Cu capul în bocanci

Universul s-a supărat pe noi asemenea unui copil alintat, rămas fără jucăria preferată. ~nsă nu s-a dus singur într-un colț și nici nu a început să plîngă. Dar s-a supărat într-atît de tare încît a trimis fulgere și scîntei spre noi, iar cei care au fost atinși nu s-au mai regăsit. Copiii care construiau castele de nisip acum s-au îndreptat către dărîmarea clădirilor care ating norii, femeile au devenit un fel de bărbați, cu mai puțină grijă față de orice.

Astfel, în loc de scutece, schimbăm cămăși ude după nopți agitate în care nu dormim, ci moțăim un fel de somn din care uităm să ne mai trezim. Și cu ochi încețoșați ne urcăm în primul tren care duce spre serviciu, calculînd în grabă pașii pe care încă nu i-am ridicat din pămînt. Și toți încep cu să…, o să…, vrem să…

Din frică să nu greșim ceva, ridicăm preșul și aruncăm tot gunoiul acolo, sperînd că nu s-a născut nimeni care să aibă curajul să îl caute. Da, nu s-a ivit încă nimeni care să fie dornic de o curățenie generală, asemenea celei pe care o facem primăvara dorind să respirăm un alt aer. Poate mai curat, poate mai înmiresmat, important e să fie altul. ~nsă uneori uităm să ștergem geamurile, altădată ni se par oricum curate, chiar dacă cu greu distingem fețele celor care mișună pe străzi.

Poate că am putea încerca să îl împăcăm avînd în primul rînd grijă să ne curățăm cu mai mult atenție propriul geam, să construim din nou castele de nisip, și în loc să ne dorim o schimbare a lumii, mai întîi să ne reamintim cum se schimbă scutecele. Dacă ne dorim o lume mai ordonată, nu trebuie să uzăm aceiași oameni, ci să le dăm cale liberă celor care încă n-au încercat să vorbească.

Advertisements

G.I. Joe: Retaliation (2013)

G.I. Joe: Retaliation (2013) – G.I. Joe: Represalii

G.I. Joe: Retaliation
     Regizor: Jon M. Chu

     Scenariști: Rhett Reese si Paul Wernick

     Distribuția: Channing Tatum, Dwayne  Johnson, Ray Park, Jonathan Pryce, Byung-hun Lee, Ray Stevenson, Bruce Willis

             Urmarea blockbuster-ului G.I. Joe: The Rise Of Cobra, din 2009, care a avut încasăriinternaţionale de peste 300 de milioane de dolari, “G.I. Joe: Retaliation” este o producţie Paramount Pictures, Metro-Goldwyn-Mayer şi Skydance Productions, în asociere cu HASBRO şi Bonaventura Pictures.
“G.I. Joe: Retaliation” nu a fost un proiect la care a respectat întocmai planul iniţial. Trebuia să se lanseze în vara trecută, însă Paramount a luat decizia de a amâna lansarea până în această primăvară, pentru a-l converti în 3D. În plus, între timp, Channing Tatum a devenit vedetă. Prin urmare, au fost adăugate ma multe scene cu acesta și scenariul a fost rescris.
Jon M. Chu probabil este cel mai potrivit regizor pentru această producție, însa atît la regizor, cît si la scenariști – Rhett Reese și Paul Wernick se simte pasiunea comună pentru benzile desenate Marvel – leagănul G.I.Joe.

                                     “G.I. Joe: Retaliation” este o descarcare de adrenalina, actiune, explozii, urmariri, umor si luptatori ninja, o alegere perfecta pentru o seara de relaxare. Uneori lasa impresia că scenariștii au avut atît de multe de spus si un timp atît de redus încît au renunțat la pauze – timpi morți. E unul din motivele pentru care sigur voi revedea acest film.
Un alt motiv il constituie fantasticele scene de luptă la inalțime, carora tehnologia 3D le-a crescut spectaculozitatea, precum si uimitoarele piese de armament folosite, convenționale sau mai putin.

Decizia de a face acest film 3D a fost una ințeleaptaă și nu doar un artificiu derizoriu.

Article-Header-GI-Joe-Retaliation-Movie-Review

                           Acțiunea debuteaza pasnic si relaxat, cu informații despre inchisoarea de maximă securitate în care liderii grupării teroriste Cobra – Destro si Comandantul – își ispașesc pedeapsa. Nebanuit de nimeni însa, unul din baieții răi ai grupării – Zartan (Arnold VosLoo) – se folosește de o tehnologie secretă, capătă chipul și asemenărea Președintelui SUA, îl rapește si îi ia locul în intentia de a provoca un conflict nuclear cu un singur învingător – Gruparea Cobra. Necazurile încep si în tabăra G.I. Joe, odata cu un atac prin surprindere din Pakistan care le decimeaza trupele si în care își pierde viața si comandantul – Duke – Channing Tatum. Singurii supraviețuitori ai atacului -Roadblock (Dwayne ‘The Rock’ Johnson, atît de perfect, natural și adaptat personajului căruia ii da viată), impreuna cu Lady Jaye (Adrianne Palicki – pata de culoare – roșie – a unui scenariu plin de acțiune) și Flint (D.J. Cotrona), strîng rîndurile și pornesc în căutarea responsabililor pentru a se răzbuna.

Un alt fir al acțiunii ni-i arată pe Firefly (Ray Stevenson) și Shadow Storm (Byung Hun-Lee) care îl ajută pe Comandant să iasă din inchisoare în timp ce Snake Eyes (Ray Park) și Jinx primesc ordine de la Maestrul Orb (Rza) de a-l captura pe Shadow Storm, pentru a descoperi urmatoarea parte a planului Cobra. Rămași fără mijloace și fără armanent, declarați inamici ai statului, cei trei G.I. Joe se vad nevoiți să apeleze, pentru reușita misiunii la legenda G.I. Joe – generalul Joe Colton (Bruce Willis) și astfel se face legătura cu altă figură reprezentativă a primei părti a francizei.

Bineînțeles că “G.I. Joe: Retaliation” nu este un film perfect, că are scapari și în scenariu și în acțiune, că logica nu se împaca prea bine cu unele situații, însa livrează două ore de acțiune explozivă, suspans, puțin umor și multă adrenalină.
în SUA, a devenit al doilea film din istorie în ceea ce privește încasările în weekendul Paștelui catolic.

Cele mai spectaculoase momente au fost deja divulgate in trailer:

Surse: Cinemagia.ro , Filme-Carti.ro

Nicusor-Ionut URIGIUC

Leonard Cohen- Old Idea

 Își drege vocea guturală cu care a reușit să își încînte  fanii cu căștile pe urechi și își începe spectacolul. Același care durează de mai bine de 40 de ani și care l-a făcut admirat ani la rândul pentru asemănarea cu Bob Dylan, ca mai apoi să nu mai poată fi scos din playlisturi. Albumul “Old Ideas” reușește încă de la prima audiție să te reântoarcă pentru 42 de minute în vremea anilor ’80 când Cohen începea să devină un fenomen al muzicii.

Melodiile de pe albumul lansat după opt ani de pauză sint șoapte care se îmbină periodic cu instrumentele care vibrează armonios. Versurile sunt frânturi din gândurile unui îndrăgostit de viață și de tot ce înseamnă fericire, îmbinate cu declarații scurte de dragoste. Ritmul se menține același ca și în albumele precedente, chitara electrică fiind ajutată de acordurile grave ale chitării bass ciupite, piesele fiind asemenea unor romanțe de demult.  

“Going Home” începe ca o poveste șoptită la ureche iubitei și se încheie cu același ton de la început, Cohen demonstrând că își menține stilul simetric al melodiilor.  “Crazy To Love You” te prinde în mreje de la primele acorduri, chitara acustică dând impresia că te afli într-o cafenea pictată într-un colț uitat de lume. La polul opus se află “The Darkness” cu un ritm sincopat, întrerupt de versurile care îți aduc aminte că viața este mult prea scurtă. “I know my days are few/ The present is not that pleasant/ Just a lot of things to do” (știu că zilele îmi sunt numărate/ Prezentul nu-i atât de plăcut/ Doar multe lucruri de făcut). Melodia se termină în zgomotul clopotelor care se pierd tot mai mult pe fundal. Ritmul jucăuș și partea instrumentală cu care debutează “Banjo” îți aduc aminte de sunetele produse de instrument.

Cel supranumit “maestrul metaforelor”, devenit cunoscut pentru timbrul vocal și pentru calmul transmis mai semnează un album. “Old Ideas” este albumul marcat de vocea unui adevărat poet al muzicii care îți cântă fiecare clipă din viață.

Scris de Narcisa Hotin.

 

 

Familia-un lux necunoscut

Pentru ei, familia nu mai e deloc familie. Unii nici nu au știut vreodată cum e. Știu doar că au mai multe mame care au grijă de ei, dar care îi și ceartă. Și poate le e mult mai bine așa decât în oricare alt loc în care ar fi putut să ajungă. Au tot ce le trebuie aici. Chiar și afecțiune. Câtă este posibilă din partea unor femei care își petrec o parte din timpul lor îngrijindu-i, în timp ce  familia le așteaptă acasă. Nu cer multe lucruri materiale, ci mai mult afecțiune, pe care le-o oferi doar privindu-i în ochi și văzând cum cer insistent doar din priviri. Am intrat temătoare în casă, dar de la primul pas am știut că nu are de ce să-mi fie frică. Copiii ăștia emană mai multă căldură decât și-ar putea imagina cineva și au mai multă inocență și bunătate decât ai putea crede. Căsuța este plină de desene, floricele colorate, poze și litere scrise stângaci de copii. Un loc foarte primitor și călduros. Totul arată ca o casă obișnuită. Chiar mai frumoasă.. acasă ” pentru aceiași 10 copii.

        O zi altfel

 E joi in căsuța cu copiii vioi și nerăbdători pentru gustarea de la ora 4. E aceeași joi ca și pentru oricine din afară, însă pentru copiii din orfelinat e altfel. Pentru ei ziua nu decurge așa cum poate și-ar dori, lângă părinți sau prieteni pe care și-i găsesc singuri pe stradă, la grădiniță sau la școală. Aici fiecare este nevoit să se joace cu ceilalți 9 copii din casă. I-am cunoscut când s-au obișnuit deja și sunt ca o familie, împreună cu „mamele” lor. S-au atașat de ele ca de niște părinți și în mintea lor chiar asta sunt, chiar dacă după 8 ore ele se întorc acasă la adevarata lor familie. Ei știu asta și nu îi deranjează câtuși de puțin. Sunt fericiți doar că li se oferă și lor o fărâmă de dragoste și atenție. Din când în când doar tânguiesc să fie luați și ei acasă “măcar o zi-două “. “Atunci mă doare sufletul cel mai tare”, îmi mărturisește mama. Iar acum când îi văd cum se agață de gâtul meu, cerșind parcă puțină afecțiune, o cred.

       Cealaltă „mamă ” le aduce gustările și îi cheamă la masă. Se înghesuie toți bătând din coate, însă la masă își respectă fiecare locul cu sfințenie. Mănâncă gălăgios și cu o rapiditate incredibilă. Observ într-un colț pe fata cea mare cum îi plasează porția ei unui băiețel, și mă uit mirată. „E fratele ei”, mă lămurește mama. Așa aflu că și cei doi băieței mai mici sunt frați. Au totuși grijă unul de celălalt, cu toate că nu i-a învățat nimeni.

       Acum s-au strâns toți în camera de zi, pe covorul mare din mijloc, între sute de jucării pe care cu greu le împart. Însă nici asta nu durează mult. După câteva minute deja Alex și David aleargă prin toată casa, determinându-i și pe ceilalți să se ridice și să se “joace”. Nu se mai înțelege nimic. “De acum nu-i mai pot stăpâni”, îmi spune mama zâmbind. Nu-i ceartă însă,doar sunt copiii ei.

          

  Stingheră  într-o altă lume

     Emanuela, fata cea mai mare de acolo, pare cea mai afectată de mediul în care este nevoită să locuiască. Are 14 ani și este în clasa a VIII-a. Consideră că locul ei nu este aici, printre copii, unde nu poate nici să-și scrie temele fără să fie deranjată, lucru evident vizibil. Îl are însă pe fratele ei, de care trebuie să aibă grijă. De când am venit, o văd stând stingheră în câte un colț. Nu se poate apropia de nimeni și nu vorbește cu nimeni. La școală colegele nici nu încearcă să  se apropie de ea. Maria, cealaltă „mamă ” de serviciu, îmi povestește că Emanuela a avut o copilărie dificilă și de aceea este acum retrasă. Tatăl este bolnav mintal, iar mama o prostituată care a maltratat-o de mică. „O punea să fumeze și nu-i dădea mai nimic de mâncare”, spune doamna Maria. Așa se explică de ce i-a cedat frățiorului porția. E început de primăvară în casa dărăpănată cu cartoane în loc de geamuri, însă Emanuela trebuie să stea tot în casa în care a îndurat frig toată iarna, chiar dacă primele mult așteptate raze au răsărit și îi mângâie privirea. Nu a mâncat de alaltăieri, dar ar prefera să poată ieși măcar un minut mai mult decât orice. Fără mâncare s-a obișnuit oricum. Vrea doar să simtă puțină căldură…din partea soarelui măcar.. și să vadă totul înflorind. Ar risca să iasă puțin pe „geam”, dar dacă o prind iar o ard cu țigara. Are deja destule urme..fratele ei la fel… Se întoarce spre el și îl privește cu tristețe.. bine măcar că el nu înțelege ce se întâmplă…plânge doar rareori când își vede surioara supărată, dar îl liniștește imediat cu o jucărie.. singura pe care o are. Fata visează  încă că va merge la liceu și că  într-o zi va putea pleca de aici. Învață bine, iar „mamele” o ajută  mai mult decât pe ceilalți. Are acum și un calculator cu care își mai poate „pierde timpul”. „Am si internet”,imi spune fericită. „Merge greu, dar am răbdare.” Nu îl folosește pentru jocuri sau alte programe și site`uri care îi atrag pe adolescenți. Caută informații pentru școală sau în plus. Mă întreabă timidă dacă am id de messenger. I-l dau și îi citesc fericirea în ochi. „Te-am adăugat. acum suntem prietene.” Și ce înțeles are pentru ea acest cuvânt..”prieten”…

        Nu au nici măcar un loc de joacă unde să-și consume energia. Doar o curte mică cu un tobogan și o minge. “Împarte asta la 10 copii astfel încât să fie mulțumiți. E imposibil.”, spune mama. Își respectă totuși rândul și își fac program pentru minge. Cei mai mari au câte un sfert de oră, ceilalți 10 minute. Cine împarte, parte își face…Mă întorc și unul mic mă trage de mânecă. „Când mai vii pe la noi?”, mă întreabă. Unii dintre ei nu realizează încă multe lucruri și sunt fericiți. Este o atmosferă caldă totuși, fiecare femeie care lucrează acolo încearcă  să aducă un plus de căldură și afecțiune. Și reușesc. Unele nici nu au copii acasă,însă pentru cei de aici sunt cei mai buni părinți pe care i-au avut vreodată.

 

       În fiecare zi la fel

 Își cunosc toți rutina zilnică: se trezesc la 7, își fac paturile, mănâncă, apoi urmează școala sau grădinița. Iau masa din nou, și apoi au după-amiaza liberă pentru joacă, sau pentru teme în cazul celor mai mari. Seara iau cina și sunt trimiși la culcare devreme. Nu se plânge nimeni însă. Totul decurge în mod normal zi de zi. Cu toții însă visează la o viață ca a celorlalți copii, cum văd la televizor, cu părinți, și o cameră și jucării doar pentru ei. Știu însă că  nu se poate și sunt resemnați. Au chiar și o pisică. Toți sunt încântați de ea. Ai zice că e chinuită săraca printre atâția “drăcușori” , însă au chiar grijă de ea. Pe unii dintre ei îi mai vizitează rar câte un părinte. Stau câteva minute, îi strâng în brațe, le spun două vorbe și pleacă fără nici o remușcare. Pe copii însă nu îi afectează. Pentru ei părinții sunt “toate mamele” care lucrează aici. Desigur, au preferințe și printre ele. Unele sunt mai severe, îi pedepsesc, altele mai îngăduitoare, dar ei le iubesc pe toate.

          Sună soneria. Se adună toți la ușă și se îmbulzesc gramadă să vadă cine e. Nu au vizitatori foarte des, dar pe cei care vin îi așteaptă cu sufletul la gură și îi primesc cu multă căldură. Acum e gălăgie mare și până nu deschide “mama” nu se liniștesc. Știu că ei nu au voie să deschidă, așa că nici nu încearcă, oricât de nerăbdători ar fi. E mama lui Ionuț. Cei mici se bucură în continuare..îi vizitează cineva și poate chiar primesc ceva; pe chipul celor mai mari însă se citește dezamăgirea. Nu e mama lor. Se așează pe aceeași canapea pe care stă de fiecare dată. Ionuț știe că nu va sta mult și că nu i-a adus nimic, dar merge la ea când îl strigă și i se așează în brațe stingher…ca unui străin pentru care simți doar frică și reținere. Îl întreabă cum merge școala. El se bucură și vrea să-i aducă un caiet să vadă ce frumos scrie acum. “Data viitoare scumpule. Acum mama se grăbește.” Ca de fiecare dată. Și așa s-a dus și scânteia de entuziasm pe care a avut-o. Acum așteaptă doar să treacă minutele și să se poate juca cu ceilalți.

          David plânge de fiecare dată când un alt copil primește vizită de la un părinte. Pe el nu-l vizitează nimeni. De părinți nu se știe nimic, iar bunica îl sună doar cam o dată pe lună. Astăzi a sunat mama altui copil și el e agitat. Nu înțelege de ce nu îl sună și pe el. Se învârte numai pe lângă telefon și parcă îl roagă să sune. Se uită cu ochii în lacrimi la el din 5 în 5 minute. “Vezi dacă merge”, îi tot spune mamei. “Dacă l-a sunat pe Andrei, trebuie să mă sune și pe mine.” Ceilalți copii îl îndeamnă la joacă. Îi refuză de parcă nu ar fi un copil de 6 ani și ar avea treburi mai importante de rezolvat:să stea cu ochii pe telefon. Îl vezi cum suferă și se agită și nu se mișcă deloc de lângă telefon. Cu greu i se distrage atenția cu o napolitană. Peste câtva timp însă își amintește iar și se întoarce, suspinând.

          Din când în când mai vine cineva și le aduce dulciuri și jucării. “Zici că e raiul pe pământ atunci. Nu e ca și cum nu ar avea, dar știi cum e..sunt copii.”, imi spune Maria.

 

          “Vreau acasă!”

      

         Mi-am făcut și un nou prieten aici. De când am ajuns, Iuli cel mic se ține de mine peste tot. Glumesc cu mama și-i spun că-l luăm acasă. Se bucură așa tare încât aleargă câteva ture de cameră până obosește. “Nu glumi cu asta aici”, spune mama. Acum mă tot intreabă când plecăm. Încerc să-l conving că mergem în altă zi acasă, dar nu înțelege. E o procedură anevoioasă să iei un copil acasă chiar și pentru câteva ore, dar cum să-i explici asta unui copil de câțiva anișori?

El știe că are tată numai din câte un telefon venit foarte rar. Nici măcar poze nu au. Pentru el “mama Mirela” și „mama Maria” sunt îndeajuns pentru astăzi. Mâine vor fi alte mame.

          Personalul care lucrează aici știe că cei mici au nevoie de apreciere și de aceea îi laudă la fiecare realizare. La fel ca orice copil, aceștia au nevoie de modele în viață, iar ele sunt modelele pentru ei. Trebuie să-i educe până când aceștia vor avea simțul propriei valori.

          Copiii au de asemenea nevoie de multă comunicare pentru a se dezvolta, și de aceea mamele încearcă să comunice cât mai mult cu ei, să-i învețe cât mai multe lucruri.

 

         Nu e un orfelinat oarecare, unde copiii sunt lăsați la întâmplare și nu sunt educați deloc. Fiind o căsuță de tip familial, totul se desfășoară ca într-o familie, iar copiii sunt crescuți ca atare. Desigur, niciodată nu vor simți bucuria de a avea părinți adevărați și de a se putea juca în afara curții pe care o văd în fiecare zi. Întotdeauna vor tânji după o viață adevarată, la fel ca niște deținuți care stau după gratii. Pentru moment însă, pot accepta și o astfel de viață. Mama îmi face semn să plec. Urmează cina și apoi micuții trebuie sa doarmă. Mâine începe rutina unei noi zile. Emanuela îmi face din mână dezamăgită…

Gabriela-Diana Purice

Bolnavii de HIV- dreptul la o viață normală

Image

Primul caz de HIV din Romania s-a înregistrat in 1985. În perioada 1987-1990, a avut loc un boom fără precedent în Europa: mii de copii romani au fost infectați. Este vorba de circa 10.000 de copii, dintre care 7.000, trecuți de adolescență, trăiesc și acum. Pe atunci, li se dădea o speranță de viață de doi-trei ani. Acum, trăiesc cat orice om sănătos, contează doar să ia tratamentul corect. În prezent, în țară, sunt luați în evidență peste 9.300 de pacienți, dintre care 7.400 sunt sub tratament. Sunt, însă, mulți alții care nu stiu că au HIV. Asta pentru că simptomele prezenței virusului sunt de cele mai multe ori comune: febră, dureri de cap, erupții cutanate, scădere în greutate etc., care pot fi asociate foarte ușor cu gripa sau cu alte boli mai puțin grave. După infecția cu HIV se poate trai mai mulți ani fără niciun semn de boală. Este ca un dușman nevăzut care, atacă încet, dar sigur.

Dana are 21 de ani, și de opt ani a aflat ca este infectată cu HIV. Este studentă la Asistență Socială și, dacă ar avea suficient timp, ar intra într-o trupă de dans. O pasioneaza astrologia. „Întotdeauna m-a fascinat misterul, tot ce e nedeslușit și așteaptă să fie descoperit. Mă fascinează și interpretarea viselor, citesc cărți despre asta”. Este o tanară frumoasă, de înălțime medie. Privirea ei emană forță și încredere. Ține mult la anonimat pentru că îi este teamă de reacția  celor din jur: „Dacă spun cine sunt, apar diverse reacții: oamenii fie te compătimesc, fie te exclud, fie te protejează prea mult. Or, eu vreau să simt că sunt la fel ca ei”. Cand a aflat că are HIV, Dana nu a înțeles mare lucru. „ Mi s-a spus că există  în sangele meu, că trebuie să iau pastile în fiecare zi ca să mă mențin sănătoasă și că trebuie să am grijă de mine. Singurul lucru care mă speria era faptul că trebuia să iau pastile zilnic.”

Cand merge să-și ia iubita de la locul de muncă, Andrei simte cum se lipesc de el privirile suspicioase ale colegelor ei de serviciu. „ Of, fata, ia-ți si tu unul sanatos!”- „Așa îi spun”, îmi zice Andrei. „ Și le văd cum mă pandesc pe geam. Ca să le fac în ciudă, le întind un pahar cu apă, le ating, numai ca să văd cum își aruncă priviri una alteia”. Andrei este mic de statură, brunet, volubil și are o energie cum rar întalnești. Are HIV de cand se știe. Era în spital cand, din cauza unor probleme de sănătate, a fost nevoit să facă transfuzii și vaccinuri. După doi ani a fost declarat seropozitiv. Avea trei ani. La fel ca și  Dana, datorită tratamentului a ajuns la o cantitate nedetectabilă de virus. „Am senzația că trăiesc intens, doi ani într-unul de om normal. Am vrut sa fac totul mult mai repede: la 16 ani lucram pe calculator, la 18 ani m-am grăbit să iau permisul de conducere și lucram cu carte de muncă, la 20 m-am mutat cu prietena mea”. Și zambește. Are doar 22 de ani și este coordonator de program IT la un Centru de Informare şi Consiliere HIV/SIDA, coordonator și asistent manager la alte trei organizații și freelancer în web design. Pe iubita lui a cunoscut-o acum doi ani la un curs de specializare în Sinaia. Ea are 26 de ani și este seronegativa. „Iubita mea este psiholog la un centru de asistență pentru copii cu probleme. Fiind la acel curs a știut de la început ca sunt seropozitiv, deci nu a mai fost nevoie sa o anunț”, își amintește Andrei. La inceput, a existat ceva frică și reținere, dar cu încredere și informare au depășit aceasta etapă. O dată la trei luni, iubita lui își face testul HIV. Pană acum rezultatele au fost bune.

Testul iubirii

„Cand am spus persoanelor iubite ca am HIV”, povestește Dana, „am avut parte de reacții diferite. Un baiat îmi cerea explicații. I-am spus ca nu avea rost sa îi zic. Nu ne-am văzut două săptămani, după care m-a căutat și a zis că orice s-ar întampla, el vrea să fie cu mine. Unui alt băiat i-am spus chiar din prima seară cand am stat impreună. Imi zicea ca vrea o relație serioasă, așa că m-am hotarat să îi spun. De atunci, el a refuzat să ne mai întalnim, spunand că are nevoie de răgaz ca să se gandească și că, între timp, putem fi amici. După o vreme, mi-a propus să fim împreună dar pe ascuns, la început, și apoi să ne afișăm. N-am fost de acord…Dar un alt baiat m-a acceptat din prima. Nu mi-a cerut niciun fel de explicații, m-a luat în brațe și a zis ca noi nu ne vom despărți niciodată din cauza asta și că vrea să fim împreună în  continuare, cat mai mult timp. Sunt și acum cu el, nu s-a schimbat nimic. Avem grijă amandoi unul de celalalt, mă iubește și sunt foarte fericită cu el”.

O viață normală

Nici Andrei și nici Dana nu se gandesc încă să aiba copii. Andrei amană planurile acestea pentru 30 de ani (personal spune că vrea să adopte), acum este prea ocupat, iar Dana pune deocamdata accentul pe studii. Deși tratamentul intensiv micșorează mult riscul de contaminare, acesta există, iar protecția este obligatorie. La fel, nu se exclude pericolul  transmiterii în timpul alăptaării și al expunerii sangelui unei persoane sănătoase la sange infectat. Insă, cu masuri de protecție, viața lor și a celor din jur poate fi normală. Dar discriminările și dezinformarea nu țin cont de asta. „La 15 ani am avut primul iubit și am învățat cum  e sa fii cu cineva , cum e viața în doi”, spune Dana. „Tot atunci, am simțit pentru prima dată cat de dureros este cand cineva drag află de diagnostic și inițial nu-l acceptă, pentru că nu are informații despre boala”.

Majoritatea bolnavilor de HIV sunt tineri cu varsta cuprinsă între 20 si 29 de ani. Ei duc, însă, o viață normală și nu sunt un pericol pentru ceilalți. De aceea, ar trebui să privim altfel o persoană seropozitivă pentru că riscurile să fim contaminați sunt minime. Știm cu toții că suntem obișnuiți să discriminăm și suntem tentați să îi privim ca pe niște paria pe cei infectați. Ar trebui să ne gandim că, în locul lor, am putea fi noi, prietenii noștri sau rudele noastre. Atunci ce am face? I-am exclude din viața noastră? La fel ca cei sanatosi, și bolnavii de HIV merită o viață normală fără ca cei din jur să îi judece. Ei sunt, de fapt, luptători, care au avut tăria sa mearga mai departe și, mai mult decat atat, ar trebui să fie apreciați pentru că nu s-au dat batuți și au luptat pentru viața lor chiar și atunci cand lumea din jur îi critica și nu îi accepta.

Iuliana Toma

Surse foto:http://www.sfatulmedicului.ro/galerii-foto/sida-si-virusul-hiv_39

Citeste si: http://stiintasitehnica.com/stiri/premiera-mondiala-un-copil-infectat-cu-virusul-hiv-a-fost-vindecat/index.html

Străzile zăngănitorilor după faimă

În Dublin, slujbele de vară prin restaurante și cafenele au fost acoperite de un văl din mătase invizibilă pentru cei care de mici s-au angajat full-time în muzică. Zonele Grafton Street și Temple Bar au devenit pentru cîntăreții sezonieri și ambulanți scena de pe care își desfășoară spectacolele, turiștii și plimbăreții publicul iar șansa de afirmare motivul pentru care își aruncă economiile pe instrumente și echipamente moderne.

Capitala Irlandei devine vară de vară un mușuroi de turiști care vin să guste din ce are de oferit țara spiridușuluiși a trifoiului cu patru foi. Primii care profită de aceste ocazii sînt de obicei ghizii, care cu prima ocazie, duc nou-veniții în autocarele lor împodobite cu diferite ghirlande în garaje ascunse după blocuri, pe cele două artere principale ale orașului, care aduc viață inimii Dublinului . Aceste vase sînt străzile Grafton și Temple Bar , pe care zilnic oamenii își fac cumpărăturile, merg la serviciu iar uneori se mai și opresc pentru a asculta o piesă familiară, cîntată de unul din mulții cîntăreți ambulanți.

Jazz-ul pe podium de piatră

Tranziția cu autobuzul din zona verde, periferică a orașului într-o stație aglomerată, din care cu greu scap din cauza unui cîrd de oameni mă face să mă întreb dacă am și nimerit corect locul unde trebuie să cobor. Indicatorul de la colțul străzii îmi dă dreptate, adică m-ai am de mers încă vreun kilometru pînă în centru,  dar bafta este că dacă n-aș fi pățit asta, nu mai aveam să dau peste doi băieți cu mai mult noroc decît mine. Încep să mă plimb anapoda, că dacă tot m-am pierdut, măcar mă pot preface că m-am pierdut cu scopul de a putea vedea mai bine ce are de oferit Dublinul.

1341174

Pe la jumătatea drumului încep să aud cîteva sunete atrăgătoare, iar cu cît mă apropii mai tare, cu atît încep să se distingă bătăile din palme de jocul de voce ușoară, mîngîiere a corzilor și muzicuță a doi interpreți. Un grup numeros a ocupat întreaga parte de mijloc a străzii, ei strîngîndu-se laolaltă în jurul muzicienilor care cîntă la un microfon vechi, precum mai vezi în baruri cu temă cincizecistă, piesa Hallelujah. De la balconul unui magazin alăturat se aude glasul chițăit al unei fete “ Parcă ar forma o față zîmbitoare cum s-au adunat toți acolo”. Timp de o jumătate de oră cei doi artiști încîntă un public care își tot schimbă fețele, cu excepția unui bătrînel cu pletele lăsate pe spateși cu ochelari de soare care încearcă să cînte în tandem cu aceștia piese precum “What a wonderfull world” sau “ Stand by me”.

Omul sare de banca de pe care pînă atunci bătea ritmic dintr-un picior, și cu avîntul unui tînăr care abia și-a văzut trupa preferată pe scenă, dă un noroc puternic cu solistul și chitaristul de stradă. “Salut băieți, vreau doar să vă spun că ați fost uimitori. O să trec zilnic pe-aici, dacă o să mai fiți”. Răspunsul nu-l mai aud dar bărbatul, cînd se desparte de noii săi amici, pleacă cu un zîmbet larg pe față. Cîteva picături de apă anunță sosirea unei ploi, care îl fac pe Matt să-și pună chitara la adăpost în husă iar cele două boxe le trage mai pe margine, la strașina unui supermarket. Simon prinde microfonul într-o mînă și cu cealaltă apucă cutia în care oamenii și-au aruncat recunoștința. “ Salut. Ce vroiai să mă întrebi?”, îmi răspunde tînărul, cu o voce subțire, total diferită de ce-a pe am auzit-o înainte ieșind din boxe.  De lîngă el își îndreaptă privirea spre mine Matt, un om trecută de prima tinerețe, a cărui fire cărunte ies rebele pe sub șapcă. La prima vedere, cei doi par a fi o trupă de familie, ambii avînd același păr răzvrătit, nas turtit și pasiune pentru muzică, dar “de șapte ani cînt pe aceste străzi, dar n-am reușit să mă descurc singur, sîntem prea mulți în concurență, așa că am plecat la vînoatere de companioni, cum îi zic eu. Așa că am început să caut un chitarist iar pe Matt tot pe Grafton l-am întîlnit, cîntînd într-un colț”, îmi povestește glumeț Simon. “ Da, dar era un colț norocos, mai ții minte ce cutie plină de monezi aveam? Cred că am zăngănit-o din greșeală și hop ai apărut și tu”, surîde din spate bătrînelul, trăgîndu-și șapca de pe ochi.

Înainte de scena luminată de lămpile stradale, Matt și Simon au avut fiecare o viață cît de cît  „normală, ocupată de o slujbă normal și activități normale. Cînd eram adolescent, visam să cînt la chitară. Cînd am crescut, am ajuns lucrez într-un depozit, să ies prieteniiși să-i ascult pe alții cum cîntă la chitară”, ceea ce la început nu l-a deranjat pe chitarist, dar cu timpul simțea cum nu mai poate rezista dacă nu va atinge și el corzile. “De învățat, m-am învățat singur. Și avînd în vedere la cît jazz și rock am ascultat, repetam pînă și în somn unele piese”, îmi spune bătrînul, în timp ce zdrăngăne la cîteva corzi imaginare. Simon în schimb nu credea că va ajunge vreodată în fața unui microfon, darmite să și cînte. “ Eu nu aveam vise mari,și cînd eram copil am refuzat corul pentru alte lucruri. Fosta mea prietenă mă auzise cînd fredonam  o piesă din plictiseală”, ceea ce la adus pe Simon în fața unui public la un pub din apropiere. “Nu cred că vreodată în viața mea am avut emoții mai mari decît atunci. Dar pînă la urmă am deschis gura,și pe un cîntec improvizat am reușit să adun ceva aplauze.”, povestește tînărul în timp ce își pune bagajul în spate, pregătindu-se de drum.

Cei doi îmi spun că deși fac bani frumoși din această activitate, mai au și un alt motiv pentru care cîntă pe stradă. “Nu știu dacă ai auzit de Paddey Cassey, dar și el a fost odată un cîntăreț ambulant pe Grafton. Acum e vedetă, scoate albume și are ceva fani.”, îmi explică Matt întinzîndu-mi unul din CD-urile despre care vorbea. Simon de asemenea crede în această șansă, la care mulți visează. “ Graftonși Temple Bar sînt piste de lansare pentru mulți interpreți. Ai să vezi trupe de băieți, bătrîni cu saxofoane, veniți din multe colțuri doar ca să aibă o șansă. “

Din garajul părinților

Dublinul este străbătut de un canal, care desparte cele două străzi cu cite un pod de lemn albicios, fiecare la cite o aruncătură de băț distanță între ele . Mă îndrept spre Temple Bar, trecînd unul din poduri, cu barele ornamentate darși puțin abătute de timp, după cum este zona spre care mă îndrept. Pe cealaltă parte de mal, străzile încă păstrează din nuanța medievală pentru care este mai degrabă cunoscut Temple Bar.  Clădirile de două, trei etaje sînt foarte  apropiate unele de altele, așa încît cînd îți duci privirea spre cer, devine din ce în ce mai îngustă. Deși mașinile nu au voie să-și învîrtă anvelepole pe-aici, zgomotul huruit al motoarelor este înlocuit de gălăgia petrecăreților din cafenelele și pub-urile care populează zona.

Trupa Buskers

Trupa Buskers

Întrun astfel de local întîlnesc o trupă de trei băieți, puțin cam abătuți de vremea de afară. “Salut, eu sînt Dave, Jackși bețivanul de acolo e Mike. Iar noi sîntem Beat, o trupă de înfiițată acum patru ani”, îmi răspunde politicos pe sub barba stufoasă un tînăr de aproape 26 de ani. De cînd a luat naștere gruparea au mai cîntat și în concerte oficiale, dar pentru a-și păstra instrumentele într-o condiție bună au nevoie de mulți bani, așa că s-au reîntors de unde au plecat. “Cu ce adunăm vrem să-i folosim pentru înregistrări, pentru ca apoi să putem pleca din nou în tur”, mentionează de la bar Mike, cel mai tînăr dintre membri. Cu bețele sale de toboșar, bate în tejghea, de ce în ce mai repede, pînă cînd la moment dat întinde una din nuiele spre Jack. “Așa făceam noi în concerte. Mike dădea startul cu tobele sale,și apoi alegea care dintre noi să continue la chitară. Eu sînt și vocalistul trupei și pot spune că am cîntat prin Marea Britanieși prin Irlanda.” Cei trei tineri nu s-au lăsat bătuți nici cînd au aflat că traseul poate fi și unul mai dificil, după ce o perioadă au fost nevoiți să doarmă într-o dubă iar dimineața se trezeau zgribulind de frig.

Jack și Dave se cunoșteau de mici, dezvoltînd o pasiune pentru muzică cînd “ascultam casetele vechi ale părinților lui Jack. Mike e mai dinafară, l-am cunoscut la o întîlnire cu un grup cu care mă mai vedeam înainte.” Tinerii, deși consideră că mai au de așteptat pînă cînd vor putea cînd vor da lovitura căci “e plină de strada de trupe ca noi. Toți vrem să ieșim în evidență, însă numai unii au norocul astă”, îmi spune Dave, dînd pe gît un pahar de Guinness.

Note franțuze

Pe Orianne o întîlnesc la intrarea în Grafton Street, stînd cocoțată pe unul din pilonii care despart benzile de mers a trecătorilor. Cu microfonul strîns la pieptși bereta înfășurată în jurul părului roșcat ea încîntă turiștii cu piese franceze lente, care le mai auzi uneori în filme realizate în localuri elegante. “De ce cînt astfel de melodii? Ei bine pentru că de cinci ani de cînd sînt în Dublin am observat că irlandezilor le place ce este străin, unii mai stau uneori și mă înregistrează interpretînd”, îmi povestește fata, dîndu-și din ochi firele rebele care mai scapă pe sub beretă.

Ea a plecat din țara ei natală ca să-și încerce norocul peste hotare, dar după o vreme a văzut că mai sînt și alte metode de cîștigare a existenței. “Acasă părinții au încercat să mă ajute să-mi dezvolt talentul, dar nu am avut norocul să-l și împărtășesc. În Irlanda însă am întîlnit acum patru ani o trupă de țigănci care m-au primitși am început să cîntăm prin localurile din zonă”. Perry Bakers, Caffeon sînt doar cîteva din cafenelele și barurile în care a interpretat în ultima vreme. Nici de public nu duce lipsă, indiferent dacă s-ar afla pe scenă sau pe stradă, dar pentru Orianne contează un pic unde cîntă. “ Nu-mi place Temple Bar-ul deoarece zgomotul din baruri acoperă muzica mea dar aici pe Grafton lumea îmi apreciază munca”, îmi spune fata, dînd frenetic din brațe.

Și ea, asemenea celorlați are visul de a pleca de pe străzi în fața unui public și mai larg, dar cînd mă îndrept spre ieșirea de pe stradă, pe drum întîlnesc un bătrîn suflînd de zori la un saxofon puțin învechit. “Cred că am 20 de ani de cînd tot plec și mă reîntorc aici.”

Paul ANDRICI