Hoinari îngreunați de bagaje uitate

Vremea de afară pare a fi una de vară, e începutul lunii iulie dar toate persoanele din aeroport n-au ieșit din casă fără o geacă mai groasă, purtată fie pe umeri, legată în jurul în taliei sau uneori mai vezi cîte o mînecă ieșind din geanta unui călător. Toți se pregătesc să se îmbarce într-un titan zburător ai uneia din companiile aeriene care au aterizat pe pista din Bacău, pentru ca mai apoi să-i ducă spre alte locații, unde alte realități îi așteaptă.

Deși mai durează vreo oră pînă ca vreun avion să decoleze, eu și călătorii ne poziționăm în șir indian în fața a vreo trei controlori îmbrăcați cu cămeși mai albe decît cele ale unui corporatist puritanist. Unu cîte unu, cu toții strîmbăm puțin din nas cînd ni se cere să ne desfacem cataramele de la cureaua din jurul taliei, că “nu vrem să avem probleme, nu? Odată, Angela de aici a stat zece minute cu unul care ajunsese să treacă pe jumătate dezbrăcat prin detectorul de metale. Am stat, ne-am tot bătut capul șă aflăm de ce tot bipăie pînă cînd tînărul și-a adus aminte că își prinsese un piercing în limbă.” Bărbatul cu o chelie ca o lingură bine ceruit îmi povestește toate acestea în timp ce-mi umbla prin toate buzunarele blugilor mei cu o mănușă care părea să-i sugrume încheieturile de la mînă. Nici geaca nu scapă de cotrobăitul lui, însă după ce se uită puțin la mine, trage un rîset scurt care este tăiat rapid cînd dă privirea cu colega lui. Angela nu părea deloc mulțumită că a fost nevoită să asculte din nou aceeași poveste. “Ce vrei fătuco, dacă mai aveai puțin și-l controlai la chiloți pe băiat. Mai rîdem și noi puțin, că de altceva nu avem de ce rîde”, iar controlorul mă alungă cît de repede poate pentru a-i întîmpina pe restul din șirul indian.

aeroport-580x399

Terminalul de zi cu zi

Următorul pas înainte de îmbarcare este sala de așteptare a aeroportului, care în mod bizar îmi aduce aminte de salonul unui spital, unde abia dacă găsești pe cineva care să-și soptească necajul și doar încearcă să nu deranjeze pe nimeni. Bolnavi nu par a fi, însă de pe fețele celor de față se poate citi o oarecare neliniște, n-or avea ei de intrat în cabinetul unui doctor cu fișa în mînă, dar primul zbor cu avionul îți creează aceeași stare de neliniște. Deși pînă la destinație, Irlanda, nu fac mai mult de cîteva ore, tot nu reușesc să-mi opresc picăturile de transpirație să-mi curgă de-a lungul gîtului. “Cald mai este băiete, de asta nu-mi plac mie aeroporturile din  România. Noi ne clocotim aici, iar ei dacă abia dau drumul la un aparat de aer condiționat.”  Înainte de a mă hotărî să plec peste hotare, am căutat pe cineva care avea ceva experiență cu drumurile printre nori. Cu ajutorul unui unchi, l-am întîlnit înainte de a pleca pe Lucian, sau după cum îl numea ruda mea, Gix, care vreme de 11 ani a făcut drumul Bacău- Dublin, “de cred că am ajuns să cunosc fiecare cafenea din ambele orașe. Sincer, cred că din cauza asta am și început să mă las de cafea”.

Cînd am stat prima dată la masă față în față, Gix n-a trîndăvit mult pe gînduri și a început să-mi explice regulile scrise și nescrise a zborului cu avionul. “Nu lua nici-o sticlă cu tine, au să ți-o confisce cei de la aeroport. Fără sprayuri,  suc sau chiar și apă plată. Dar fie vorba între noi, dacă ai o sticluță mică cu parfum, poate ți-o poți pune sub talpă, în papuc. Merge, așa am făcut și eu odată”, îmi povestește tînărul trăgînd un hohot scurt, înainte de a fi întrerupt de o palmă peste umăr. “Ia nu mai minți băiatul că o să-ți crească nasul ăla al tău și mai lung decît e. Și tu Paul, ia-te doar după ce spune să faci și nu ce a făcut el”, mă previne pe o voce blajină soția acestuia. De obicei ea locuiește la casa lor din Dublin, însă anul acesta a vrut să se întoarcă amîndoi într-o vacanță pe meleagurile natale. “Și de asta am lăsat copiii acolo și am venit doar noi doi”, glumește Gix, aruncînd un ochi după umeri.

În mod normal el s-ar fi reîntors la irlandezi cîteva săptămîni mai tîrziu, împreună cu soția lui, dar fiindcă aceștia l-au chemat la muncă mai devreme, am ajuns să ne plîngem de căldura din terminalul unui aeroport din Bacău. Găsim după un sfert de oră de stat în picioare, cu cîte un bagaj plin, strîns legat umeri, două locuri ceva mai apropiate de poarta către pistă. “Uh, dacă credeai că coada pînă la detector a fost cea mai grea parte, stai să vezi pînă cînd personalul ne dă drumul. Nu-i de-ajuns că transpirăm aici mai ceva ca într-o saună dar parcă special au făcut acele ușI cu vedere pe pistă, uite, avionul e acolo dar noi n-avem voie să ieșim. Tossers”. La început nu înțeleg ce vroia să spună cu acel ultim cuvînt, dar Gix parcă începuse să-i placă noul său rol de profesor, iar ca a două  lecție îmi predă dialectul britanic, însă doar varianta cenzurată.

După ce trec cîteva minute de înjurături pe care n-am apucat niciodată să le folosesc în Irlanda, dar care azi mă ajută să încurc lumea din România, Gix trage un oftat adînc, care îi dau o parte din plete peste frunte, acoperindu-i o bună parte din ochi. Oftează de supărare și frică, căci cu fiecare insultă își aduce, gradual, aminte de cei cu care lucrează în Dublin la o firmă de construcții. “Cînd am ajuns prima dată, am început ca orice romîn, de jos, cu un glet, cu o faianță pînă am ajuns să conduc propria mea afacere.” De aproape 9, 8 ani se consideră propriul lui șef, “doar soția mi-e popă, oi fi eu patron dar ea e mai sus pe scara”, se amuză Gix din nou în fața necazului. Dar acum nici el pare să mai guste din glumele sale, de fiecare cînd rîde, cearcănii de sub ochi îi sar și mai tare în evidență.  “A fost frumos, dar criza ne-a afectat pe toți, banii nu prea mai vin iar eu o să fiu nevoit ori să dau afară o parte din băieți, ori să intru insolvență. Una din două,  dar pentru mine niciuna nu e mai bună decît cealaltă.”

Vînătoare de astăzi

Ușa din sticlă care pînă acum cîteva minute ne dojănea cu imaginea avionului pe pistă, se deschide și parcă posedați, toți sărim ca arși de pe scaune spre aerul răcoros de noapte a verii. “Doamnelor și domnilor, ne pare rău de întîrziere dar vă rugăm să vă grăbiți puțin pînă la aeronavă, deoarece riscăm să reținem din programul de zbor” ni se adresează pe un ton normal, calm una din stewardese, fără ca măcar să schițeze un zîmbet. Sau poate l-a schițat dar a fost acoperit de pirueta rapidă pe tocuri care o întoarce cu spatele la noi, și precum un soldățel de jucărie, pornește într-un pas ritmat pînă la avion.

Într-un final ne-am găsit fiecare scaunul și încercăm să ne așezăm cît mai comod, iar una din fetele în uniformă albastră ne demonstrează cum trebuie puse centurile de siguranță. O femeie trecută de 40 de ani pare să aibă cîteva probleme despre cum se leagă curerile, dar un tînăr cu vreo 20 de ani mai mic decît ea îi explică „mai pe înțelesul meu cum se strîng drăcoveniile astea că de una singura n-am să pricep” îi zice femeia pe un glas părintesc. Pe ea o cheamă Mirela iar pe băiatul de lingă David, iar acesta este primul lor zbor cu avionul de pînă acum. Se observă ușor asta pe fețele noastre, căci de îndată ce botul începe să se ridice încetul cu încetul, tot la fel de ușor par a ne intra unghiile în mînerele scaunelor, la cît de strîns ne ținem de ele. Fără să-ți dai seama și corpul tău să înțeleagă destul de repede, am trecut dintr-un plan drept într-unul înclinat, îndeajuns de repede ca să nu-ți mai dorești a face curbe bruște cu o mașină pentru o perioadă.

239251-avion-interior.-dfb

Cînd totul parcă revine la normal, iar avionul nici nu se mai zgîlție ca un bezmetic, într-un tadem puțin forțat, dăm drumul la nodurile de aer care pînă atunci își făcuse culcuș în gîturile noastre. “Mamă, eu nu prea aș vrea să mai trec odată prin asta. Ce-ai zice dacă la întorcere am lua un autocar”, o întreabă puțin trimorat David pe Mirela. Femeia însă nici nu pare să-i bage în seamă remarca, și începe să scotocească prin geantă după ceva anume. “Uite”, și scoate o bucată de hîrtie pe care se pare că a notat o adresă. “Aici stă mătușa ta, săraca, n-am mai văzut-o de cînd a fugit de acasă cu pletosul acela englez”, “scoțian mamă” o întrerupe sec David, de parcă ar fi auzit deja această poveste de mult prea multe ori ca să-i mai pese. Cele două femei par să nu-și mai fi vorbit deloc în ultimii șase ani, Mirela fiind supărată că sora ea nu ascultase de părinții lor, care nu erau de acord ca fata lor să se mărite cu un străin. “Dacă avea ceva bani și era băiet descurcăreț, ca tatău, atunci nu era nici-o problemă. Dar ce muncă e asta de florar? Și acum au mai făcut și un copil!”, povestește femeia, fiind la una pas de răcni și de a-și scăpa ochelarii cu ramă groasă. David în schimb, scărpinîndu-se cu una din mîini prin părul blond, încearcă parcă să ducă nou o luptă pe care și el știe că nu o poate cîștiga, dar cel puțin încearcă. “Mamă, acum mergem la un botez și vreau ca tu să nu faci vreo scenă. N-ai mai văzut-o pe mătușa Angela de mult timp, nici n-ai mai vorbit cu ea și acum ne cheamă în Irlanda. Poate că ăsta și-a găsit o slujbă bună, n-ai de unde să știi, gîndește-te doar că o să-ți întîlnești nepotul și atît”. Femeia nu pare însă că mai dorește să se mai gîndească prea mult la situație și-I cere uneia din stewardese un meniu.

În opoziție

Pe la mijlocul drumului avem voie să ne ridicăm de pe scaune, așa că încerc să văd dacă-l pot depista pe Gix. La un moment observ cum o palmă mă salută și mă îndeamnă prin semne să nu stau prea mult timp în picioare, mai tîrziu aflînd că niciodată n-ai cum să știi prin ce turbulențe ar putea trece avionul. Dar niciun zgomot, nici măcar un șușotit nu se mai aude iar o liniște ca de mormînt se lasă peste pasageri. Fiecare dintre ei parcă știe deja că nu prea are rost să te consumeni într-o discuție la ora 3 dimineața într-un zbor deasupra continentului european, așa că își găsesc cîte o ocupație. Unii cochetează cu o pereche de căști în combinație cu o carte, alții doar cu o pernă improvizată din gecile lor, fiecare fiind însă doar la un pas distanță de a cădea pradă somnului.

Din fericire pentru mine băusem suficientă cafea cu Gix înainte de îmbarcare pentru a putea vedea un spectacol pe care cu greu l-ai putea replica. La ferestrele de pe jumătatea mea de avion nu se putea vedea nimic, bezna acaparase toată această parte a lumii. Dacă întorceai însă capul spre jumătatea opusă a avionului puteai vedea un albastru deschis, prin care norii planau precum niște animale acvatice într-o apă cristalină. Un răsărit venit parcă mai devreme alungase doar o parte din negura nopții, iar cele două parcă se pregăteau de o luptă pe care mulți aveau s-o rateze, fiind preocupați cu propriile lor griji și bătălii.

Paul ANDRICI

Advertisements

Presentiment de iubire

Pentru că cifra șapte este simbolul dorinței de perfecțiune și îi definește pe cei care își doresc mai mult decît pot avea, cel de-al șaptelea album al trupei Deftones se pliază pe orice fel de stare a celui care ascultă. „Koi No Yokan” sau echivalentul în limba japoneză a conceptului „Premonition of love” este albumul care unește 11 melodii sub o singură idee. Aceea referitoare la sentimentul pe care îl ai atunci cînd întîlnești pentru prima dată pe cineva și nu știi care dintre voi se va îndrăgosti primul sau dacă se va întîmpla.

De aceea, tonul brutal se îmbină cu atmosfera pașnică din piese, creînd astfel loc interpretărilor și alegerilor. Nucleul melodiei „Gauze”„Stop wasting all your time/ ’Cause surprise  it’s you/ Who’ll face what you decide” (n.r. „Încetează să mai pierzi timpul/ Pentru că, surpriză! tu ești/ Cel care va înfrunta ceea ce decizi”) este un freamăt de instrumente care se lasă acoperit de vocea solistului. Tot cu un ton moralizator, însă cu chitările puțin mai potolite și cu o voce mai joasă curg minutele în melodia „Tempest” (Uragan). Versurile „Take out the stories/ They’ve put into you mind and brace” (n.r. „Elimina poveștile/ Pe care ți le-au inserat în minte și în brațe”) sînt rostite pe acorduri de baladă care te conving prin calmitate. Fiind și cel de-al doilea single de pe album, „Tempest” este melodia care a detronat hit-ul „Change (In the House of Flies)”, pe care fanii l-au cîntat ani la rînd.

Melodia care iese din tiparul cu care ne-a obișnuit trupa Deftones este „Rosemary”, o rupere de tonul răzvrătit și agresiv și un îndemn către o observație pasivă a fenomenelor din jur. „There’s no sound/ But the engine’s drone/ Our minds set free/ To roam” (n.r. „Aici nu e nici un sunet/ Decît bîzîitul motorului/ Mințile noastre sînt libere/ Să călătorească”). Instrumentele își dezvăluie revolta abia spre final cînd corzile lor par să vibreze la maximum. Energia pieselor se stinge odată cu apropierea de finalul albumului, „Goon Squad” fiind un joc de acorduri molcome, în contradicție cu mesajul versurilor. „I carve my name/ Across your towns” (n.r. „Îmi crestez numele/ Peste cetățile tale”).

Comparativ cu albumul precedent, „Diamond Eyes”, în „Koi No Yokan” băieții de la Deftones dau impresia că dintr-o joacă în care sînt implicate instrumente și versuri cu mesaje moralizatoare poate ieși o descriere a iubirii. O descriere a iubirii tipice care își consumă energia gradual asemenea intensității melodiilor care scade pînă la final.

Iron Man 3

iron_man_3_movie-wide     

Odată cu lansarea „Iron Man 3” s-a deschis oficial și sezonul blockbusterului. Cu răsturnări de situație, personaje misterioase și bine conturate, umorul și replicile acide ale lui Tony Stark, „Iron Man 3” este cel mai bun film din serie.

Avându-i ca protagoniști pe Robert Downey Jr., Gwyneth Paltrow, Guy Pearce, Ben Kingsley, „Iron Man 3” este regizat de Shane Black după un scenariu de Drew Pearce și Shane Black, și se bazează pe eroul legendar al Marvel`s, Iron Man.

Pelicula a ajuns pe locul 5 în topul filmelor cu cele mai mari încasări ale tuturor timpurilor, după ce într-o  lună a ajuns la încasări record de 1,14 miliarde de dolari. Filmul a avut un foarte mare succes printre fanii producțiilor cu super-eroi, reușind să depășească deținătorul anterior al locului 5, și anume „Transformers: Dark of the Moon”.

„Iron Man 3” îl pune pe industriașul Tony Stark față în față cu un inamic cu o putere fără limite. Când Stark își vede lumea personală distrusă de inamicul său, acesta pornește într-o călătorie dificilă pentru a găsi vinovații, călătorie care îl supune la numeroase încercări. Încolțit, Stark reușește să supraviețuiască cu ajutorul propriilor dispozitive, bazându-se pe instincte pentru a-i proteja pe cei dragi. În lupta sa pentru a reveni, Stark descoperă și răspunsul la o întrebare care îl urmărește în secret: „omul face costumul sau costumul face omul?”. Astfel, bătălia lui Stark este reprezentată de fapt de inteligența care îl poate transforma în Iron Man, și nu costumul foarte tehnologizat.

Cel de-al treilea film al seriei „Iron Man” este si cel mai bun, prin faptul că reușește să găsească echilibrul perfect între acțiune, umor, poveste bine scrisă și efecte speciale. Cu cea mai bună interpretare din serie, filmul înfățișează complexitatea eroului, lupta sa interioară, alături de replicile amuzante și inteligente și scenariul atent construit.

Inspirat de benzile desenate ale companiei Marvel, filmul se leagă în același timp și de „The Avengers”, dar și de „Iron Man 2”. „Iron Man 3” îl determină pe Tony Stark să își înțeleagă mai bine abilitățile și puterile, dar și sensul lui în Univers.

Sursa: www.procinema.ro

686 de zile

dscn0657

Poarta veche, de lemn, ascunde, în spatele ei, o casă obișnuită din comuna ieșeană Valea Lupului. Un bătran, cu ochii pierduți și cu mișcări nesigure iese încet și ne invită înăuntru. Pare, la prima vedere, doar un alt om în varstă obișnuit care își duce traiul cu greu și care încearcă să își ducă „ultimele zile” cu demnitate pană la capăt.  Chipul împietrit ascunde, însă, altceva.

Gheorghe Luca are 92 de ani și își duce crucea fără să cartească. Bolile au pus demult stăpanire pe el și știe că „nu mai are mult”. „Măcar am avut ce povesti nepoților”, spune el, schițand un mic zambet care dispare, însă, repede. A fost unul din miile de eroi naționali care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a luptat cu vitejie pentru salvarea patriei sale. „Am fost luat ca voluntar în armată de pe la 19 ani. Nu știam absolut nimic despre cum are loc o luptă, mai ales că eram tanăr și încă nu gustasem din problemele adulților”. Trebuia însă să meargă, așa îi cerea regele. Patru ani a luptat cot la cot cu frații săi romani dar și cu germanii. „Eu foloseam un tanc și era oarecum mai sigur pentru că loveam de la distanță, ceilalți, care aveau mitraliere, erau prada cea mai ușoară. Aceștia trebuiau să fie mereu aproape de inamic.” Își amintește și acum, cu groază, de momentele pe care le trăia atunci. „Nu aveai siguranța clipei următoare. Moartea „lupta” împotriva noastră și, se pare, a învins de multe ori, căci foarte mulți romani, cunostințe de-ale mele, sau nu, au pierdut războiul înainte ca acesta să se fi încheiat.” Spune că nu a fost nicio secundă liniștit în toți cei patru ani și pe bună dreptate pentru că niciodată nu aveai cum să știi dacă, atunci cand adormeai cateva minute, te mai trezeai. „ Pentru mine devenise ceva obișnuit să văd oameni morți. De fapt, în război am văzut pentru prima dată cum arată o persoană moartă și cele mai dese ganduri erau acelea care îmi spuneau că eu urmez.” Armata germană era puternică dar nea’ Gheorghe, cum îi spune lumea, nu se putea baza pe acest lucru. „Fiecare trebuia să lupte mai întai pentru sine, pentru că viața ta era mai importantă decat viața celuilat”. Cel mai greu i-a fost să constate că, deși era o persoană sensibilă și empatică, trebuia să aleagă între viața lui și cea a inamicului:” la început mi-era frică sa omor pe cineva, simțeam că distrug o famile întreagă și, nu de puține ori, am ezitat să fac acest lucru. De la un timp, însă, văzand că situația se înrăutațea, am fost nevoit de împrejurări să devin, cum sa zic…rece și fără sentimente.”

„ Înainte romani, să-i împușcăm pe comuniști”

Armata a treia, din care făcea parte nea’ Gheorghe, a suferit multe pierderi și, cu fiecare zi, randurile se subțiau:” îmi dădeam seama că pierdeam teren dar aveam, totuși, speranțe căci știam că germanii nu puteau să ne lase în urmă pană cand ei inșiși nu erau invinși.” Treptat, au început să avanseze spre URSS și, ceea ce credea că avea să fie o lupta ca oricare celelalte pe care le avusese în cei patru ani, avea să devină marea sa lecție de viață. „Prin 1941, după ce am luptat fără oprire, armata s-a împărțit în două: una care mergea în Cotul Donului și alta spre Stalingrad”. A luptat zile în șir la Cotul Donului, sperand că vor reuși să învingă pană la urmă și să ajungă teafar acasă. „Deviza noastră era: înainte romani, să-i împușcăm pe comuniști. Ăștia ne erau dușmanii, comuniștii.” Numai că rușilor norocul le-a deschis ușa și au venit alături de ei și armatele aliate. „ Atunci, văzand că nu puteam să facem față, am fost nevoiți să ne retragem. Am ajuns pană la Chișinău și acolo ne-au prins rușii. Am fost luați ca prizonieri de război și puși în vagoane ce se îndreptau spre o destinație necunoscută”.

Lagărul 58- pragul spre maturitate

„Am zis că ne duc să ne dea foc”, spune bătranul oftand. „ Timp de două săptămani am mers continuu fără să știm încotro ne îndreptam. Nu ne-a spus nimeni. Eram 50 într-un vagon: romani, italieni și germani.” Mancare nu au primit mai deloc și nici apă, dar cea mai mare frică era aceea că, la capătul drumului, îi va întampina moartea. Mulți au murit de foame și de sete pe drum iar cadavrele lor erau, pur și simplu, aruncate în fiecare stație.” Nu îi îngropa, îi azvarlea ca pe niște obiecte de care te descotorosești cand nu ai nevoie de ele. Vazand asta, era normal să credem ca vor face și cu noi la fel”. Dar a rezistat și, după 14 zile, a ajuns la destinație.” Cand am coborat, am simțit imediat gerul năprasnic care amorțea totul în noi. Am văzut apoi, un gard mare, de trei metri, în spatele căruia se aflau niște barăci și o construcție mai mare pe care scria: Lagărul 58- Siberia”.

În total, au ajuns 3000 în lagăr dar, evident, nu toți s-au întors acasă. „Țin minte că era un roman care tot spunea că el fuge și merge desculț pană în Romania. Am zis că e nebun. Nu aveai cum să fugi, chiar dacă reușeai să treci de gard nu știai încotro să te îndrepți și, oricum, nu aveai nicio șansă să reziști frigului și lipsei hranei”. În lagăr a fost închis un an și zece luni, adica 668 de zile, timp în care a lucrat, pentru că lagărul era destinat muncii, nu exterminării. Totuși, munca nu era usoară, mai ales că era nevoie să lucreze cu mainile, ori, fără nicio protecție, temperaturile scăzute i-au doborat pe mulți. „Eu lucram în pădure unde trebuia să tai copaci și să îi fac de o anumită măsură, dar erau alții care au fost duși în alte zone și lucrau în mine ceea ce însemna moarte sigură”. Recunoaște că a avut și un gram de noroc, deși ,la momentul respectiv, nu gandea la fel:” Trăiam cu frică pentru că nu știam ce plănuiau rușii cu noi și credeam că, la un moment dat, ne vor omorî. Am avut oarecum noroc la început lucrand în pădure pentru că, îmbolnăvindu-mă, am fost pus ca santinelă și aveam datoria de a-i număra pe ceilalți dimineața și seara”. „Postul” de santinelă era unul relativ ușor, necesitand doar atenție, dar văzand că mulți pierd lupta cu viața se înfiora:” Mai mult decat rușii, dușmanul în Siberia era gerul. La noi iarna pare toamna pe langă ce era acolo și nu era nimeni obișnuit, mai ales germanii, care picau primii”.

Erau împărțiți pe naționalități dar nu se făceau diferențe de către ruși. „Se mai băteau romanii cu germanii pentru că cei de-ai noștri dădeau vina pe ei pentru locul în care se aflau, mai ales că speranța revederii locurilor natale era aproape inexistentă”. Mancare primeau puțină și, în general, era același „meniu” în fiecare zi:” Ne dădeau 150 de grame de paine și un castron de fiertură care nu prea avea gust. Foarte rar primeam cartofi sau orez”. Pentru că era un lagar de muncă, nea’ Gheorghe, ca și ceilalți prizonieri, primea o mică sumă de bani. Nu își mai aduce aminte cat le dadea rușii dar știe că majoritatea chetuiau banii pe tutun. „Cand m-am întors acasă am avut bani stranși din Siberia deși mai dadeam și eu pe tutun ca și ceilalți”.

Noțiunea timpului nu exista în lagăr, prizonierii trăind, parcă, într-un spațiu atemporal. „ Nu am știut cand e Crăciunul, cand e Paștele, pentru că nu primeam nimic special și nici nu se spunea, dar noi eram multumiți că puteam să rezistăm și să trăim.”

Doi Doamne, și amandoi

Uneori, rușii îi mai bateau pe cei care nu își îndeplineau munca așa cum considerau ei că trebuie făcută, însă niciunul nu a murit din cauza asta:” Mai făceau rușii pe șefii dar nu au omorat niciodată un prizonier în bătaie, îi lăsa însă multe cicatrici și dureri dar nu îl trimitea în groapa”. Spune că nu a ajuns să fie batut de cei care l-au prins dar se aștepta la orice:” chiar dacă nu m-au lovit niciodată știam că noi eram cei mici, neînsemnați, și ei cei mari și care dețineau puterea. Aveau, practic, viețile tuturor în maini”.

Cand s-a terminat războiul, în 1945, rușii i-au pus iarăși în vagoane pe prizonierii care rezistaseră aproape doi ani, dar, de această dată, în timpul drumului le-au dat cate ceva de mancare, astfel că nu a murit nimeni în drum spre casă. „Credeam că e un vis. Mă tot gandeam că poate e o minciuna, o cursă în care avea să picam…mă gandeam,totuși, și la locurile mele natale, astfel că, speranța atingerii pămantului romanesc m-a ținut viu în interior”.

Cand, după drumul de aceleași doua săptămani, a ajuns acasă, a aflat că părinții lui muriseră dar că fratele lui, plecat și el în război, era în viață. „ Eu mai aveam doar un frate și amandoi am fost nevoiți să plecăm la luptă. El a plecat cu un an înaintea mea și mai țineam legătura la început, însă dupa ce am fost capturat nu am mai știut nimic, nici daca trăia, nici daca murise”. Amandoi au trecut de testul la care îi supuse viața, dar durerea cea mai mare era că niciunul nu apucase să-și mai vadă parinții înainte de a muri. „Sunt sigur că au crezut ca am murit. Poate chiar ăsta a fost un motiv pentru care și-au dat duhul atat de repede.”

Dacă nea’ Gheorghe a ajuns întreg , cel puțin fizic, acasă, fratele lui, care a luptat la Odessa a rămas fără un braț și cu multe semne care au rămas ca o pecete a terorii pe care o trăise.

Astăzi, trăieste numai bătranul Gheorghe, fratele lui murind acum cațiva ani. Totuși, amintirile a ceea ce a trăit au rămas, încă, vii și , cateodată, mai caută prin debaraua veche a trecutului cu amintiri prăfuite, franturi ale acelei perioade în care a avut ca tovaraș de drum moartea.

Iuliana Toma

Citește și: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romani-gulagul-sovietic-siberia