„Literatura e-un act de iluzionism, nu văd de ce l-am demitiza” – interviu cu scriitorul Filip Florian

Filip Florian

Filip Florian

Încearcă să nu-și controleze prea mult mâna în scriitură, dar nici n-o lasă în voia sorții, ca să nu uite de lucrurile în care crede, care-i tihnesc. În cărțile lui Filip Florian se citește o bucurie tempera­tă, care-i ia cu-adevărat foc abia în priviri, când își amintește de ultimul cuvânt scris în cea mai recentă carte. După zece ani de jurnalism, din 1990 pînă-n 1999, mai întâi la „Cuvîn­tul”, apoi la „Europa Libe­ră” și „Deutsche Welle”, și-a permis singur să re­nunțe. Nu din nostalgia vreunui cenaclu literar apus, ci ca să nu i se „nă­clăiască mintea”. A luat, de-atunci, Premiul pentru Debut al „României literare” cu „Degete mici” în 2005, iar „Zilele regelui” i-au fost citite din 2008 în nouă țări ale lumii, deși Germania l-a iubit probabil cel mai mult. Până când va putea să treacă la no­ua poveste care-i mustește în minte, Filip Florian așteaptă să-i zboare din gânduri „Toate bufnițele”.

Anca Toma : Spuneați acum câțiva ani că avantajul de-a fi preocupat „doar de ce crezi tu despre cartea pe care o scrii e faptul că ești imun la o ca­tastrofă, la criticile cele mai dure”. Ați ajuns în punctul acela de imunitate?

FILIP FLORIAN: E un soi de imu­nitate bună, dar niciodată totală. Le simt pe toate, însă nu fac din ele o mare su­fe­rință, deși sunt chestiuni care mă dor. E des­tul de răspîndită în critica literară româ­neas­că un soi de manie de-a găsi o ra­țiu­ne ascunsă a alegerilor făcute de un scriitor. În multe recenzii găsești oameni care pre­tind că știu mai bine decît tine ce e în pro­priul tău cap și asta e valabil și în literatură și în viață, în general. Bolnăvi­cioa­să mi se pare și încercarea asta de „de­mi­tizare” a literaturii, care este o vrajă, un act de iluzionism prin care cititorul devi­ne convins că lumea pe care i-o oferi în scris e vie. De ce e nevoie să deconstruim vraja și să explicăm „iată ce-a vrut au­to­rul să facă!”? În nici una din cronicile din Germania, de exemplu, nu s-a în­tîm­plat asta, ei luau cartea ca atare și-o tra­tau cu bucuria de-a vorbi despre ea. Jude­că­ți­le de valoare mă ating în măsura în c­a­re mă atinge absurdul lor. Iar cînd vine vorba de premii, sunt convins că o trei­me din membrii juriilor nu citesc cărțile, în­să îi disprețuiesc, de exemplu, pe bloggerii literari, care o fac. Prefer de o sută de ori un om simplu care a citit cartea unui cri­tic care simte că nu are nevoie de asta ca să știe ce e bine și ce nu.

A.T.: Povesteați într-un interviu că sunteți nespus de fericit cînd terminați o carte. Mai fericit decât în timpul scrierii?

F.F.: E ceva inimaginabil! Nefiind fe­meie să știu cum e cînd naști un copil, nu pot garanta că e așa ceva, dar spre asta cred că tinde fericirea de la finalul unei cărți. Te consumă atît de tare, speri să se termine, îți întinde timpul și la un mo­ment dat crezi că n-o să se mai încheie vreodată. Și-apoi vine ca o explozie, mai prețioasă decît orice. Viața cărții atunci se încheie.

A.T.: Unele cronici spun despre vo­lumele dumneavoastră că anunță câte ceva. „Băiuțeii”, prin inocență, spre exemplu, ar fi intuit o evoluție, un ur­cuș literar alert. Când scrieți prevestiți ce­va, involuntar?

F.F.: Eu nu cred, nu văd semne în de­desubtul lor, dar cine știe ce coacere exis­tă acolo? Mă gîndesc că la un moment dat ajungi în punctul acela de pîrgă, în care te-mplinești, după care, involuntar, începi să te stafidești, să te usuci și să intri într-o conștiință colectivă.

Copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă

A.T.: În „Băiuțeii”, poveștile comu­nismului, pe care istoria le accen­tu­ea­ză cu dramă, cu tristețe, devin jocuri, culori, mici bucurii. Așa erau și-atunci sau așa le-ați văzut când ați scris?

F.F.: Așa au fost! Acolo e ceva ce știu cu mîna pe inimă că am simțit, pe cînd, de exemplu, în ultima carte, fiind totul în­chi­puit, fără nici un temei autobiografic, am simțit nevoia să construiesc lumea a­ce­ea de la zero. La căderea comunismului aveam 21 de ani, dar grosul perioadei sub regim l-am văzut-o cu ochi de copil. Și copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă, își gă­sește două bețe și-o bucățică de cîrpă și se joacă, nu trăiește tragicul celor mari. Ști­am și părțile rele foarte bine, că fratele buni­cu­lui fusese deținut politic, că după ce sora ei a fugit în Germania, mama n-a avut voie niciodată să iasă din țară. Ști­am de aberația aceea prin care, chiar și după divorțul părinților mei, tatăl meu voia să plece și i s-a spus că nu-i dau voie fiin­dcă ei bănuiau că s-a despărțit ca să scape de dosarul mamei. Nu eram străin de cozi, de sărăcie, de frig, dar eram copil și acel băiețel nu putea să povestească despre astea, el s-a jucat și cînd n-avea căldură-n calorifer, își construia o cazemată la lu­mî­nare, se gîndea la ce fată ar vrea să să­rute a doua zi la școală, deși voia și el să scape de rău.

A.T.: V-a înțeles bine presa când a spus că „vă cutremurați la amintirile re­voluției”?

F.F.: Eu încă mă cutremur! N-am cre­zut niciodată că o să ieșim din regim, în primul rînd. Credeam în stingerea lui bi­ologică, că va muri Ceaușescu, nu siste­mul. M-a sufocat revoluția, deși n-am fost vreun militant în mijlocul ei, dar am vă­zut ziua aceea de dinainte de fuga lui Cea­ușescu, cînd încă nu se clintea nimic, nici nu puteai visa la vreo prăbușire. Și cu toate astea vedeai sute de oameni scan­dînd, în rîsul riscului, în gura mare!

A.T.: Povesteați la un moment dat foarte plastic despre cum libertatea, în Piața Universității, în ’89, avea acel gust nemaipomenit, ca o dulceață. Acum ce gust are?

Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată și mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc

F.F.: Aș putea să încerc să identific un iz de zacuscă stătută. E ceva profund care s-a acrit, s-a amărît, a mucegăit fiindcă a fost prea mult. Eu așa resimt acum lucru­rile, ca dintr-o groapă, o mocirlă. S-a se­mă­nat, la noi, vînt și acum nu-i rost să culegem altceva decît furtună.

A.T.: Tatăl dumneavoastră v-a po­ves­tit întâmplările din profunzimile co­munismului sau a fost, ca persona­jul din „Toate bufnițele”, mut în ceea ce privește felia aceea de timp?

F.F.: Tata vine dintr-o familie foarte săracă, părinții lui au divorțat cînd el avea vreo patru ani și bunicul era foarte au­to­ri­tar, s-a purtat aproape despotic cu el toată copilăria. A fost un copil pe drumuri, l-a urmat pe bunicul prin toate șan­tierele în anii ’50. El ajunsese să creadă în sistem, pentru el faptul că a reușit să facă o facultate, să construiască tot felul de fabrici, să contribuie la clădirea lu­cru­rilor așa cum erau atunci a însemnat enorm. Și-atunci premisa lui era de-a crede în lu­mea aceea ca fiind una mai bună decît cea din care venea. În schimb, familia mamei era cu totul altfel. Ei erau trei frați la ca­re te uitai cu gura căscată cînd vorbeau, ca la cea mai bună piesă de teatru, erau scli­pitori, cu o inteligență și-o poftă de-a ști și de-a rîde fenomenală. Cunoșteau, unii dintre ei, latină, greacă veche, germană, fran­ceză, îți puteau reda fragmente de O­vidiu, Cicero, lucruri care mie mi se par încă de necrezut. De la ei am înțeles eu ce-a fost de fapt comunismul și cum puteai rămîne om, unul din ei fiind chiar deținut politic.

A.T.: Ați fost și dumneavoastră fra­tele mai mare. A însemnat asta ceva pentru omul sau scriitorul de mai tîr­ziu?

F.F.: Da, foarte mult. Părinții noștri au divorțat în 1982, cînd Matei avea trei ani, iar Mircea s-a născut în ’84, el avînd alt tată. Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată. Plus că mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc, te plimbă, te duc în tot felul de locuri. Or ei, deodată, nu mai aveau toate astea ga­ran­tate. Și-atunci ani de zile i-am luat cu mine peste tot. Fără să vrei nu mai ești copil într-o situație din asta, nu contează că tu ai 12-13 ani, un copil trebuie hră­nit, îmbrăcat, iubit.

În ’99 sim­țeam că sunt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”

A.T.: Ați spune ca ați „răzbit” du­pă ’89, că v-ați salvat cu greu după pe­ri­oada aceea a istoriei României?

F.F.: Aș spune că „a răzbi” e un cu­vînt foarte frumos, pot să spun că-l iubesc. În­să nu mă gîndesc așa la mine. Marea mea bucurie, dacă e să o numim o formă de-a răzbi, a fost și este încă faptul că am re­ușit să termin prima carte, fiindcă la un moment dat am crezut că n-o să izbu­tesc. Și cînd am trecut de acel final am simțit că mai mult de-atît nu vreau pe lumea as­ta. Se adunase în mine această mică dra­mă, aceea că, pentru a trăi din ceva, am lu­crat ca ziarist politic. Nu-mi plăcea ce fă­ceam, dar știam că aș fi murit de foame altfel. Și cînd am rupt totul cu gazetăria, am ris­cat. Se punea problema dacă într-adevăr pot și un an întreg n-am făcut nimic, aveam mintea prea contaminată de limba aceea schimonosită.

A.T.: Spuneți foarte apăsat că v-ați rupt total total de gazetărie. Se întâmplase ceva atunci, în 1999?

F.F.: Nu, nu se-ntîmplase nimic, doar că probabil atunci s-a umplut paharul, n-a mai funcționat sentimentul ăsta de conservare, întrebarea „din ce-o să tră­iesc?”. Aveam o soție, urma să am și un copil, n-avea nici un sens decizia aceea atunci. Ar fi fost momentul ca pînă și ea să-mi spună să continui, să-mi bag mințile în cap. Dar ea m-a susținut pentru o dam­bla a mea, pentru că nu concepeam oricum să cîștig bani din cărțile mele. În ’99 sim­țeam că sunt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”.

A.T.: Al compromisului?

F.F.: Nu cred, fiindcă la început mi-a plăcut mult, scriam reportaje care bă­teau foarte tare înspre proză. Atunci scăpa­sem de un comunism și ne încălțaserăm cu un altul, așa că tuturor ni se părea că litera­tu­ra e un fel de „țara arde, baba se piaptănă”, că nu era un moment pentru ea. După care au apărut dezamăgirile, adevărurile jurna­lismului așa cum nu le înțelesesem. Am început să văd fața politicii altfel, am ajuns să mă simt ca un mercenar în ra­port cu meseria de jurnalist. Nu că ar fi fost o ciumă, dar ajunsese prea mult pentru mi­ne cînd lucram doar pentru salariu. Ori eu cred că dacă nu ești genul de om care să se scufunde în nu știu ce dramă pentru că n-ai băut cafeaua ta preferată, cea mai scumpă dintre toate, atunci poți risca. Eu asta am făcut.

A.T.: După ce v-ați lăsat de gaze­tă­rie și v-ati curățat de „zgura” aceea adu­nată în cei zece ani de jurnalism, ați spus că mintea a început să vă funcțio­neze din nou în sensul literar în care funcționa cînd erați copil. N-ați avut nevoia să cultivați simțul acela din ti­ne­rețe sau nu l-ați sesizat atunci?

F.F.: Eu n-am venit dinspre jurnalism înspre literatură, ci invers. Primele poves­tiri le-am scris pe la 17-18 ani, mer­geam pe la cenacluri, mi se părea cu totul fabu­los, mă fascina ideea de a crea o lume vie, fie ea una minusculă, în proză scur­tă. Și din postura aceea, jurnalismul mi-a pă­rut foarte apropiat de literatură, însă sim­plul fapt că amîndouă se fac din cuvinte nu înseamnă că seamănă. Nu se publica atît de ușor, existau foarte puține reviste literare unde scriau doar numele deja ac­ceptate de regim, în nici un caz niște ti­neri neștiuți de nimeni. Trebuia să fi avut un debut colectiv și-abia apoi puteai să pro­pui o carte. E o mare diferență față de cum stau lucrurile azi, cînd, cred eu, avantajul cel mai mare e faptul că există voci atît de diferite în literatură, voci tihnite care-și văd de ele, care nu urmează niște principii care nu li se potrivesc.

A.T.: Dedicația de pe „Zilele rege­lui” spune „Lui Luca, băiatul meu, ca­re știe ce e bucuria”. Dar dumneavoas­tră n-o știți?

F.F.: După vreo patru ani, încă mai cred în cuvintele acelea. La copilul ăsta e ceva extraordinar și constant, pe cînd eu pot să mai cad în niște stări cenușii. Nu în hăuri, nu în depresii, dar totuși tris­te­țe, fiindcă lumea duce prea multe în spate ca să te faci că nu le vezi. Eu nu reușesc să smulg, așa cum face el, bucuriile din tot ce-nseamnă viață.

Anca Toma 

Sursă foto: Galeriile Liternet – Mircea Struţeanu: Scriitori Români, Chipuri şi Taine

Advertisements

Interviu cu actorul Emil Coşeru

emil_coseru       Emil Coşeru, unul dintre cei mai populari actori ieşeni şi unul dintre cei mai îndrăgiţi profesori. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1969 la clasa prof. Moni Ghelerter – Zoe Anghel Stanca, susţinând examenul de licenţă cu rolul Don Quijote din piesa cu acelaşi titlu de Yves Jamiaque. Rolul de debut a fost Treplev din Pescăruşul de A. P. Cehov în regia lui Cătălina Buzoianu în acelaşi an, 1969. În 1990 a reînfiinţat şcoala ieşeană de teatru în cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi. A realizat peste 300 de roluri principale în spectacole de teatru.

“Îmi puneam un cearceaf în cap şi o făceam pe regele Lear.”

Andreea Pîrcălabu: Credeţi dumneavoastră că ne pierdem copilăria prea devreme?

Emil Coşeru.: Niciodată! Depinde de om. Depinde de starea de spirit, de ceea ce citeşti, de trăirile pe care le ai. Copilăria nu e o jucărie pe care acum o ai şi apoi nu o mai ai. Pe urmă se supără copilul şi o pierde. Depinde de persoană. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu mi-o voi pierde niciodată. În meseria mea trebuie să fii copil mereu. Ori copil ori nebun.

Ce vă plăcea să faceţi cel mai mult în copilărie? Vă mai amintiţi prima satisfacţie de când eraţi copil?

Năzbâtii domnişoară. Îmi plăcea să joc teatru. Îmi puneam un cearceaf în cap şi o făceam pe regele Lear. Ascultam când eram mic la un difuzor din acelea de pe vremuri şiîl auzeam pe George Vraca şi-o făceam pe Ovidiu, pe regele Lear, pe toţi actorii, probabil de acolo mi se trage.

Cine v-a fost ghid în definirea personalităţii?

Profesorii mei bineînţeles. Am făcut liceul la Galaţi şi am avut ca mentor pe răposatul Traian Ghitescu Ciurea cu care am făcut ore de pregătire. Moni Ghelerter, profesor de la Bucureşti şi Zoe Anghel Stanca, asistenta lui. Pe parcurs lucrurile s-au complicat în momentul când am deschis ochii în lumea asta cu întâlnirile cu regizorii respectivi .

Care este cel mai important sfat pe care l-aţi primit?

Să fii cinstit cu cei din jurul tău. Să fii organizat, punctual, pentru că politeţea este un dar al regilor. Şi să nu minţi.

Care a fost visul dumneavoastră ?

Cred că actoria a fost visul meu. Bineînţeles că mi-a plăcut literatura, muzica, teatrul, îmi plăcea să scriu şi să pun pe hârtie fel de fel, să fac dramatizări, fel de fel de nuvele care mi se păreau mai scenice. Am avut un gând şi cu medicina bineînţeles. Dacă nu reuşeam la teatru mă duceam la medicină dar teatrul a fost primul gând.

Părinţii au acceptat uşor ideea de a deveni actor?

Mi-au dat mână liberă ca oricând să pot să fac ce vreau. Ei nu s-au băgat în opţiunile mele. Pentru că e cel mai uşor să tai aripile unui copil care vrea să se facă pilot, şofer de tir-e o meserie grea dar interesantă .

“Nu mai am părul negru ca Romeo ca să-l mai pot juca.”

Să vorbim despre ce vă place să faceţi cel mai mult: actoria. Ce înseamnă să iubeşti scena?

Se spune în lumea teatrului “iubeşte scândura”. E o replică care tot timpul se vehiculează între noi. Un actor trebuie să se rodeze cu scena, cu scândura cum spunem noi. Asta înseamnă să o iubeşti, să fii acolo prezent tot timpul şi să te chinui. E o meserie la vedere. Un actor fie trist sau vesel, tu trebuie să îl vezi.

Ca actor aţi simţit vreodată că aţi obosit?

Am o vârstă şi categoric simţi că oboseşti. Acuma fac un test de 80 de pagini şi de o lună de zile în sfârşit cred că l-am învăţat, cred eu. Să vedem după amiază la repetiţii ce mi-a rămas în cap dar categoric te marchează vârsta.

Au fost momente când aţi vrut să renunţaţi la actorie?

Niciodată. Poţi să spui ori boala care îţi taie aripile ori ferească Dumnezeu. E o meserie în care dacă ai renunţat o dată renunţi definitiv.

Aţi păstrat câte ceva din fiecare rol pe care l-aţi interpretat?

Te marchează bineînţeles fiecare rol. Un personaj e îndrăzneţ, altul e timid şi astfel te modelează. Vrând nevrând lucrezi cu nişte personaje imaginare care trebuie neapărat să intre în tine, să intre în casa ta, în interiorul tău. Să intre în carcasa asta pe care o porţi tu ca actor. Şi atunci lasă nişte urme pe creier, în suflet, în comportament.

Aţi jucat vreun rol care nu v-a plăcut în totalitate ?

Da. Când era Cântarea României pe vremea lui Ceauşescu şi făcea nişte spectacole. Le făceai că asta e, strângeai din dinţi şi mergeai înainte.

Ce rol nu l-aţi mai putea juca niciodată?

Nu aş mai putea să-l joc pe Romeo acum. Nu mai am părul negru ca Romeo pentru ca să-l pot juca. Îmi pare foarte rău.

Există spectacole care v-au rămas la inimă, eventual ale altor actori?

Sunt nenumărate spectacole care îţi pot rămâne în suflet chiar dacă nu joci tu. Mi-a plăcut “Visul unei nopţi de vară “ pus de Ciulei cu Bulandra acum mulţi ani în urmă pentru că era un spectacol superb sau “Furtuna” tot de el sau spectacolul lui Tocilescu cu “Cabala bigoţilor”. Spectacolele pe care le făcea Penciulescu sau Pintilie în anii ’70. Deci pot fi spectacole care să te marcheze.

“Publicul e un monstru înfiorător cu multe capete ca cel din basmele pe care le citeai când erai mică.”

Vi s-a întâmplat să jucaţi într-o sală mai puţin plină ?

Da. Lumea nu venea la spectacol la începutul lui ‘90. Când lumea a descoperit ziarele, televiziunea, alte posturi, internet, s.s.m.d . Pe vremea lui Ceauşescu era frig în sală şi lumea nu venea la spectacol. Jucai cu mănuşile pe mână. Categoric se întâmplă şi treaba asta.

Care poate fi cea mai aspră critică pe care o poate primi un actor?

Există totdeauna între actori şi critici o luptă. Actorii nu cred în critici iar criticii cred mai puţin în actori. Pentru că ei văd dintr-un unghi, noi îl vedem din cu totul alt unghi. Şi atunci ei văd hai să spunem literar un spectacol, noi îl vedem din punct de vedere scenic. Nu e o mare iubire între cele două tagme.

Care este spaima cea mai mare: să uitaţi replica sau să fiţi uitat de public?

Să ai lapsus pe scenă. Da. Publicul te uită. Publicul e un monstru înfiorător cu multe capete ca cel din basmele pe care le citeai când erai mică, care în clipa asta te adoră şi te aplaudă iar peste cinci ani dacă nu mai joci şi nu mai intrii în vizorul lui te uită. Îmbătrâneşti, nu mai poţi să joci şi te uită. Mai ştie cineva de Vraca, Calboreanu, Talianu?! Nu mai ştie nimeni. Publicul uită.

Vă hrăniţi cu aplauzele spectatorilor de la finalul fiecărui spectacol?

Sunt foarte importante aplauzele unui spectator. Când vezi o sală plină şi simţi pulsul sălii e foarte important lucrul acesta pentru că te încarcă de energie. Când vezi o sală apatică pentru că mai sunt şi din astea, încerci să mergi înainte să treacă timpul sau calci pe acceleraţie crezând că tu ai pierdut viteza. Sălile diferă, depinde de la o sală la alta, de la o zi la alta sau de oameni pentru că sunt foarte mulţi care-şi fac siesta în sălile de spectacol.

“Una e să fii teatral şi alta e să fii adevărat pe scenă.”

Aţi cunoscut eşecul de-a lungul carierei?

Da. Categoric în fiecare meserie îl întâlneşti. Nu ţi-a ieşit un rol deşi îl ştii şi-l simţi în interiorul tău că nu-ţi iese dar îl duci aşa la capăt şi ţi-l asumi. Parezi într-un fel. E un zbucium continuu în toată meseria asta între durere, umilinţă, spaimă. Dacă suntem bolnavi nu mai putem face nimic. Sunt multe componente psihice, medicale.

Câtă însemnătate are perfecţiunea pentru dumneavoastră?

Fiecare ar trebui să facă perfect lucrurile dar nu există perfecţiune. În teatru sunt lucruri pe care trebuie să le faci matematic de la privire la întoarcere, relaţie cu partenerul, improvizaţie, voce cu mai multă intensitate sau cu mai puţină intensitate. De multe ori îţi scapă, nu există perfecţiune. Numai câţiva precum Mozart, Michelangelo au atins perfecţiunea în lumea asta.

Aţi făcut vreodată compromisuri?

Cu animalele mele. Cu oamenii nu. Am fost iubit de actori, de oamenii de aici şi de trupă. Am fost iubit de regizori şi de dramaturgii ieşeni.

Aţi jucat în numeroase spectacole apreciate. Să spunem ipotetic că vă aflaţi la un moment dat în situaţia de a alege între teatru şi film? Ce aţi alege şi de ce?

Sunt două lucruri diferite.Sunt meserii diferite. La noi, actorii de teatru joacă şi în film. Eu iubesc mai mult teatrul decât filmul. Pentru că e mai adevărat, mai cu emoţie. La film totul e tehnic, te aşază de la un sărut până la o fugă sau o despărţire sau cine ştie ce. Totul e făcut tehnic, matematic. Sunt actori pe care camera îi iubeşte, actori ce dau bine pe sticlă. Sau alţii nu. Iubesc mai mult teatrul!

Dar între profesor şi actor? De ce?

Şi aici sunt lucruri diferite deoarece atunci când stau cu studenţii, lucrez foarte mult cu ei. Învăţ foarte multe lucruri de la ei şi invers bineînţeles. Pedagogia şi practicatul meseriei sunt lucruri total diferite. Eu le iubesc pe amândouă şi n-aş putea alege între ele.

Sunteţi un om destul de ocupat, timp liber vă mai rămâne?

Noaptea când mai citeşti, mai stai cu Caragiale în faţă, cu Shakespeare care niciodată nu-l descoperi total, n-ai cum să-l descoperi. E imposibil. Te mai reculegi citind o carte sau gândind la un rol cu studenţii pentru că trebuie să le explici ce înseamnă Shakespeare, cum să joace. Noi punem câteva jaloane aici, le dăm cum să vorbească, cum să se poarte în scenă, cum să reacţioneze, cum să comunice între ei, cum să fie adevăraţi ca să nu fie teatrali. Una e să fii teatral şi alta e să fii adevărat pe scenă.

“Actoria e singurul drog care-mi place. . şi ţigara, bineînţeles.”

Care ar fi diferenţele între starea de spirit de la începutul carierei de actor şi cea de acum?

Starea de spirit..Cred că râd mai mult acum la final decât râdeam la început pentru că e şi aici o tehnică a râsului. Dar acum, spre final mai râzi şi cu gura plină.

Actoria e ca un drog ce vă provoacă dependenţă. Vă afectează şi cum se tratează?

Nu mă afectează. Ar trebui să ma duc la dezintoxicare dacă e ca un drog. Dar nu mă duc pentru că îmi place în continuare drogul acesta. E singurul drog care-mi place. Şi ţigara, bineînţeles. Iar de tratat, se tratează tot prin actorie. Cui pe cui se scoate, nu ştii?!

Pe cine admiraţi cel mai mult?

Pe Shakespeare. Pentru că el e ca un Dumnezeu pentru teatru. Atât de perfect a scris teatrul şi o paleta atât de mare, o plajă atât de mare de roluri. Ăla care poate să le joace pe toate e un om fericit.

Sunteţi un om împlinit?

Eu da. Am jucat foarte mult. Am întâlnit foarte mulţi regizori, am creat o şcoală de teatru pentru că în ’90 eu şi cu încă 3 colegi de-ai mei am reînfiinţat conservatorul aici. Bineînţeles că mă simt un om împlinit. De ce nu?! Pe mână mi-au ieşit o mulţime de promoţii din care mulţi sunt vedete naţionale.

Ce aţi schimba dacă aţi avea o a doua viaţă?

La început vroiam să fac ori actoria ori medicina. Medicina e o meserie care te apropie de oameni, pacient –public. Probabil dacă un spectacol iese bine îl pui pe gânduri. Cum pui un pacient pe gânduri: mai trăiesc, nu mai trăiesc. N-aş face medicina. Cred că n-aş fi avut ficaţii necesari să fac această meserie. E o suferinţă foarte mare. Nu poţi să vezi un animal rănit d-apoi un om rănit. Sau un om care se zbate între viaţă şi moarte.

Există vreun tren care a trecut prin “satul” dvs şi nu s-a oprit ca să nu vă urcaţi în el?

Nu poţi să prinzi toate trenurile posibile care trec. Nu ai cum să le prinzi pe toate. O fi trecut şi nu-mi dau eu seama.

Credeţi în destin sau ceea ce aţi devenit astăzi este exclusiv ceea ce v-aţi propus să fiţi?

Omul îşi face cu mîna lui destinul. Dacă eşti un om serios ţi-ai făcut şi destinul pentru că destinul ţine cu tine. Dacă nu eşti om serios nici destinul nu ţine cu tine.

http://www.teatrulnationaliasi.ro/echipa/emil-coseru–34.html

Andreea-Mihaela Pîrcălabu

„Tată, am cântat Daciei întregi!”

Dumitru Oniga

Interviu cu Dumitru Oniga, poet

și supraviețuitor al gulagului românesc

 

Am auzit de Dumitru Oniga încă din timpul liceului. Știam că locuiește în Suceava, dar nu am reusit sa il cunosc. M-am bucurat foarte mult atunci cand am primit acordul acestui interviu. Am aflat cu o zi înainte că dumnealui locuiește chiar lângă Judecătorie. Zâmbind, m-am gandit că viața are felul ei de a râde.  Mă așteptam să găsesc un bătrân slăbit – auzisem că avea ceva probleme de sănătate în ultimul timp – și mă gândeam cum să nu-l deranjez prea mult. Nu a fost asa. L-am găsit pe domnul Oniga în biroul lui, la computer, corectându-și ultima carte, pe care o va publica în toamnă.  Un birou mic, dar care a impus încă de la început o atmosferă favorabilă dialogului, pe care domnul Oniga o întreținea cu un zâmbet ascuțit și cu o privire care nu mi-a permis nici o miscare în plus. Discuția avea să ajungă departe, de la viața tăranului român până la rațiile infime de mâncare din închisori. La fel de departe va ajunge și călătoria mea. Avea să descopăr cum pentru prima oră în viața îmi era rușine de corpolența mea.  Continue reading