Star Trek Into Darkness (2013)

Star Trek Into Darkness (Sursa foto: Cinemagia.ro)

Star Trek Into Darkness (Sursa foto: Cinemagia.ro)

Regia: J.J. Abrams

Scenariul: Alex Kurtzman, Damon Lindelof, Roberto Orci, Gene Roddenberry

Distributia:

Zoe Saldana – Nyota Uhura

Chris Pine – James T. Kirk

Zachary Quinto – Spock

„Star Trek Into Darkness” este rezultatul unor persoane dornice să readucă la viață serialul ce a debutat în anii `60 și a devenit ulterior cult. Nu mai puțin de 200 milioane de dolari au fost cheltuiți în realizarea acestui filmului. Personaje ca Spock, Kirk și mulți alții au redevenit idolii multor consumatori de SF din lumea întreagă.

În acest film sunt șterse cu buretele toate amintirile ce ne leagă de Star Trek-ul vechi, atmosfera este mai energică mai spectaculoasă și competent jucată, iar echipajul navei Enterprise este complet nou. Multă lume afirmă că în spatele efectelor speciale de zeci de milioane de euro, scenariul filmului este incoerent și pe alocuri insultant față de fanii Star Trek. Faptul că a fost scos în 3D lasă iarăși loc de speculații în ceea ce privește calitatea producție, lumea criticilor de film afirmând că jocul de lumini, puternic poate induce în eroare persoana ce vizionează filmul pentru a face abstracție de gafele regizorale.

Kirk este căpitan pe nava interstelară în ciuda faptului că are grave probleme de conduită și disciplină. Personajul este jucat de actorul Chris Pine. Spok (Zachary Quinto) este secundul lui, mai bine spus partea rațională și logică a echipajului. În ciuda disputelor cei doi ajung să fie cei mai buni prieteni.

Filmul nu are un fir narativ continuu, acesta fiind întrerupt în repetate rânduri de poveștile personale ale personajelor. Relevanța întâmplărilor îndelung căutată se dovedește a fi o călătorie în groapa fără fund a stupidității: tehnologia Federației e capabilă să înghețe un vulcan și să facă față radiațiilor cosmice însă nu și a unei scurgeri radioactive iar personajele tind să sfideze moartea, ele putând fi readuse la viață după o perioadă îndelungată de timp.

În final povestea filmului se dovedește a fi lipsit de sens, totul începe să se lege, evenimentele sunt puse cap la cap, începutul filmului și sfârșitul fiind corelate, iar „Star Trek Into Darkness” devine încă un film SF cu un buget imens, cu un scenariu prost scris și efecte speciale menite să te distragă de la gafele regizorale.

Oana Fîrțigu

Advertisements

„Literatura e-un act de iluzionism, nu văd de ce l-am demitiza” – interviu cu scriitorul Filip Florian

Filip Florian

Filip Florian

Încearcă să nu-și controleze prea mult mâna în scriitură, dar nici n-o lasă în voia sorții, ca să nu uite de lucrurile în care crede, care-i tihnesc. În cărțile lui Filip Florian se citește o bucurie tempera­tă, care-i ia cu-adevărat foc abia în priviri, când își amintește de ultimul cuvânt scris în cea mai recentă carte. După zece ani de jurnalism, din 1990 pînă-n 1999, mai întâi la „Cuvîn­tul”, apoi la „Europa Libe­ră” și „Deutsche Welle”, și-a permis singur să re­nunțe. Nu din nostalgia vreunui cenaclu literar apus, ci ca să nu i se „nă­clăiască mintea”. A luat, de-atunci, Premiul pentru Debut al „României literare” cu „Degete mici” în 2005, iar „Zilele regelui” i-au fost citite din 2008 în nouă țări ale lumii, deși Germania l-a iubit probabil cel mai mult. Până când va putea să treacă la no­ua poveste care-i mustește în minte, Filip Florian așteaptă să-i zboare din gânduri „Toate bufnițele”.

Anca Toma : Spuneați acum câțiva ani că avantajul de-a fi preocupat „doar de ce crezi tu despre cartea pe care o scrii e faptul că ești imun la o ca­tastrofă, la criticile cele mai dure”. Ați ajuns în punctul acela de imunitate?

FILIP FLORIAN: E un soi de imu­nitate bună, dar niciodată totală. Le simt pe toate, însă nu fac din ele o mare su­fe­rință, deși sunt chestiuni care mă dor. E des­tul de răspîndită în critica literară româ­neas­că un soi de manie de-a găsi o ra­țiu­ne ascunsă a alegerilor făcute de un scriitor. În multe recenzii găsești oameni care pre­tind că știu mai bine decît tine ce e în pro­priul tău cap și asta e valabil și în literatură și în viață, în general. Bolnăvi­cioa­să mi se pare și încercarea asta de „de­mi­tizare” a literaturii, care este o vrajă, un act de iluzionism prin care cititorul devi­ne convins că lumea pe care i-o oferi în scris e vie. De ce e nevoie să deconstruim vraja și să explicăm „iată ce-a vrut au­to­rul să facă!”? În nici una din cronicile din Germania, de exemplu, nu s-a în­tîm­plat asta, ei luau cartea ca atare și-o tra­tau cu bucuria de-a vorbi despre ea. Jude­că­ți­le de valoare mă ating în măsura în c­a­re mă atinge absurdul lor. Iar cînd vine vorba de premii, sunt convins că o trei­me din membrii juriilor nu citesc cărțile, în­să îi disprețuiesc, de exemplu, pe bloggerii literari, care o fac. Prefer de o sută de ori un om simplu care a citit cartea unui cri­tic care simte că nu are nevoie de asta ca să știe ce e bine și ce nu.

A.T.: Povesteați într-un interviu că sunteți nespus de fericit cînd terminați o carte. Mai fericit decât în timpul scrierii?

F.F.: E ceva inimaginabil! Nefiind fe­meie să știu cum e cînd naști un copil, nu pot garanta că e așa ceva, dar spre asta cred că tinde fericirea de la finalul unei cărți. Te consumă atît de tare, speri să se termine, îți întinde timpul și la un mo­ment dat crezi că n-o să se mai încheie vreodată. Și-apoi vine ca o explozie, mai prețioasă decît orice. Viața cărții atunci se încheie.

A.T.: Unele cronici spun despre vo­lumele dumneavoastră că anunță câte ceva. „Băiuțeii”, prin inocență, spre exemplu, ar fi intuit o evoluție, un ur­cuș literar alert. Când scrieți prevestiți ce­va, involuntar?

F.F.: Eu nu cred, nu văd semne în de­desubtul lor, dar cine știe ce coacere exis­tă acolo? Mă gîndesc că la un moment dat ajungi în punctul acela de pîrgă, în care te-mplinești, după care, involuntar, începi să te stafidești, să te usuci și să intri într-o conștiință colectivă.

Copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă

A.T.: În „Băiuțeii”, poveștile comu­nismului, pe care istoria le accen­tu­ea­ză cu dramă, cu tristețe, devin jocuri, culori, mici bucurii. Așa erau și-atunci sau așa le-ați văzut când ați scris?

F.F.: Așa au fost! Acolo e ceva ce știu cu mîna pe inimă că am simțit, pe cînd, de exemplu, în ultima carte, fiind totul în­chi­puit, fără nici un temei autobiografic, am simțit nevoia să construiesc lumea a­ce­ea de la zero. La căderea comunismului aveam 21 de ani, dar grosul perioadei sub regim l-am văzut-o cu ochi de copil. Și copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă, își gă­sește două bețe și-o bucățică de cîrpă și se joacă, nu trăiește tragicul celor mari. Ști­am și părțile rele foarte bine, că fratele buni­cu­lui fusese deținut politic, că după ce sora ei a fugit în Germania, mama n-a avut voie niciodată să iasă din țară. Ști­am de aberația aceea prin care, chiar și după divorțul părinților mei, tatăl meu voia să plece și i s-a spus că nu-i dau voie fiin­dcă ei bănuiau că s-a despărțit ca să scape de dosarul mamei. Nu eram străin de cozi, de sărăcie, de frig, dar eram copil și acel băiețel nu putea să povestească despre astea, el s-a jucat și cînd n-avea căldură-n calorifer, își construia o cazemată la lu­mî­nare, se gîndea la ce fată ar vrea să să­rute a doua zi la școală, deși voia și el să scape de rău.

A.T.: V-a înțeles bine presa când a spus că „vă cutremurați la amintirile re­voluției”?

F.F.: Eu încă mă cutremur! N-am cre­zut niciodată că o să ieșim din regim, în primul rînd. Credeam în stingerea lui bi­ologică, că va muri Ceaușescu, nu siste­mul. M-a sufocat revoluția, deși n-am fost vreun militant în mijlocul ei, dar am vă­zut ziua aceea de dinainte de fuga lui Cea­ușescu, cînd încă nu se clintea nimic, nici nu puteai visa la vreo prăbușire. Și cu toate astea vedeai sute de oameni scan­dînd, în rîsul riscului, în gura mare!

A.T.: Povesteați la un moment dat foarte plastic despre cum libertatea, în Piața Universității, în ’89, avea acel gust nemaipomenit, ca o dulceață. Acum ce gust are?

Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată și mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc

F.F.: Aș putea să încerc să identific un iz de zacuscă stătută. E ceva profund care s-a acrit, s-a amărît, a mucegăit fiindcă a fost prea mult. Eu așa resimt acum lucru­rile, ca dintr-o groapă, o mocirlă. S-a se­mă­nat, la noi, vînt și acum nu-i rost să culegem altceva decît furtună.

A.T.: Tatăl dumneavoastră v-a po­ves­tit întâmplările din profunzimile co­munismului sau a fost, ca persona­jul din „Toate bufnițele”, mut în ceea ce privește felia aceea de timp?

F.F.: Tata vine dintr-o familie foarte săracă, părinții lui au divorțat cînd el avea vreo patru ani și bunicul era foarte au­to­ri­tar, s-a purtat aproape despotic cu el toată copilăria. A fost un copil pe drumuri, l-a urmat pe bunicul prin toate șan­tierele în anii ’50. El ajunsese să creadă în sistem, pentru el faptul că a reușit să facă o facultate, să construiască tot felul de fabrici, să contribuie la clădirea lu­cru­rilor așa cum erau atunci a însemnat enorm. Și-atunci premisa lui era de-a crede în lu­mea aceea ca fiind una mai bună decît cea din care venea. În schimb, familia mamei era cu totul altfel. Ei erau trei frați la ca­re te uitai cu gura căscată cînd vorbeau, ca la cea mai bună piesă de teatru, erau scli­pitori, cu o inteligență și-o poftă de-a ști și de-a rîde fenomenală. Cunoșteau, unii dintre ei, latină, greacă veche, germană, fran­ceză, îți puteau reda fragmente de O­vidiu, Cicero, lucruri care mie mi se par încă de necrezut. De la ei am înțeles eu ce-a fost de fapt comunismul și cum puteai rămîne om, unul din ei fiind chiar deținut politic.

A.T.: Ați fost și dumneavoastră fra­tele mai mare. A însemnat asta ceva pentru omul sau scriitorul de mai tîr­ziu?

F.F.: Da, foarte mult. Părinții noștri au divorțat în 1982, cînd Matei avea trei ani, iar Mircea s-a născut în ’84, el avînd alt tată. Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată. Plus că mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc, te plimbă, te duc în tot felul de locuri. Or ei, deodată, nu mai aveau toate astea ga­ran­tate. Și-atunci ani de zile i-am luat cu mine peste tot. Fără să vrei nu mai ești copil într-o situație din asta, nu contează că tu ai 12-13 ani, un copil trebuie hră­nit, îmbrăcat, iubit.

În ’99 sim­țeam că sunt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”

A.T.: Ați spune ca ați „răzbit” du­pă ’89, că v-ați salvat cu greu după pe­ri­oada aceea a istoriei României?

F.F.: Aș spune că „a răzbi” e un cu­vînt foarte frumos, pot să spun că-l iubesc. În­să nu mă gîndesc așa la mine. Marea mea bucurie, dacă e să o numim o formă de-a răzbi, a fost și este încă faptul că am re­ușit să termin prima carte, fiindcă la un moment dat am crezut că n-o să izbu­tesc. Și cînd am trecut de acel final am simțit că mai mult de-atît nu vreau pe lumea as­ta. Se adunase în mine această mică dra­mă, aceea că, pentru a trăi din ceva, am lu­crat ca ziarist politic. Nu-mi plăcea ce fă­ceam, dar știam că aș fi murit de foame altfel. Și cînd am rupt totul cu gazetăria, am ris­cat. Se punea problema dacă într-adevăr pot și un an întreg n-am făcut nimic, aveam mintea prea contaminată de limba aceea schimonosită.

A.T.: Spuneți foarte apăsat că v-ați rupt total total de gazetărie. Se întâmplase ceva atunci, în 1999?

F.F.: Nu, nu se-ntîmplase nimic, doar că probabil atunci s-a umplut paharul, n-a mai funcționat sentimentul ăsta de conservare, întrebarea „din ce-o să tră­iesc?”. Aveam o soție, urma să am și un copil, n-avea nici un sens decizia aceea atunci. Ar fi fost momentul ca pînă și ea să-mi spună să continui, să-mi bag mințile în cap. Dar ea m-a susținut pentru o dam­bla a mea, pentru că nu concepeam oricum să cîștig bani din cărțile mele. În ’99 sim­țeam că sunt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”.

A.T.: Al compromisului?

F.F.: Nu cred, fiindcă la început mi-a plăcut mult, scriam reportaje care bă­teau foarte tare înspre proză. Atunci scăpa­sem de un comunism și ne încălțaserăm cu un altul, așa că tuturor ni se părea că litera­tu­ra e un fel de „țara arde, baba se piaptănă”, că nu era un moment pentru ea. După care au apărut dezamăgirile, adevărurile jurna­lismului așa cum nu le înțelesesem. Am început să văd fața politicii altfel, am ajuns să mă simt ca un mercenar în ra­port cu meseria de jurnalist. Nu că ar fi fost o ciumă, dar ajunsese prea mult pentru mi­ne cînd lucram doar pentru salariu. Ori eu cred că dacă nu ești genul de om care să se scufunde în nu știu ce dramă pentru că n-ai băut cafeaua ta preferată, cea mai scumpă dintre toate, atunci poți risca. Eu asta am făcut.

A.T.: După ce v-ați lăsat de gaze­tă­rie și v-ati curățat de „zgura” aceea adu­nată în cei zece ani de jurnalism, ați spus că mintea a început să vă funcțio­neze din nou în sensul literar în care funcționa cînd erați copil. N-ați avut nevoia să cultivați simțul acela din ti­ne­rețe sau nu l-ați sesizat atunci?

F.F.: Eu n-am venit dinspre jurnalism înspre literatură, ci invers. Primele poves­tiri le-am scris pe la 17-18 ani, mer­geam pe la cenacluri, mi se părea cu totul fabu­los, mă fascina ideea de a crea o lume vie, fie ea una minusculă, în proză scur­tă. Și din postura aceea, jurnalismul mi-a pă­rut foarte apropiat de literatură, însă sim­plul fapt că amîndouă se fac din cuvinte nu înseamnă că seamănă. Nu se publica atît de ușor, existau foarte puține reviste literare unde scriau doar numele deja ac­ceptate de regim, în nici un caz niște ti­neri neștiuți de nimeni. Trebuia să fi avut un debut colectiv și-abia apoi puteai să pro­pui o carte. E o mare diferență față de cum stau lucrurile azi, cînd, cred eu, avantajul cel mai mare e faptul că există voci atît de diferite în literatură, voci tihnite care-și văd de ele, care nu urmează niște principii care nu li se potrivesc.

A.T.: Dedicația de pe „Zilele rege­lui” spune „Lui Luca, băiatul meu, ca­re știe ce e bucuria”. Dar dumneavoas­tră n-o știți?

F.F.: După vreo patru ani, încă mai cred în cuvintele acelea. La copilul ăsta e ceva extraordinar și constant, pe cînd eu pot să mai cad în niște stări cenușii. Nu în hăuri, nu în depresii, dar totuși tris­te­țe, fiindcă lumea duce prea multe în spate ca să te faci că nu le vezi. Eu nu reușesc să smulg, așa cum face el, bucuriile din tot ce-nseamnă viață.

Anca Toma 

Sursă foto: Galeriile Liternet – Mircea Struţeanu: Scriitori Români, Chipuri şi Taine

Django Unchained (2012)

Django Unchained

 

Regia: Quentin Tarantino

Scenariul: Quentin Tarantino

Distribuția: Christoph Waltz, Jamie Foxx, Leonardo DiCaprio, Samuel L. Jackson

Genul filmului: Aventură, Crimă, Dramă

 

În această poveste Jamie Foxx îl interpretează pe Django, un sclav cu un trecut foarte violent. Acțiunile sale îl aduc ulterior pe acesta în fața lui King Schultz (interpretat de Christoph Waltz), un vânător de recompense care se află pe urmele a doi ucigași, frații Brittle. Django este singurul care poate să îl ajute să ajungă la ei, așa că Schultz îi promite să îl elibereze în schimbul ajutorului său.

Django intră în serviciul vânătorului de recompense, își încheie misiunea cu succes, este eliberat, însă decide să rămână alături de Schultz pentru a-i vâna în continuare pe cei mai căutați criminali. De fapt, principalul scop a lui Django este găsirea și eliberarea soției sale Broomhilda (interpretată de Kerry Washington), de care fusese despărțit cu mai mult timp în urmă.

Căutările îi conduc pe cei doi la proprietarul plantației „Candyland”, Calvin Candie (interpretat de Leonardo DiCaprio), plantație pe care sclavii erau tratați inuman. Interesul crescut a lui Django și a lui Schultz pentru Broomhilda îi trezește anumite suspiciuni lui Stephen (interpretat de Samuel L. Jackson), sclavul de încredere al lui Candie. Odată descoperiți, aceștia încearcă să facă față provocărilor lui Candie pentru a o putea elibera pe Broomhilda.

Deși adesea criticat, Tarantino se menține pe aceeași lungime de undă păstrându-și caracteristicul său simț al umorului, element de originalitate care îl definește. Dialogurile bine construite îmbracă scenele violente într-un umor care te obligă să nu uiți prea ușor acest film.

Soundtrack-ul este pe masură, electric și energic. Muzica de pe fundal se potrivește imaginilor ca o mănușă.

Django Unchained este unul dintre cele mai anti-rasiste filme, astfel fiind primul film a lui Tarantino care se va lansa și în China.

Datorită succesului deosebit de care a avut parte, Django Unchained a caștigat două premii Oscar.

 

Trailer:

http://www.youtube.com/watch?v=eUdM9vrCbow

IMDB:

http://www.imdb.com/title/tt1853728/

 

  Mina Andreea Beatrice

 

Ideal greu de atins

poza-flameco “Mi-as dori ca lumea sa nu ma discrimineze. Sa imi zica ca sunt un copil de la tara. Vesnicia si cultura s-au nascut la sat, asa mi-s zis mama”, spune sufletul plans al Denisei iesind din sala de repetitie de la un curs de dans de la Palatul Copiilor din Iasi. Cu o rochie de flamenco rosie, lunga cu dungi negre, cu parul blond de culoarea spicului de grau, prins la spate cu un trandafir rosu infipt in par se arunca in bratele mamei sale inca de la intrare care o astepta cu sufletul la gura sa vada cum a decurs antrenatentul pe ziua de astazi.

Intreaga discutie a fost creata de catre o mama a unei fetite care in acel moment foarte plina de sine si de puterea propriei sale fetite de munca se uita cu niste ochi rautaciosi si invidiosi catre antrenoarea de dans, Lucia Negara si invatacelul nevinovat din prisma faptului ca: “de ce fata mea nu are rolul principal in dans. Fata asta este o taranca? Nu stie ce este aia eleganta si rafinament”. Auzind vorbele dure, mama fetitei, Irina in varsta de 41 de ani ii spune doamnei care tipa in gura mare, in toata sala ca: ”vesnicia s-a nascut la sat, nu la oras.” In acel moment doamna <de oras> nu a mai spus nimic. Astfle Irina, isi lua fetita de mana si o duse in vestiar unde incerca sa ii ridice moralul: ”astea sunt valurile vietii, draga mea. Nu trebuie sa te iei dupa lumea rea.” Cu ochii in lacrimi copilul ii spune mamei ca isi doreste sa se schimbe. Sa ii aduca tricoul si blugii din cuier si sa plece cat mai repede din incinta si sa nu mai revina.

Tanara care aspira la marile scene ale lumii de dans este o fata simpla, “de la tara”, nascuta si crescuta in Comuna Letcani din judetul Iasi. Copila, inca eleva in clasele gimnaziale, pasionata de dans viseaza inca de pe acum la marile scene ale lumii. Insa pana atunci, un prim pas este transferul acesteia la Liceul de arte Octav Bancila din Iasi unde isi doreste sa se perfectioneze pentru facultate. Desi adeseori se fac discriminari in cazul elevilor din mediul rural, micuta este increzatoare in fortele proprii si in talentul ei, mostenit de la mama ei care o incurajeaza si o sustine indiferent de criticile si discriminarile celor din jur.

 

Oana Pascaru

Fast and Furious 6

 

Pe lângă faptul ca e foarte prolifică, franciza hollywoodiană Fast and Furious/ Furios şi iute e şi una dintre cele mai paradoxale – maşinile sunt unicate, produsul e de serie. Ce a început ca un soi de remake neoficial, de mâna a şaptea, la Point Break, a ajuns să semene cu un serial de desene animate, sau cu o secvenţă prelungită ce leagă două niveluri ale unui joc video.

Să ne înţelegem: în ciuda cantităţii considerabile de mârâieli asigurate de Vin Diesel, Furious 6 nu e Rocky 6. În primul rând pentru că nu e cântecul de lebădă al nimănui, ci doar o oprire la boxe înainte de Fast and Furious 7, care va apărea vara viitoare.

„Familia” (cum ni se repetă de nenumărate ori), care a crescut progresiv, de la un episod la altul, se întoarce la treabă, de această dată în Europa, chemată la datorie de agentul cu puteri nelimitate Hobbs (Dwayne Johnson – membrul pierdut al celor de la Fantastic Four). Miza e prinderea unui criminal (se pare) sclipitor care vrea să îşi construiască o „bombă tehnologică”, iar cârligul e faptul că în echipa acestuia se află Letty (Michelle Rodriguez), fosta iubită a lui Dom (Diesel).

Studiu de caz de „scenaristică pentru tonţi”, Furious 6 e mai preocupat de continuitatea globală a seriei (până într-atât încât facilitează reîntâlnirea cu personaje de care nu ţi-a păsat niciodată suficient să-ţi doreşti să le revezi) decât de continuitatea unei scene – protagoniştii urmăresc acţiunea cu binoclul de pe un bloc, apoi se teleportează în maşini pentru o cursă nocturnă prin Londra, pe urmele răufăcătorilor; Tyrese si Ludacris par să-şi fi scris replicile singuri, iar Paul Walker e expresiv ca un animal în hibernare; graniţele, vămile şi poliţia de frontieră nu au nimic de obiectat la eternul maiou alb al lui Diesel şi la atitudinea echipei sale.

Şi totuşi, filmul funcţionează aşa de bine la nivel primar/senzorial, că nu contează. Infinit mai onest decât Star Trek Into DarknessFurious 6 are o singură misiune – divertismentul facil pe bază de zgomot, distrugere, cascadorii cosmetizate digital, şi happy-end cu o codiţă de sequel. Nici un neuron nu îţi este clintit din loc, nici o concluzie nu îţi este lăsată ţie – o cursă ilegală prin centrul Londrei nu e o trimitere îndeajuns de directă la primele episoade ale seriei. Avem mare noroc cu replica lui Dom, care risipeşte orice dubiu: „just like old times”.

Sursa: Film Reporter

Lucia Amoraritei

Recenzie “The Longest Yard”

The Longest Yard“The Longest Yard” este un remake după filmul lui Robert Aldrich din 1974, ce îl avea atunci ca vedetă pe Burt Reynolds. Acesta apare și în acest film, dar acum în rolul antrenorului, Nate Scarborough. Ca în filmul original, Paul Crewe (Adam Sandler), fost jucator în Liga Naționala de Fotbal American (NFL), ajunge la închisoare după ce fură, conduce și distruge Bentley-ul iubitei sale, beat fiind, și-și încalcă astfel eliberarea condiționată pentru o presupusă fraudă sportivă.

Ajuns aici ambițiosul director Eddie Albert (interpretat de James Cromwell), îl șantajează să organizeze o confruntare de fotbal american între prizonierii semi-profesioniști și durii gardieni. Numai că acest meci este din punctul de vedere al directorului o bună ocazie de îmbunătățire a imaginea închisorii. Pentru Crewe, este șansa unei răzbunări personale, iar pentru ceilalți prizonieri este o bună ocazie de a se răzbuna pe gardieni. În formarea echipei, Crewe este ajutat de Scarborough și de Caretaker (interpretat de Chris Rock), omul care poate obține obiecte din exterior. Sandler nu convinge că ar fi jucator în NFL, dar reușește cumva să înmoaie atmosfera foarte violentă a filmului.

Vizionând acest film spectatorul este condus spre a ține cu deținuții care sunt mereu șantajați sau bătuți de gardieni. Dar este greu să faci aceasta când vezi că singura lor motivație este ura. Chiar dacă limbajul vulgar este mult redus față de cel din filmul original, violența nu numai că nmu a fost redusă ci a crescut în această producție. Întrebarea care se pune este următoarea: de ce producătorul a dorit să producă din nou un film care a ieșit cu ceva timp în urmă slab?

Filmul conține scene cu violența din închisoare și de pe terenul de fotbal, limbaj sexual și vulgar, glume rasiale și obscene, nuditate, folosirea alcoolului. Vizionarea acestui film este recomandată doar cu acordul părinților.

http://www.cinemagia.ro/filme/the-longest-yard-echipa-sfarma-tot-9606/

http://www.imdb.com/title/tt0398165/