686 de zile

dscn0657

Poarta veche, de lemn, ascunde, în spatele ei, o casă obișnuită din comuna ieșeană Valea Lupului. Un bătran, cu ochii pierduți și cu mișcări nesigure iese încet și ne invită înăuntru. Pare, la prima vedere, doar un alt om în varstă obișnuit care își duce traiul cu greu și care încearcă să își ducă „ultimele zile” cu demnitate pană la capăt.  Chipul împietrit ascunde, însă, altceva.

Gheorghe Luca are 92 de ani și își duce crucea fără să cartească. Bolile au pus demult stăpanire pe el și știe că „nu mai are mult”. „Măcar am avut ce povesti nepoților”, spune el, schițand un mic zambet care dispare, însă, repede. A fost unul din miile de eroi naționali care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a luptat cu vitejie pentru salvarea patriei sale. „Am fost luat ca voluntar în armată de pe la 19 ani. Nu știam absolut nimic despre cum are loc o luptă, mai ales că eram tanăr și încă nu gustasem din problemele adulților”. Trebuia însă să meargă, așa îi cerea regele. Patru ani a luptat cot la cot cu frații săi romani dar și cu germanii. „Eu foloseam un tanc și era oarecum mai sigur pentru că loveam de la distanță, ceilalți, care aveau mitraliere, erau prada cea mai ușoară. Aceștia trebuiau să fie mereu aproape de inamic.” Își amintește și acum, cu groază, de momentele pe care le trăia atunci. „Nu aveai siguranța clipei următoare. Moartea „lupta” împotriva noastră și, se pare, a învins de multe ori, căci foarte mulți romani, cunostințe de-ale mele, sau nu, au pierdut războiul înainte ca acesta să se fi încheiat.” Spune că nu a fost nicio secundă liniștit în toți cei patru ani și pe bună dreptate pentru că niciodată nu aveai cum să știi dacă, atunci cand adormeai cateva minute, te mai trezeai. „ Pentru mine devenise ceva obișnuit să văd oameni morți. De fapt, în război am văzut pentru prima dată cum arată o persoană moartă și cele mai dese ganduri erau acelea care îmi spuneau că eu urmez.” Armata germană era puternică dar nea’ Gheorghe, cum îi spune lumea, nu se putea baza pe acest lucru. „Fiecare trebuia să lupte mai întai pentru sine, pentru că viața ta era mai importantă decat viața celuilat”. Cel mai greu i-a fost să constate că, deși era o persoană sensibilă și empatică, trebuia să aleagă între viața lui și cea a inamicului:” la început mi-era frică sa omor pe cineva, simțeam că distrug o famile întreagă și, nu de puține ori, am ezitat să fac acest lucru. De la un timp, însă, văzand că situația se înrăutațea, am fost nevoit de împrejurări să devin, cum sa zic…rece și fără sentimente.”

„ Înainte romani, să-i împușcăm pe comuniști”

Armata a treia, din care făcea parte nea’ Gheorghe, a suferit multe pierderi și, cu fiecare zi, randurile se subțiau:” îmi dădeam seama că pierdeam teren dar aveam, totuși, speranțe căci știam că germanii nu puteau să ne lase în urmă pană cand ei inșiși nu erau invinși.” Treptat, au început să avanseze spre URSS și, ceea ce credea că avea să fie o lupta ca oricare celelalte pe care le avusese în cei patru ani, avea să devină marea sa lecție de viață. „Prin 1941, după ce am luptat fără oprire, armata s-a împărțit în două: una care mergea în Cotul Donului și alta spre Stalingrad”. A luptat zile în șir la Cotul Donului, sperand că vor reuși să învingă pană la urmă și să ajungă teafar acasă. „Deviza noastră era: înainte romani, să-i împușcăm pe comuniști. Ăștia ne erau dușmanii, comuniștii.” Numai că rușilor norocul le-a deschis ușa și au venit alături de ei și armatele aliate. „ Atunci, văzand că nu puteam să facem față, am fost nevoiți să ne retragem. Am ajuns pană la Chișinău și acolo ne-au prins rușii. Am fost luați ca prizonieri de război și puși în vagoane ce se îndreptau spre o destinație necunoscută”.

Lagărul 58- pragul spre maturitate

„Am zis că ne duc să ne dea foc”, spune bătranul oftand. „ Timp de două săptămani am mers continuu fără să știm încotro ne îndreptam. Nu ne-a spus nimeni. Eram 50 într-un vagon: romani, italieni și germani.” Mancare nu au primit mai deloc și nici apă, dar cea mai mare frică era aceea că, la capătul drumului, îi va întampina moartea. Mulți au murit de foame și de sete pe drum iar cadavrele lor erau, pur și simplu, aruncate în fiecare stație.” Nu îi îngropa, îi azvarlea ca pe niște obiecte de care te descotorosești cand nu ai nevoie de ele. Vazand asta, era normal să credem ca vor face și cu noi la fel”. Dar a rezistat și, după 14 zile, a ajuns la destinație.” Cand am coborat, am simțit imediat gerul năprasnic care amorțea totul în noi. Am văzut apoi, un gard mare, de trei metri, în spatele căruia se aflau niște barăci și o construcție mai mare pe care scria: Lagărul 58- Siberia”.

În total, au ajuns 3000 în lagăr dar, evident, nu toți s-au întors acasă. „Țin minte că era un roman care tot spunea că el fuge și merge desculț pană în Romania. Am zis că e nebun. Nu aveai cum să fugi, chiar dacă reușeai să treci de gard nu știai încotro să te îndrepți și, oricum, nu aveai nicio șansă să reziști frigului și lipsei hranei”. În lagăr a fost închis un an și zece luni, adica 668 de zile, timp în care a lucrat, pentru că lagărul era destinat muncii, nu exterminării. Totuși, munca nu era usoară, mai ales că era nevoie să lucreze cu mainile, ori, fără nicio protecție, temperaturile scăzute i-au doborat pe mulți. „Eu lucram în pădure unde trebuia să tai copaci și să îi fac de o anumită măsură, dar erau alții care au fost duși în alte zone și lucrau în mine ceea ce însemna moarte sigură”. Recunoaște că a avut și un gram de noroc, deși ,la momentul respectiv, nu gandea la fel:” Trăiam cu frică pentru că nu știam ce plănuiau rușii cu noi și credeam că, la un moment dat, ne vor omorî. Am avut oarecum noroc la început lucrand în pădure pentru că, îmbolnăvindu-mă, am fost pus ca santinelă și aveam datoria de a-i număra pe ceilalți dimineața și seara”. „Postul” de santinelă era unul relativ ușor, necesitand doar atenție, dar văzand că mulți pierd lupta cu viața se înfiora:” Mai mult decat rușii, dușmanul în Siberia era gerul. La noi iarna pare toamna pe langă ce era acolo și nu era nimeni obișnuit, mai ales germanii, care picau primii”.

Erau împărțiți pe naționalități dar nu se făceau diferențe de către ruși. „Se mai băteau romanii cu germanii pentru că cei de-ai noștri dădeau vina pe ei pentru locul în care se aflau, mai ales că speranța revederii locurilor natale era aproape inexistentă”. Mancare primeau puțină și, în general, era același „meniu” în fiecare zi:” Ne dădeau 150 de grame de paine și un castron de fiertură care nu prea avea gust. Foarte rar primeam cartofi sau orez”. Pentru că era un lagar de muncă, nea’ Gheorghe, ca și ceilalți prizonieri, primea o mică sumă de bani. Nu își mai aduce aminte cat le dadea rușii dar știe că majoritatea chetuiau banii pe tutun. „Cand m-am întors acasă am avut bani stranși din Siberia deși mai dadeam și eu pe tutun ca și ceilalți”.

Noțiunea timpului nu exista în lagăr, prizonierii trăind, parcă, într-un spațiu atemporal. „ Nu am știut cand e Crăciunul, cand e Paștele, pentru că nu primeam nimic special și nici nu se spunea, dar noi eram multumiți că puteam să rezistăm și să trăim.”

Doi Doamne, și amandoi

Uneori, rușii îi mai bateau pe cei care nu își îndeplineau munca așa cum considerau ei că trebuie făcută, însă niciunul nu a murit din cauza asta:” Mai făceau rușii pe șefii dar nu au omorat niciodată un prizonier în bătaie, îi lăsa însă multe cicatrici și dureri dar nu îl trimitea în groapa”. Spune că nu a ajuns să fie batut de cei care l-au prins dar se aștepta la orice:” chiar dacă nu m-au lovit niciodată știam că noi eram cei mici, neînsemnați, și ei cei mari și care dețineau puterea. Aveau, practic, viețile tuturor în maini”.

Cand s-a terminat războiul, în 1945, rușii i-au pus iarăși în vagoane pe prizonierii care rezistaseră aproape doi ani, dar, de această dată, în timpul drumului le-au dat cate ceva de mancare, astfel că nu a murit nimeni în drum spre casă. „Credeam că e un vis. Mă tot gandeam că poate e o minciuna, o cursă în care avea să picam…mă gandeam,totuși, și la locurile mele natale, astfel că, speranța atingerii pămantului romanesc m-a ținut viu în interior”.

Cand, după drumul de aceleași doua săptămani, a ajuns acasă, a aflat că părinții lui muriseră dar că fratele lui, plecat și el în război, era în viață. „ Eu mai aveam doar un frate și amandoi am fost nevoiți să plecăm la luptă. El a plecat cu un an înaintea mea și mai țineam legătura la început, însă dupa ce am fost capturat nu am mai știut nimic, nici daca trăia, nici daca murise”. Amandoi au trecut de testul la care îi supuse viața, dar durerea cea mai mare era că niciunul nu apucase să-și mai vadă parinții înainte de a muri. „Sunt sigur că au crezut ca am murit. Poate chiar ăsta a fost un motiv pentru care și-au dat duhul atat de repede.”

Dacă nea’ Gheorghe a ajuns întreg , cel puțin fizic, acasă, fratele lui, care a luptat la Odessa a rămas fără un braț și cu multe semne care au rămas ca o pecete a terorii pe care o trăise.

Astăzi, trăieste numai bătranul Gheorghe, fratele lui murind acum cațiva ani. Totuși, amintirile a ceea ce a trăit au rămas, încă, vii și , cateodată, mai caută prin debaraua veche a trecutului cu amintiri prăfuite, franturi ale acelei perioade în care a avut ca tovaraș de drum moartea.

Iuliana Toma

Citește și: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romani-gulagul-sovietic-siberia

One thought on “686 de zile

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s