Prince of Persia: The Sands Of Time .Game vs Movie

Într-o perioadă a cinematografiei moderne şi industriale cât şi a re-ecranizărilor şi adaptărilor, Hollywood-ul a acordat din ce în ce mai multă atenţie asupra jocurilor video urmând ca unele dintre ele să fie expuse pe ecran.

Image

        Insă, rând pe rând filme precum Hitman, Max Payne, sau Doom, au dezamăgit, nereuşind să se ridice măcar la acelaşi nivel cu celebrele jocuri. Astfel, Mike Newellse s-a aflat în faţa unei mari provocări, aceea de a transpune pe ecran jocul arhicunoscut Prince of Persia, un univers original, creativ, având parte de o atenţie pentru detalii ce depăşeşte orice imaginaţie.

După cum se observă şi din subtitlu, acest post se vrea o mică analiză din punct de vedere al legăturii joc-film, sau figurat fiind spus, tată-fiu. În general filmele adaptate după alte opere artistice păstrează esenţa, ideile de bază cât şi numaroase detalii ale acestora. Aici regizorul are un rol foarte important în a reuşi să le gestioneze astfel încât să construiască expunerea cinematografică având aceaşi origine, evoluând într-o direcţie diferită dar tot în acelaşi sens încât să mulţumească cea mai mare parte a publicului evitând plictisul şi senzaţia de deja-vu. Mike Newellse a reuşit să evite aceste defecte, însă a tratat foarte superficial relaţia joc-film. A pornit de la aceaşi origine însă din punct de vedere al direcţiei şi sensului, a luat-o pe arătură. Practic, filmului îi lipseşte esenţa, deoarece regizorul a dat cea mai mare importantă nisipului timpului, astfel evoluţia protagonistului principal îi scapă printre degete. De fapt tot universul Prince of Persia se învârte în jurul tânărului prinţ şi nu a clepsidrei cu nisipul fermecat. The Sands of Time e doar un capitol în evoluţia prinţului. Personalitatea protagonistului din film a fost tratată foarte superficial. S-au omis multe trăsături ce-l face foarte diferit faţă de alţi eroi antici. Abilităţile lui nu se rezumă doar la salturi şi mersul pe frânghii. Nu astea l-au făcut celebru. S-a evidenţiat în câteva scene faptul că prinţul era începător în ceea ce priveşte mersul pe pereţi. Dar deja stilul de luptă (o mare caracteristică a sa ce l-a făcut celebru) ar fi trebuit să fie o adevărată demonstraţie de breakdance. Din punct de vedere fizic, au existat puţine momente când Dastan dădea impresia că e acelaşi prinţ din joc. Întradevăr, relaţia dintre Dastan şi Tamina însoţită de neîncredere te duce cu gândul la cea din jocul video.

După cum se ştie, universul jocului a pornit de la ideea unui basm sau mai modern şi universal vorbind, ideea unui fairy tale. Acest lucru este demonstrat chiar şi de numirea protagonistului principal ca fiind Prinţul Persiei nemaiavând alt nume sau prenume. La fel cum şi în basmele noastre populare, personajele poartă nume ce le definesc personalitatea: Prâslea cel Voinic, Harap Alb sau Făt Frumos. Cât şi atmosfera din joc însoţită de un decor mirific şi foarte bine măsluit din punct de vedere al detaliilor este tipică basmului oriental O mie şi una de nopţi. În film nu s-a văzut acest lucru. Chiar dacă coloana sonoră tinde spre o poveste, decorul lasă de dorit. Foarte mult din timpul filmului este dedicat suburbiilor sărace şi supra aglomerate, interiorul palatelor este lipsit de imaginaţie, spaţiile sunt prea mici pentru un palat persian ce se respectă. Design-ul interior e la fel de chicios ca şi carpeta cu Răpirea din Serai din camera bunicilor. Cu atât mai puţin mă voi aştepta de la un eventual sequel, la un Babilon sau celebrele grădini suspendate.
Însă pentru cei care au făcut cunoştinţă pentru prima oară cu acest univers, e o noua experienţă ce merită explorată.

Scris de Emilia BĂLĂU

Editat de Iulian BÎRZOI

Advertisements

Game of Thrones – o noua provocare HBO

Un serial dramatic original HBO inspirat de seria de romane epice de mare succes scrisă de  George R.R. Martin, “A Song of Ice and Fire”. 

Nefiind o cititoare a  cărţilor “A Song of Ice and Fire”, ţin minte că primul contact indirect cu acest serial l-am avut răsfoind paginile unei reviste. Printre poveştile banale ale vieţii de zi cu zi, privirea mi-a fost atrasă de un poster întunecat, predominând culorile reci, în centrul acestuia aflându-se un războinic ostenit şi îngândurat, sprijinit de sabia  parcă prea îngrijită pentru un război ce îmi dădea impresia că tocmai se sfârșise. Figura lui îmi era cunoscută. Scotocind printre amintiri, deodată mă duce cu gândul la epicul The Lord Of The Rings. “El e, Sean Benn, actorul ce l-a jucat pe Boromir”, îmi zic. Revin asupra imaginii respective şi observ un tron neobişnuit, alcătuit din nenumărate săbii ruginite şi pline de amintiri însângerate, probabil ale duşmanilor celui ce-l domnea şi colecţionate drept dovadă a victoriilor acestuia. Fiind o producţie HBO, m-am decis să-l urmăresc chiar dacă riscam să mă torturez aşteptând o săptămână pentru un episod.

Curiozitatea mi-a fost întărită chiar după primul episod. Cu o introducere brutală şi cu vărsări de sânge încă de la primele secvenţe, apetitul creştea din ce în ce mai mult. Prezentarea istorică a ţinutului, a personajelor şi rolul lor în cursivitatea evenimentelor este făcută foarte subtil, pe parcursul a mai multor episoade evitându-se astfel o schematizare ce îngreuna serios desfăşurarea faptelor. Diversitatea ţinuturilor este extraordinară, peisaje memorabile, de la zidul de gheaţă şi dimensiunile uriaşe ale acestuia ce îţi dădea fiori gândindu-te la motivele pentru care a fost construit şi până la nesfârşitele pajişti dogorite de soare ce acopereau continentul Essos.

Aparent, numărul mare de personaje ar trebui să îngreuneze o cursivitate fluidă, însă trecerea de la o scenă la alta este realizată astfel încât să evidenţieze o legătură chiar şi între personajele aflate la sute de mile unul faţă de celălalt. Cu toate acestea niciunul nu este neglijat, de la cei mici ca Rickon fiul lui Ned Stark şi până la eternul Mare Maestru Pycelle, fiecare au câte un cuvânt greu de spus. Deşi atunci când vizionăm o producţie cinematografică ne lovim de diferite personaje schematizate, în cazul de faţă, acestea încă nu au conturată o personalitate definitorie, fiecare au demonstrat faptul ca au posibilitatea de a-şi schimba trăirile, interesele şi gândurile mai mult sau mai puţin curate. Din păcate firul epic nu are milă de personaje, unele găsindu-şi sfârşitul parcă prea devreme. Toate vărsările de sânge, interesele, comploturile şi uneltirile au că ţintă ocuparea unui tron al suferinţei ce reflectă continentul Westeros, un ţinut civilizat dar şi sălbatic în acelaşi timp, mărginit de ameninţările “Umblătorilor Albi” de la nord de Zid şi de hoardele cotropitoare de la răsărit. În spatele replicii celebre “When you play the game of thrones, you win or you die” descoperim faptul că adevărul ucide mai mult decât o face minciuna şi ceea ce e drept nu e tocmai corect, toate acestea transformând evenimentele într-o cursă de-a şoarecele şi pisica, amintindu-ne parcă de faptul că egoismul e un viciu ce îşi are propriile legi şi credinţe, urmărindu-şi mereu propriile interese astfel distrugând orice urmă de umanitate. Acest serial defineşte în cel mai pur stil dramatismul. Deşi am fost puşi să fim martori la diferite întâmplări mai puţin plăcute în care răul îşi face de cap aproape pe tot parcursul primului sezon, sfârşitul acestuia emană raze de speranţă odată cu apariţia mult aşteptată a dragonilor.

În ceea ce priveşte coloana sonoră de-a dreput încântătoare, aceasta îşi face datoria cu vârf şi îndesat, accentuând dramatismul ce atinge cote maxime dacă ar fi să menţionez lacrima scăpată la sfârşitul episodului al nouălea. În ceea ce mă priveşte, cu siguranţă acest serial va fi unic daca ar fi să mă raportez la cunoştinţele mele cinematografice nu prea avansate, respectând calitatea producțiilor HBO.

Sursa: http://www.cinemagia.ro/filme/game-of-thrones-566508/

Scris de Margareta Emilia BĂLĂU

Editat de Iulian BÎRZOI