Hoinari îngreunați de bagaje uitate

Vremea de afară pare a fi una de vară, e începutul lunii iulie dar toate persoanele din aeroport n-au ieșit din casă fără o geacă mai groasă, purtată fie pe umeri, legată în jurul în taliei sau uneori mai vezi cîte o mînecă ieșind din geanta unui călător. Toți se pregătesc să se îmbarce într-un titan zburător ai uneia din companiile aeriene care au aterizat pe pista din Bacău, pentru ca mai apoi să-i ducă spre alte locații, unde alte realități îi așteaptă.

Deși mai durează vreo oră pînă ca vreun avion să decoleze, eu și călătorii ne poziționăm în șir indian în fața a vreo trei controlori îmbrăcați cu cămeși mai albe decît cele ale unui corporatist puritanist. Unu cîte unu, cu toții strîmbăm puțin din nas cînd ni se cere să ne desfacem cataramele de la cureaua din jurul taliei, că “nu vrem să avem probleme, nu? Odată, Angela de aici a stat zece minute cu unul care ajunsese să treacă pe jumătate dezbrăcat prin detectorul de metale. Am stat, ne-am tot bătut capul șă aflăm de ce tot bipăie pînă cînd tînărul și-a adus aminte că își prinsese un piercing în limbă.” Bărbatul cu o chelie ca o lingură bine ceruit îmi povestește toate acestea în timp ce-mi umbla prin toate buzunarele blugilor mei cu o mănușă care părea să-i sugrume încheieturile de la mînă. Nici geaca nu scapă de cotrobăitul lui, însă după ce se uită puțin la mine, trage un rîset scurt care este tăiat rapid cînd dă privirea cu colega lui. Angela nu părea deloc mulțumită că a fost nevoită să asculte din nou aceeași poveste. “Ce vrei fătuco, dacă mai aveai puțin și-l controlai la chiloți pe băiat. Mai rîdem și noi puțin, că de altceva nu avem de ce rîde”, iar controlorul mă alungă cît de repede poate pentru a-i întîmpina pe restul din șirul indian.

aeroport-580x399

Terminalul de zi cu zi

Următorul pas înainte de îmbarcare este sala de așteptare a aeroportului, care în mod bizar îmi aduce aminte de salonul unui spital, unde abia dacă găsești pe cineva care să-și soptească necajul și doar încearcă să nu deranjeze pe nimeni. Bolnavi nu par a fi, însă de pe fețele celor de față se poate citi o oarecare neliniște, n-or avea ei de intrat în cabinetul unui doctor cu fișa în mînă, dar primul zbor cu avionul îți creează aceeași stare de neliniște. Deși pînă la destinație, Irlanda, nu fac mai mult de cîteva ore, tot nu reușesc să-mi opresc picăturile de transpirație să-mi curgă de-a lungul gîtului. “Cald mai este băiete, de asta nu-mi plac mie aeroporturile din  România. Noi ne clocotim aici, iar ei dacă abia dau drumul la un aparat de aer condiționat.”  Înainte de a mă hotărî să plec peste hotare, am căutat pe cineva care avea ceva experiență cu drumurile printre nori. Cu ajutorul unui unchi, l-am întîlnit înainte de a pleca pe Lucian, sau după cum îl numea ruda mea, Gix, care vreme de 11 ani a făcut drumul Bacău- Dublin, “de cred că am ajuns să cunosc fiecare cafenea din ambele orașe. Sincer, cred că din cauza asta am și început să mă las de cafea”.

Cînd am stat prima dată la masă față în față, Gix n-a trîndăvit mult pe gînduri și a început să-mi explice regulile scrise și nescrise a zborului cu avionul. “Nu lua nici-o sticlă cu tine, au să ți-o confisce cei de la aeroport. Fără sprayuri,  suc sau chiar și apă plată. Dar fie vorba între noi, dacă ai o sticluță mică cu parfum, poate ți-o poți pune sub talpă, în papuc. Merge, așa am făcut și eu odată”, îmi povestește tînărul trăgînd un hohot scurt, înainte de a fi întrerupt de o palmă peste umăr. “Ia nu mai minți băiatul că o să-ți crească nasul ăla al tău și mai lung decît e. Și tu Paul, ia-te doar după ce spune să faci și nu ce a făcut el”, mă previne pe o voce blajină soția acestuia. De obicei ea locuiește la casa lor din Dublin, însă anul acesta a vrut să se întoarcă amîndoi într-o vacanță pe meleagurile natale. “Și de asta am lăsat copiii acolo și am venit doar noi doi”, glumește Gix, aruncînd un ochi după umeri.

În mod normal el s-ar fi reîntors la irlandezi cîteva săptămîni mai tîrziu, împreună cu soția lui, dar fiindcă aceștia l-au chemat la muncă mai devreme, am ajuns să ne plîngem de căldura din terminalul unui aeroport din Bacău. Găsim după un sfert de oră de stat în picioare, cu cîte un bagaj plin, strîns legat umeri, două locuri ceva mai apropiate de poarta către pistă. “Uh, dacă credeai că coada pînă la detector a fost cea mai grea parte, stai să vezi pînă cînd personalul ne dă drumul. Nu-i de-ajuns că transpirăm aici mai ceva ca într-o saună dar parcă special au făcut acele ușI cu vedere pe pistă, uite, avionul e acolo dar noi n-avem voie să ieșim. Tossers”. La început nu înțeleg ce vroia să spună cu acel ultim cuvînt, dar Gix parcă începuse să-i placă noul său rol de profesor, iar ca a două  lecție îmi predă dialectul britanic, însă doar varianta cenzurată.

După ce trec cîteva minute de înjurături pe care n-am apucat niciodată să le folosesc în Irlanda, dar care azi mă ajută să încurc lumea din România, Gix trage un oftat adînc, care îi dau o parte din plete peste frunte, acoperindu-i o bună parte din ochi. Oftează de supărare și frică, căci cu fiecare insultă își aduce, gradual, aminte de cei cu care lucrează în Dublin la o firmă de construcții. “Cînd am ajuns prima dată, am început ca orice romîn, de jos, cu un glet, cu o faianță pînă am ajuns să conduc propria mea afacere.” De aproape 9, 8 ani se consideră propriul lui șef, “doar soția mi-e popă, oi fi eu patron dar ea e mai sus pe scara”, se amuză Gix din nou în fața necazului. Dar acum nici el pare să mai guste din glumele sale, de fiecare cînd rîde, cearcănii de sub ochi îi sar și mai tare în evidență.  “A fost frumos, dar criza ne-a afectat pe toți, banii nu prea mai vin iar eu o să fiu nevoit ori să dau afară o parte din băieți, ori să intru insolvență. Una din două,  dar pentru mine niciuna nu e mai bună decît cealaltă.”

Vînătoare de astăzi

Ușa din sticlă care pînă acum cîteva minute ne dojănea cu imaginea avionului pe pistă, se deschide și parcă posedați, toți sărim ca arși de pe scaune spre aerul răcoros de noapte a verii. “Doamnelor și domnilor, ne pare rău de întîrziere dar vă rugăm să vă grăbiți puțin pînă la aeronavă, deoarece riscăm să reținem din programul de zbor” ni se adresează pe un ton normal, calm una din stewardese, fără ca măcar să schițeze un zîmbet. Sau poate l-a schițat dar a fost acoperit de pirueta rapidă pe tocuri care o întoarce cu spatele la noi, și precum un soldățel de jucărie, pornește într-un pas ritmat pînă la avion.

Într-un final ne-am găsit fiecare scaunul și încercăm să ne așezăm cît mai comod, iar una din fetele în uniformă albastră ne demonstrează cum trebuie puse centurile de siguranță. O femeie trecută de 40 de ani pare să aibă cîteva probleme despre cum se leagă curerile, dar un tînăr cu vreo 20 de ani mai mic decît ea îi explică „mai pe înțelesul meu cum se strîng drăcoveniile astea că de una singura n-am să pricep” îi zice femeia pe un glas părintesc. Pe ea o cheamă Mirela iar pe băiatul de lingă David, iar acesta este primul lor zbor cu avionul de pînă acum. Se observă ușor asta pe fețele noastre, căci de îndată ce botul începe să se ridice încetul cu încetul, tot la fel de ușor par a ne intra unghiile în mînerele scaunelor, la cît de strîns ne ținem de ele. Fără să-ți dai seama și corpul tău să înțeleagă destul de repede, am trecut dintr-un plan drept într-unul înclinat, îndeajuns de repede ca să nu-ți mai dorești a face curbe bruște cu o mașină pentru o perioadă.

239251-avion-interior.-dfb

Cînd totul parcă revine la normal, iar avionul nici nu se mai zgîlție ca un bezmetic, într-un tadem puțin forțat, dăm drumul la nodurile de aer care pînă atunci își făcuse culcuș în gîturile noastre. “Mamă, eu nu prea aș vrea să mai trec odată prin asta. Ce-ai zice dacă la întorcere am lua un autocar”, o întreabă puțin trimorat David pe Mirela. Femeia însă nici nu pare să-i bage în seamă remarca, și începe să scotocească prin geantă după ceva anume. “Uite”, și scoate o bucată de hîrtie pe care se pare că a notat o adresă. “Aici stă mătușa ta, săraca, n-am mai văzut-o de cînd a fugit de acasă cu pletosul acela englez”, “scoțian mamă” o întrerupe sec David, de parcă ar fi auzit deja această poveste de mult prea multe ori ca să-i mai pese. Cele două femei par să nu-și mai fi vorbit deloc în ultimii șase ani, Mirela fiind supărată că sora ea nu ascultase de părinții lor, care nu erau de acord ca fata lor să se mărite cu un străin. “Dacă avea ceva bani și era băiet descurcăreț, ca tatău, atunci nu era nici-o problemă. Dar ce muncă e asta de florar? Și acum au mai făcut și un copil!”, povestește femeia, fiind la una pas de răcni și de a-și scăpa ochelarii cu ramă groasă. David în schimb, scărpinîndu-se cu una din mîini prin părul blond, încearcă parcă să ducă nou o luptă pe care și el știe că nu o poate cîștiga, dar cel puțin încearcă. “Mamă, acum mergem la un botez și vreau ca tu să nu faci vreo scenă. N-ai mai văzut-o pe mătușa Angela de mult timp, nici n-ai mai vorbit cu ea și acum ne cheamă în Irlanda. Poate că ăsta și-a găsit o slujbă bună, n-ai de unde să știi, gîndește-te doar că o să-ți întîlnești nepotul și atît”. Femeia nu pare însă că mai dorește să se mai gîndească prea mult la situație și-I cere uneia din stewardese un meniu.

În opoziție

Pe la mijlocul drumului avem voie să ne ridicăm de pe scaune, așa că încerc să văd dacă-l pot depista pe Gix. La un moment observ cum o palmă mă salută și mă îndeamnă prin semne să nu stau prea mult timp în picioare, mai tîrziu aflînd că niciodată n-ai cum să știi prin ce turbulențe ar putea trece avionul. Dar niciun zgomot, nici măcar un șușotit nu se mai aude iar o liniște ca de mormînt se lasă peste pasageri. Fiecare dintre ei parcă știe deja că nu prea are rost să te consumeni într-o discuție la ora 3 dimineața într-un zbor deasupra continentului european, așa că își găsesc cîte o ocupație. Unii cochetează cu o pereche de căști în combinație cu o carte, alții doar cu o pernă improvizată din gecile lor, fiecare fiind însă doar la un pas distanță de a cădea pradă somnului.

Din fericire pentru mine băusem suficientă cafea cu Gix înainte de îmbarcare pentru a putea vedea un spectacol pe care cu greu l-ai putea replica. La ferestrele de pe jumătatea mea de avion nu se putea vedea nimic, bezna acaparase toată această parte a lumii. Dacă întorceai însă capul spre jumătatea opusă a avionului puteai vedea un albastru deschis, prin care norii planau precum niște animale acvatice într-o apă cristalină. Un răsărit venit parcă mai devreme alungase doar o parte din negura nopții, iar cele două parcă se pregăteau de o luptă pe care mulți aveau s-o rateze, fiind preocupați cu propriile lor griji și bătălii.

Paul ANDRICI

Advertisements

Rugby-ul, “singurul sport ramas in viata la Barlad”

   Dimagesupa 1990, Barladul, municipiu din judetul Vaslui a intrat intr-o perioada de declin economic si cultural. In prezent, putine sunt activitatile culturale sau sportive din acest oras care au rezistat trecerii timpului.

  Sportul cu balonul oval cunoscut sub numele de rugby a fost si a ramas pentru Barlad o traditie, iar pe unde te-ai duce in Romania cineva mai in varsta iti va spune  ”ah…  din Barlad. E o echipa de rugby acolo, fenomenala au venit o data aici şi ne-au spulberat lejer. Într-o perioada dadeau şi oameni la naţionala! Foarte bună echipa”. “Acest sport este un joc de golani practicat de gentlemani” si reprezinta o alternativa viabila pentru tinerii care vor sa se fereasca de tentatiile prostesti ale societatii romanesti din zilele noastre.

  Cu o existenta de aproape 40 de ani, Clubul Sportiv Scolar Barlad (C.S.S) creeaza conditiile excelente pentru ca tinerii practicanti ai rugby-ului sa faca performanta la nivel national si international.

Barladul, un pilon al rugby-ului romanesc…
   Faptul ca baza Clubului Sportiv Scolar Barlad (C.S.S)  este una foarte buna a sprijinit obtinerea de rezultate pozitive de catre rugby-ul barladean, mai ales cel de juniori in ultimii ani.
„ In ultimii sapte ani am obtinut medalii de aur, argint si bronz la toate cartegoriile de varsta „ a declarat directorul C.S.S Barlad, Ciprian Popa.

  Clubul Sportiv Scolar Barlad a reprezentat o veritabila rampa de lansare pentru rugbystii de nationala. Au plecat de aici 35 de jucatori, printre care cei mai cunoscuti Tonita, Zebega, Dimofte, Postolache, Bucos si Motrescu.

   In prezent la C.S.S Barlad exista 7 echipe de juniori inscrise in campionat, Under 19, Under 18, Under 17, Under 16, Under 15, Under 14, Under 12, Under 10 de care se ocupa 5 antrenori.

Centrul Olimpic si Sportiv la Barlad…

   In baza unei note de fundament argumentata prin performante sportive deosebite, jucatori in echipa nationala a Romaniei, baza materiala de exceptie, traditie, implicarea autoritatilor locale si judetene, colectiv tehnic bine structurat si profesionist, Comitetul Olimpic si Sportiv Roman ( COSR ) impreuna cu Federatia Romana de Rugby (F.R.R) au finantat constituirea la Barlad a Centrului Olimpic de Pregatire a Juniorilor pentru Rugby in sapte. Barladul de la 1 decembrie 2011 a devenit primul oras din Romania care pregateste cei mai buni juniori din tara pentru participarea la Jocurile Olimpice din 2016.

“ Trebuie să admitem ca este cea mai mare realizare din ultimii ani pentru sportul barladean. Infiintarea acestui centru olimpic este ca o incununare a activitatii sportive, în general, din Barlad. Suntem extrem de bucurosi pentru ca acest centru inseamna foarte mult inclusiv pentru promovarea imaginii orasului nostru, atat în tara, cat si peste hotare” a precizat directorul Clubului Sportiv Scolar Barlad (C.S.S), Ciprian Popa.

   Costurile Centrului Olimpic au fost de 40 de miliarde de lei, iar tinerii sportivi beneficiaza de doua terenuri omologate F.R.R, sala de forta, pista de atletism, teren sintetic si un hotel in care vor fi cazati tot anul scolar.

Scoala la fel de importanta ca sportul…

   Juniorii rugbysti au posibilitatea sa urmeze cursurile Liceului Pedagogic  „ Al. Vlahuta” Barlad unde exista sectiunea rugby, care pe langa diploma de bacalaureat ii ajuta pe elevi sa continuie sportul la nivel profesionist sau sa ia startul intr-o cariera de antrenori.

„ La cei din cadrul Centrului Olimpic se pune accentul pe engleza si franceza la scoala” a mai spus Ciprian Popa.

Obiective inalte la Barlad…
   Pe langa cele patru echipe de copii rugbysti care respecta programul impus de F.R.R, conducerea C.S.S Barlad si-a propus dezvoltarea Centrului Olimpic de Pregatire a Juniorilor pentru Rugby in sapte si „alegerea a trei – patru sportivi sa participe la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro din 2016”.

„ Restul vrem  sa prinda echipa nationala. Deja avem doi jucatori pe Doroftei si Zaharia „ a precizat Ciprian Popa.

Jucator de nationala…

„ Faptul ca s-a intalnit cu rugby-ul ii va schimba viata in bine, dar va trebui sa munceasca mult pentru ca are calitati” spune Ciprian Popa , directorul C.S.S Barlad despre tanara speranta a rugby-ului barladean Bogdan Doroftei, jucatar al CSS Barlad Under 18 si al lotului national al Romaniei Under 18.

   Bogdan Doroftei in varsta de 17 ani a fost indragostit de sport inca de mic. A inceput cu fotbalul si la varsta de 12 ani a plecat din Barlad la L.P.S Iasi pentru a deveni portar, dar pana la urma s-a apucat de rugby.

„ Am jucat fotbal la L.P.S Iasi timp de un an jumatate, dar m-am intors la Barlad deoarece nu m-am acomodat acolo. Acum urma sa merg la liceu, asa ca m-am dus sa dau probe pentru admitere la Liceul Pedagogic „ Al. Vlahuta” Barlad sectiunea rugby”.

   Prin talentul nativ si determinarea care a avut-o pentru sport, tanarul nu numai ca a trecut probele de admitere la liceu, dar a fost selectat sa faca parte din Centrul Olimpic de Pregatire a Juniorilor  pentru rugby in sapte.

„ Facem doua antrenamente pe zi a cate doua ore, iar sambata si duminica avem meciuri”.

   Dupa o medalie de aur si una de argint obtinute cu C.S.S Barlad la Campionatul National de Rugby si la Competitia liceelor pe tara, Bogdan Doroftei a fost convocat la Bucuresti in echipa nationala a Romaniei Under 18.

 „ A fost greu primul stagiu de pregatire. In primul rand am fost hotarat sa dau tot ce am mai bun, deoarece imi place acest sport.  M-am integrat repede si am reusit sa devin titular pe postul de linia a doua. Acum la lotul national fac cate doua antrenamente pe zi de la 9 la 12 si de la 16 la 18, care constau in pregatire fizica, tehnica si forta ”.

In acest an prima oara la Campionatul European…

Lotul National de Rugby Romania Under 18

    Bogdan Doroftei pe data de 19 martie va pleca impreuna cu lotul national al Romaniei Under18 la Grenoble, Franta, unde vor participa la Campionatul European de Rugby din acest an.

 „ Sunt foarte nerabdator, primul meci il vom disputa contra Rusiei pe 23 martie, dupa care pe 26 martie avem meci cu Belgia. Sper sa castigam aceste doua meciuri si sa mergem in finala impotriva Spaniei de pe 29 martie”.

   Pentru participarea la Campionatul European,” stejareii” vor primi suma de 250 de euro, plus echipament sportiv.

Intre scoala si rugby…

   Un tanar sportiv de performanta munceste mult pentru a reusi sa se imparta intre scoala si terenul de antrenament. „ Incerc sa-mi fac timp pentru toate, mai ales ca scoala este importanta pentru mine” spune Bogdan Doroftei. Acest lucru insa nu-l impiedica sa duca pana la sfarsit ceea ce si-a propus.

„ Anul acesta in primul rand imi doresc sa castig campionatul cu C.S.S Barlad, pentru ca ne-am atrenat foarte mult si cred ca avem sanse mari, dar sper sa am o evolutie foarte buna si la echipa nationala. “

” Prin intermediul sportului cu balonul oval, am devenit barbat, am reusit sa-mi fac multi prieteni printre care si oameni mari din rugby si am vizitat toata tara” a concluzionat Bogdan Dorftei.

   Juniorul de la CSS Barlad, Bogdan Doroftei spera ca in viitor sa reuseasca sa joace la o echipa de top din strainatate.

   Tinerii sportivi din comunitatea barladeana cu putine perspective pentru un viitor stralucit prin intermediu rugby-ului si celor implicati in dezvoltarea lui isi pot modela caracterul in spiritul unui sport  cotat pe plan mondial drept o activitate pentru gentlemani.

                                                                                                                        Vladimir Dochita