Străzile zăngănitorilor după faimă

În Dublin, slujbele de vară prin restaurante și cafenele au fost acoperite de un văl din mătase invizibilă pentru cei care de mici s-au angajat full-time în muzică. Zonele Grafton Street și Temple Bar au devenit pentru cîntăreții sezonieri și ambulanți scena de pe care își desfășoară spectacolele, turiștii și plimbăreții publicul iar șansa de afirmare motivul pentru care își aruncă economiile pe instrumente și echipamente moderne.

Capitala Irlandei devine vară de vară un mușuroi de turiști care vin să guste din ce are de oferit țara spiridușuluiși a trifoiului cu patru foi. Primii care profită de aceste ocazii sînt de obicei ghizii, care cu prima ocazie, duc nou-veniții în autocarele lor împodobite cu diferite ghirlande în garaje ascunse după blocuri, pe cele două artere principale ale orașului, care aduc viață inimii Dublinului . Aceste vase sînt străzile Grafton și Temple Bar , pe care zilnic oamenii își fac cumpărăturile, merg la serviciu iar uneori se mai și opresc pentru a asculta o piesă familiară, cîntată de unul din mulții cîntăreți ambulanți.

Jazz-ul pe podium de piatră

Tranziția cu autobuzul din zona verde, periferică a orașului într-o stație aglomerată, din care cu greu scap din cauza unui cîrd de oameni mă face să mă întreb dacă am și nimerit corect locul unde trebuie să cobor. Indicatorul de la colțul străzii îmi dă dreptate, adică m-ai am de mers încă vreun kilometru pînă în centru,  dar bafta este că dacă n-aș fi pățit asta, nu mai aveam să dau peste doi băieți cu mai mult noroc decît mine. Încep să mă plimb anapoda, că dacă tot m-am pierdut, măcar mă pot preface că m-am pierdut cu scopul de a putea vedea mai bine ce are de oferit Dublinul.

1341174

Pe la jumătatea drumului încep să aud cîteva sunete atrăgătoare, iar cu cît mă apropii mai tare, cu atît încep să se distingă bătăile din palme de jocul de voce ușoară, mîngîiere a corzilor și muzicuță a doi interpreți. Un grup numeros a ocupat întreaga parte de mijloc a străzii, ei strîngîndu-se laolaltă în jurul muzicienilor care cîntă la un microfon vechi, precum mai vezi în baruri cu temă cincizecistă, piesa Hallelujah. De la balconul unui magazin alăturat se aude glasul chițăit al unei fete “ Parcă ar forma o față zîmbitoare cum s-au adunat toți acolo”. Timp de o jumătate de oră cei doi artiști încîntă un public care își tot schimbă fețele, cu excepția unui bătrînel cu pletele lăsate pe spateși cu ochelari de soare care încearcă să cînte în tandem cu aceștia piese precum “What a wonderfull world” sau “ Stand by me”.

Omul sare de banca de pe care pînă atunci bătea ritmic dintr-un picior, și cu avîntul unui tînăr care abia și-a văzut trupa preferată pe scenă, dă un noroc puternic cu solistul și chitaristul de stradă. “Salut băieți, vreau doar să vă spun că ați fost uimitori. O să trec zilnic pe-aici, dacă o să mai fiți”. Răspunsul nu-l mai aud dar bărbatul, cînd se desparte de noii săi amici, pleacă cu un zîmbet larg pe față. Cîteva picături de apă anunță sosirea unei ploi, care îl fac pe Matt să-și pună chitara la adăpost în husă iar cele două boxe le trage mai pe margine, la strașina unui supermarket. Simon prinde microfonul într-o mînă și cu cealaltă apucă cutia în care oamenii și-au aruncat recunoștința. “ Salut. Ce vroiai să mă întrebi?”, îmi răspunde tînărul, cu o voce subțire, total diferită de ce-a pe am auzit-o înainte ieșind din boxe.  De lîngă el își îndreaptă privirea spre mine Matt, un om trecută de prima tinerețe, a cărui fire cărunte ies rebele pe sub șapcă. La prima vedere, cei doi par a fi o trupă de familie, ambii avînd același păr răzvrătit, nas turtit și pasiune pentru muzică, dar “de șapte ani cînt pe aceste străzi, dar n-am reușit să mă descurc singur, sîntem prea mulți în concurență, așa că am plecat la vînoatere de companioni, cum îi zic eu. Așa că am început să caut un chitarist iar pe Matt tot pe Grafton l-am întîlnit, cîntînd într-un colț”, îmi povestește glumeț Simon. “ Da, dar era un colț norocos, mai ții minte ce cutie plină de monezi aveam? Cred că am zăngănit-o din greșeală și hop ai apărut și tu”, surîde din spate bătrînelul, trăgîndu-și șapca de pe ochi.

Înainte de scena luminată de lămpile stradale, Matt și Simon au avut fiecare o viață cît de cît  „normală, ocupată de o slujbă normal și activități normale. Cînd eram adolescent, visam să cînt la chitară. Cînd am crescut, am ajuns lucrez într-un depozit, să ies prieteniiși să-i ascult pe alții cum cîntă la chitară”, ceea ce la început nu l-a deranjat pe chitarist, dar cu timpul simțea cum nu mai poate rezista dacă nu va atinge și el corzile. “De învățat, m-am învățat singur. Și avînd în vedere la cît jazz și rock am ascultat, repetam pînă și în somn unele piese”, îmi spune bătrînul, în timp ce zdrăngăne la cîteva corzi imaginare. Simon în schimb nu credea că va ajunge vreodată în fața unui microfon, darmite să și cînte. “ Eu nu aveam vise mari,și cînd eram copil am refuzat corul pentru alte lucruri. Fosta mea prietenă mă auzise cînd fredonam  o piesă din plictiseală”, ceea ce la adus pe Simon în fața unui public la un pub din apropiere. “Nu cred că vreodată în viața mea am avut emoții mai mari decît atunci. Dar pînă la urmă am deschis gura,și pe un cîntec improvizat am reușit să adun ceva aplauze.”, povestește tînărul în timp ce își pune bagajul în spate, pregătindu-se de drum.

Cei doi îmi spun că deși fac bani frumoși din această activitate, mai au și un alt motiv pentru care cîntă pe stradă. “Nu știu dacă ai auzit de Paddey Cassey, dar și el a fost odată un cîntăreț ambulant pe Grafton. Acum e vedetă, scoate albume și are ceva fani.”, îmi explică Matt întinzîndu-mi unul din CD-urile despre care vorbea. Simon de asemenea crede în această șansă, la care mulți visează. “ Graftonși Temple Bar sînt piste de lansare pentru mulți interpreți. Ai să vezi trupe de băieți, bătrîni cu saxofoane, veniți din multe colțuri doar ca să aibă o șansă. “

Din garajul părinților

Dublinul este străbătut de un canal, care desparte cele două străzi cu cite un pod de lemn albicios, fiecare la cite o aruncătură de băț distanță între ele . Mă îndrept spre Temple Bar, trecînd unul din poduri, cu barele ornamentate darși puțin abătute de timp, după cum este zona spre care mă îndrept. Pe cealaltă parte de mal, străzile încă păstrează din nuanța medievală pentru care este mai degrabă cunoscut Temple Bar.  Clădirile de două, trei etaje sînt foarte  apropiate unele de altele, așa încît cînd îți duci privirea spre cer, devine din ce în ce mai îngustă. Deși mașinile nu au voie să-și învîrtă anvelepole pe-aici, zgomotul huruit al motoarelor este înlocuit de gălăgia petrecăreților din cafenelele și pub-urile care populează zona.

Trupa Buskers

Trupa Buskers

Întrun astfel de local întîlnesc o trupă de trei băieți, puțin cam abătuți de vremea de afară. “Salut, eu sînt Dave, Jackși bețivanul de acolo e Mike. Iar noi sîntem Beat, o trupă de înfiițată acum patru ani”, îmi răspunde politicos pe sub barba stufoasă un tînăr de aproape 26 de ani. De cînd a luat naștere gruparea au mai cîntat și în concerte oficiale, dar pentru a-și păstra instrumentele într-o condiție bună au nevoie de mulți bani, așa că s-au reîntors de unde au plecat. “Cu ce adunăm vrem să-i folosim pentru înregistrări, pentru ca apoi să putem pleca din nou în tur”, mentionează de la bar Mike, cel mai tînăr dintre membri. Cu bețele sale de toboșar, bate în tejghea, de ce în ce mai repede, pînă cînd la moment dat întinde una din nuiele spre Jack. “Așa făceam noi în concerte. Mike dădea startul cu tobele sale,și apoi alegea care dintre noi să continue la chitară. Eu sînt și vocalistul trupei și pot spune că am cîntat prin Marea Britanieși prin Irlanda.” Cei trei tineri nu s-au lăsat bătuți nici cînd au aflat că traseul poate fi și unul mai dificil, după ce o perioadă au fost nevoiți să doarmă într-o dubă iar dimineața se trezeau zgribulind de frig.

Jack și Dave se cunoșteau de mici, dezvoltînd o pasiune pentru muzică cînd “ascultam casetele vechi ale părinților lui Jack. Mike e mai dinafară, l-am cunoscut la o întîlnire cu un grup cu care mă mai vedeam înainte.” Tinerii, deși consideră că mai au de așteptat pînă cînd vor putea cînd vor da lovitura căci “e plină de strada de trupe ca noi. Toți vrem să ieșim în evidență, însă numai unii au norocul astă”, îmi spune Dave, dînd pe gît un pahar de Guinness.

Note franțuze

Pe Orianne o întîlnesc la intrarea în Grafton Street, stînd cocoțată pe unul din pilonii care despart benzile de mers a trecătorilor. Cu microfonul strîns la pieptși bereta înfășurată în jurul părului roșcat ea încîntă turiștii cu piese franceze lente, care le mai auzi uneori în filme realizate în localuri elegante. “De ce cînt astfel de melodii? Ei bine pentru că de cinci ani de cînd sînt în Dublin am observat că irlandezilor le place ce este străin, unii mai stau uneori și mă înregistrează interpretînd”, îmi povestește fata, dîndu-și din ochi firele rebele care mai scapă pe sub beretă.

Ea a plecat din țara ei natală ca să-și încerce norocul peste hotare, dar după o vreme a văzut că mai sînt și alte metode de cîștigare a existenței. “Acasă părinții au încercat să mă ajute să-mi dezvolt talentul, dar nu am avut norocul să-l și împărtășesc. În Irlanda însă am întîlnit acum patru ani o trupă de țigănci care m-au primitși am început să cîntăm prin localurile din zonă”. Perry Bakers, Caffeon sînt doar cîteva din cafenelele și barurile în care a interpretat în ultima vreme. Nici de public nu duce lipsă, indiferent dacă s-ar afla pe scenă sau pe stradă, dar pentru Orianne contează un pic unde cîntă. “ Nu-mi place Temple Bar-ul deoarece zgomotul din baruri acoperă muzica mea dar aici pe Grafton lumea îmi apreciază munca”, îmi spune fata, dînd frenetic din brațe.

Și ea, asemenea celorlați are visul de a pleca de pe străzi în fața unui public și mai larg, dar cînd mă îndrept spre ieșirea de pe stradă, pe drum întîlnesc un bătrîn suflînd de zori la un saxofon puțin învechit. “Cred că am 20 de ani de cînd tot plec și mă reîntorc aici.”

Paul ANDRICI

Advertisements

Hoinari îngreunați de bagaje uitate

Vremea de afară pare a fi una de vară, e începutul lunii iulie dar toate persoanele din aeroport n-au ieșit din casă fără o geacă mai groasă, purtată fie pe umeri, legată în jurul în taliei sau uneori mai vezi cîte o mînecă ieșind din geanta unui călător. Toți se pregătesc să se îmbarce într-un titan zburător ai uneia din companiile aeriene care au aterizat pe pista din Bacău, pentru ca mai apoi să-i ducă spre alte locații, unde alte realități îi așteaptă.

Deși mai durează vreo oră pînă ca vreun avion să decoleze, eu și călătorii ne poziționăm în șir indian în fața a vreo trei controlori îmbrăcați cu cămeși mai albe decît cele ale unui corporatist puritanist. Unu cîte unu, cu toții strîmbăm puțin din nas cînd ni se cere să ne desfacem cataramele de la cureaua din jurul taliei, că “nu vrem să avem probleme, nu? Odată, Angela de aici a stat zece minute cu unul care ajunsese să treacă pe jumătate dezbrăcat prin detectorul de metale. Am stat, ne-am tot bătut capul șă aflăm de ce tot bipăie pînă cînd tînărul și-a adus aminte că își prinsese un piercing în limbă.” Bărbatul cu o chelie ca o lingură bine ceruit îmi povestește toate acestea în timp ce-mi umbla prin toate buzunarele blugilor mei cu o mănușă care părea să-i sugrume încheieturile de la mînă. Nici geaca nu scapă de cotrobăitul lui, însă după ce se uită puțin la mine, trage un rîset scurt care este tăiat rapid cînd dă privirea cu colega lui. Angela nu părea deloc mulțumită că a fost nevoită să asculte din nou aceeași poveste. “Ce vrei fătuco, dacă mai aveai puțin și-l controlai la chiloți pe băiat. Mai rîdem și noi puțin, că de altceva nu avem de ce rîde”, iar controlorul mă alungă cît de repede poate pentru a-i întîmpina pe restul din șirul indian.

aeroport-580x399

Terminalul de zi cu zi

Următorul pas înainte de îmbarcare este sala de așteptare a aeroportului, care în mod bizar îmi aduce aminte de salonul unui spital, unde abia dacă găsești pe cineva care să-și soptească necajul și doar încearcă să nu deranjeze pe nimeni. Bolnavi nu par a fi, însă de pe fețele celor de față se poate citi o oarecare neliniște, n-or avea ei de intrat în cabinetul unui doctor cu fișa în mînă, dar primul zbor cu avionul îți creează aceeași stare de neliniște. Deși pînă la destinație, Irlanda, nu fac mai mult de cîteva ore, tot nu reușesc să-mi opresc picăturile de transpirație să-mi curgă de-a lungul gîtului. “Cald mai este băiete, de asta nu-mi plac mie aeroporturile din  România. Noi ne clocotim aici, iar ei dacă abia dau drumul la un aparat de aer condiționat.”  Înainte de a mă hotărî să plec peste hotare, am căutat pe cineva care avea ceva experiență cu drumurile printre nori. Cu ajutorul unui unchi, l-am întîlnit înainte de a pleca pe Lucian, sau după cum îl numea ruda mea, Gix, care vreme de 11 ani a făcut drumul Bacău- Dublin, “de cred că am ajuns să cunosc fiecare cafenea din ambele orașe. Sincer, cred că din cauza asta am și început să mă las de cafea”.

Cînd am stat prima dată la masă față în față, Gix n-a trîndăvit mult pe gînduri și a început să-mi explice regulile scrise și nescrise a zborului cu avionul. “Nu lua nici-o sticlă cu tine, au să ți-o confisce cei de la aeroport. Fără sprayuri,  suc sau chiar și apă plată. Dar fie vorba între noi, dacă ai o sticluță mică cu parfum, poate ți-o poți pune sub talpă, în papuc. Merge, așa am făcut și eu odată”, îmi povestește tînărul trăgînd un hohot scurt, înainte de a fi întrerupt de o palmă peste umăr. “Ia nu mai minți băiatul că o să-ți crească nasul ăla al tău și mai lung decît e. Și tu Paul, ia-te doar după ce spune să faci și nu ce a făcut el”, mă previne pe o voce blajină soția acestuia. De obicei ea locuiește la casa lor din Dublin, însă anul acesta a vrut să se întoarcă amîndoi într-o vacanță pe meleagurile natale. “Și de asta am lăsat copiii acolo și am venit doar noi doi”, glumește Gix, aruncînd un ochi după umeri.

În mod normal el s-ar fi reîntors la irlandezi cîteva săptămîni mai tîrziu, împreună cu soția lui, dar fiindcă aceștia l-au chemat la muncă mai devreme, am ajuns să ne plîngem de căldura din terminalul unui aeroport din Bacău. Găsim după un sfert de oră de stat în picioare, cu cîte un bagaj plin, strîns legat umeri, două locuri ceva mai apropiate de poarta către pistă. “Uh, dacă credeai că coada pînă la detector a fost cea mai grea parte, stai să vezi pînă cînd personalul ne dă drumul. Nu-i de-ajuns că transpirăm aici mai ceva ca într-o saună dar parcă special au făcut acele ușI cu vedere pe pistă, uite, avionul e acolo dar noi n-avem voie să ieșim. Tossers”. La început nu înțeleg ce vroia să spună cu acel ultim cuvînt, dar Gix parcă începuse să-i placă noul său rol de profesor, iar ca a două  lecție îmi predă dialectul britanic, însă doar varianta cenzurată.

După ce trec cîteva minute de înjurături pe care n-am apucat niciodată să le folosesc în Irlanda, dar care azi mă ajută să încurc lumea din România, Gix trage un oftat adînc, care îi dau o parte din plete peste frunte, acoperindu-i o bună parte din ochi. Oftează de supărare și frică, căci cu fiecare insultă își aduce, gradual, aminte de cei cu care lucrează în Dublin la o firmă de construcții. “Cînd am ajuns prima dată, am început ca orice romîn, de jos, cu un glet, cu o faianță pînă am ajuns să conduc propria mea afacere.” De aproape 9, 8 ani se consideră propriul lui șef, “doar soția mi-e popă, oi fi eu patron dar ea e mai sus pe scara”, se amuză Gix din nou în fața necazului. Dar acum nici el pare să mai guste din glumele sale, de fiecare cînd rîde, cearcănii de sub ochi îi sar și mai tare în evidență.  “A fost frumos, dar criza ne-a afectat pe toți, banii nu prea mai vin iar eu o să fiu nevoit ori să dau afară o parte din băieți, ori să intru insolvență. Una din două,  dar pentru mine niciuna nu e mai bună decît cealaltă.”

Vînătoare de astăzi

Ușa din sticlă care pînă acum cîteva minute ne dojănea cu imaginea avionului pe pistă, se deschide și parcă posedați, toți sărim ca arși de pe scaune spre aerul răcoros de noapte a verii. “Doamnelor și domnilor, ne pare rău de întîrziere dar vă rugăm să vă grăbiți puțin pînă la aeronavă, deoarece riscăm să reținem din programul de zbor” ni se adresează pe un ton normal, calm una din stewardese, fără ca măcar să schițeze un zîmbet. Sau poate l-a schițat dar a fost acoperit de pirueta rapidă pe tocuri care o întoarce cu spatele la noi, și precum un soldățel de jucărie, pornește într-un pas ritmat pînă la avion.

Într-un final ne-am găsit fiecare scaunul și încercăm să ne așezăm cît mai comod, iar una din fetele în uniformă albastră ne demonstrează cum trebuie puse centurile de siguranță. O femeie trecută de 40 de ani pare să aibă cîteva probleme despre cum se leagă curerile, dar un tînăr cu vreo 20 de ani mai mic decît ea îi explică „mai pe înțelesul meu cum se strîng drăcoveniile astea că de una singura n-am să pricep” îi zice femeia pe un glas părintesc. Pe ea o cheamă Mirela iar pe băiatul de lingă David, iar acesta este primul lor zbor cu avionul de pînă acum. Se observă ușor asta pe fețele noastre, căci de îndată ce botul începe să se ridice încetul cu încetul, tot la fel de ușor par a ne intra unghiile în mînerele scaunelor, la cît de strîns ne ținem de ele. Fără să-ți dai seama și corpul tău să înțeleagă destul de repede, am trecut dintr-un plan drept într-unul înclinat, îndeajuns de repede ca să nu-ți mai dorești a face curbe bruște cu o mașină pentru o perioadă.

239251-avion-interior.-dfb

Cînd totul parcă revine la normal, iar avionul nici nu se mai zgîlție ca un bezmetic, într-un tadem puțin forțat, dăm drumul la nodurile de aer care pînă atunci își făcuse culcuș în gîturile noastre. “Mamă, eu nu prea aș vrea să mai trec odată prin asta. Ce-ai zice dacă la întorcere am lua un autocar”, o întreabă puțin trimorat David pe Mirela. Femeia însă nici nu pare să-i bage în seamă remarca, și începe să scotocească prin geantă după ceva anume. “Uite”, și scoate o bucată de hîrtie pe care se pare că a notat o adresă. “Aici stă mătușa ta, săraca, n-am mai văzut-o de cînd a fugit de acasă cu pletosul acela englez”, “scoțian mamă” o întrerupe sec David, de parcă ar fi auzit deja această poveste de mult prea multe ori ca să-i mai pese. Cele două femei par să nu-și mai fi vorbit deloc în ultimii șase ani, Mirela fiind supărată că sora ea nu ascultase de părinții lor, care nu erau de acord ca fata lor să se mărite cu un străin. “Dacă avea ceva bani și era băiet descurcăreț, ca tatău, atunci nu era nici-o problemă. Dar ce muncă e asta de florar? Și acum au mai făcut și un copil!”, povestește femeia, fiind la una pas de răcni și de a-și scăpa ochelarii cu ramă groasă. David în schimb, scărpinîndu-se cu una din mîini prin părul blond, încearcă parcă să ducă nou o luptă pe care și el știe că nu o poate cîștiga, dar cel puțin încearcă. “Mamă, acum mergem la un botez și vreau ca tu să nu faci vreo scenă. N-ai mai văzut-o pe mătușa Angela de mult timp, nici n-ai mai vorbit cu ea și acum ne cheamă în Irlanda. Poate că ăsta și-a găsit o slujbă bună, n-ai de unde să știi, gîndește-te doar că o să-ți întîlnești nepotul și atît”. Femeia nu pare însă că mai dorește să se mai gîndească prea mult la situație și-I cere uneia din stewardese un meniu.

În opoziție

Pe la mijlocul drumului avem voie să ne ridicăm de pe scaune, așa că încerc să văd dacă-l pot depista pe Gix. La un moment observ cum o palmă mă salută și mă îndeamnă prin semne să nu stau prea mult timp în picioare, mai tîrziu aflînd că niciodată n-ai cum să știi prin ce turbulențe ar putea trece avionul. Dar niciun zgomot, nici măcar un șușotit nu se mai aude iar o liniște ca de mormînt se lasă peste pasageri. Fiecare dintre ei parcă știe deja că nu prea are rost să te consumeni într-o discuție la ora 3 dimineața într-un zbor deasupra continentului european, așa că își găsesc cîte o ocupație. Unii cochetează cu o pereche de căști în combinație cu o carte, alții doar cu o pernă improvizată din gecile lor, fiecare fiind însă doar la un pas distanță de a cădea pradă somnului.

Din fericire pentru mine băusem suficientă cafea cu Gix înainte de îmbarcare pentru a putea vedea un spectacol pe care cu greu l-ai putea replica. La ferestrele de pe jumătatea mea de avion nu se putea vedea nimic, bezna acaparase toată această parte a lumii. Dacă întorceai însă capul spre jumătatea opusă a avionului puteai vedea un albastru deschis, prin care norii planau precum niște animale acvatice într-o apă cristalină. Un răsărit venit parcă mai devreme alungase doar o parte din negura nopții, iar cele două parcă se pregăteau de o luptă pe care mulți aveau s-o rateze, fiind preocupați cu propriile lor griji și bătălii.

Paul ANDRICI