Fast and Furious 6

 

Pe lângă faptul ca e foarte prolifică, franciza hollywoodiană Fast and Furious/ Furios şi iute e şi una dintre cele mai paradoxale – maşinile sunt unicate, produsul e de serie. Ce a început ca un soi de remake neoficial, de mâna a şaptea, la Point Break, a ajuns să semene cu un serial de desene animate, sau cu o secvenţă prelungită ce leagă două niveluri ale unui joc video.

Să ne înţelegem: în ciuda cantităţii considerabile de mârâieli asigurate de Vin Diesel, Furious 6 nu e Rocky 6. În primul rând pentru că nu e cântecul de lebădă al nimănui, ci doar o oprire la boxe înainte de Fast and Furious 7, care va apărea vara viitoare.

„Familia” (cum ni se repetă de nenumărate ori), care a crescut progresiv, de la un episod la altul, se întoarce la treabă, de această dată în Europa, chemată la datorie de agentul cu puteri nelimitate Hobbs (Dwayne Johnson – membrul pierdut al celor de la Fantastic Four). Miza e prinderea unui criminal (se pare) sclipitor care vrea să îşi construiască o „bombă tehnologică”, iar cârligul e faptul că în echipa acestuia se află Letty (Michelle Rodriguez), fosta iubită a lui Dom (Diesel).

Studiu de caz de „scenaristică pentru tonţi”, Furious 6 e mai preocupat de continuitatea globală a seriei (până într-atât încât facilitează reîntâlnirea cu personaje de care nu ţi-a păsat niciodată suficient să-ţi doreşti să le revezi) decât de continuitatea unei scene – protagoniştii urmăresc acţiunea cu binoclul de pe un bloc, apoi se teleportează în maşini pentru o cursă nocturnă prin Londra, pe urmele răufăcătorilor; Tyrese si Ludacris par să-şi fi scris replicile singuri, iar Paul Walker e expresiv ca un animal în hibernare; graniţele, vămile şi poliţia de frontieră nu au nimic de obiectat la eternul maiou alb al lui Diesel şi la atitudinea echipei sale.

Şi totuşi, filmul funcţionează aşa de bine la nivel primar/senzorial, că nu contează. Infinit mai onest decât Star Trek Into DarknessFurious 6 are o singură misiune – divertismentul facil pe bază de zgomot, distrugere, cascadorii cosmetizate digital, şi happy-end cu o codiţă de sequel. Nici un neuron nu îţi este clintit din loc, nici o concluzie nu îţi este lăsată ţie – o cursă ilegală prin centrul Londrei nu e o trimitere îndeajuns de directă la primele episoade ale seriei. Avem mare noroc cu replica lui Dom, care risipeşte orice dubiu: „just like old times”.

Sursa: Film Reporter

Lucia Amoraritei

Advertisements

“Daca omul ar fi o bucata de lemn, ar mai avea nevoie de arta?”

Nichita Danilov s-a nascut la data de 7 aprilie 1952 in comuna Musenita Climauti (Suceava), intr-o familie de etnie ruso-lipoveana. A absolvit cursurile Facultatii de Stiinte Economice si pe cele ale Scolii Postliceale de Arhitectura, ambele din Iasi.

Debutul sau literar a avut loc in anul 1979 in paginile revistei “Dialog”. Este prezent in texte literare in aproape toate antologiile din tara si strainatate, poeziile sale au fost traduse si publicate in diverse reviste de gen din S.U.A., Anglia, Cehia, Slovacia, Franta, Spania, Letonia, Ungaria, Estonia, etc. sub semnatura unor traducatori de prestigiu.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al PEN Club European. A desfasurat o intensa activitate publicistica in cotidianul “Monitorul” (pagina culturala) si “Obiectiv” din Iasi. De asemenea, a publicat texte literare in aproape toate revistele din Romania.

Lucia Amoraritei: Poet de profesie fiind, considerati ca astazi se mai citeste poezie?

Nichita Danilov: Eu cred ca se citeste… Si e nevoie de poezie poate mai mult decat ne dam noi seama.

L.A.: De ce credeti asta?

N.D.: Pentru ca trebuie. Intr-o lume atat de brutal, avem nevoie de aceasta oaza spiritual care e poezia.

L.A.: Credeti ca ne sensibilizeaza?

N.D.: Nu e vorba de sensibilizare la un mod romantic, dar ne face sa ne gandim la noi insine, la ce suntem, ce e cu noi in aceasta lume, dar… poezia aceasta, de altfel, acum e risipita in fel de fel de lucruri. In videoclipuri, in reclame, in lucruri la care de multe ori nici nu ne gandim. Dar si acolo exista un mic sambure de poezie. E nevoie, chiar daca omul nu citeste neaparat poezie, pentru ca nu are cultura necesara sau timpul necesar. Dar vedeti, chiar si in kitsch-urile acestea, in tot ce e kitsch, sclipeste ceva, palpaie din cand in cand si o forma de poezie. Deci nu se poate neglija, oricat noroi ar fi in viata noastra reala, margaritarul asta care e poezia si care sclipeste pe undeva prin balta aceea pe care o calca porcii, adica spiritele brute.

L.A.: Atunci mai are nevoie omul de arta sau de literatura?

N.D.: Daca omul ar fi o bucata de lemn, ar mai avea nevoie de arta? Poate ca da, pentru a fi prelucrat. Deci daca pana si o bucata de lemn asteapta ca cineva sa-i dea, la un moment dat, o anumita forma estetica, cum e vioara de exemplu, instrumentele muzicale sau, stiu eu, sculpturile… Ei bine, este nevoia aceasta spiritual, pentru ca omul nu este doar materie, este si spirit, are si sentimente, iar literatura, arta in general, condenseaza intr-o forma cat mai frumoasa, accesibila si cristalizata aceste idei si sentimente. Ele iradiaza sub aceasta forma mult timp; operele de arta se aseamana cu niste cristale, care emana o anumita stare, o anumita energie. In momentul in care le-ai accesat, ai venit spree le, te incarca cu ceva, pentru ca cel care le-a creat nu le-a creat la rece. A pus o parte acolo, din sufletul lui, din spiritual lui, din experienta lui umana. Noi, cititorii, cei care gusta sau spectatorii, avem un avantaj: acela de a ne insusi si o parte din gandurile, din aceste stari pe care le-au trait artistii, la un mod paroxistic, superb, pentru ca au vrut sa cunoasca sufletul omenesc in toata profunzimea lui. Deci eu cam… la asta ma gandesc. Cred ca nu ne dam seama, dar nevoia noastra spiritual este mult mai mare decat nevoia materiala. Suntem atrasi sa ne aruncam in lumea aceasta care devine din ce in ce mai abisala prin avalansa aceasta de materii si ambalaje care se rostogolesc spre noi. Si uitam de partea sufleteasca. De fapt omul este mai mult gand si suflet; trupul e ca un fel de adjuvant, e o baterie, dar fara aceste ganduri, fara sentimentele pe care le traim, ce am fi noi? De asta avem, cred eu, nevoie de arta.

Nichita Danilov

“Citind iti deschizi spiritul…”

L.A.: De ce citeste un scriitor?

N.D.: Am raspuns si la aceasta intrebare, pentru ca un scriitor e un cititor obisnuit intr-un fel si mai putin obisnuit, in alt fel. Citind iti deschizi spiritual, viziunea, iti insusesti si un alt fel de perceptie asupra realitatii, asupra hiper-realitatii si incepi sa deprinzi si anumite tehnici. Eu stiu, cel putin la inceput de drum. Pentru ca citind, arzi anumite experiente; n-ai putea sa ajungi la un anumit stil daca n-ai parcurge treptele astea care le-au parcurs scriitorii pana la generatia ta.

L.A.: Ce carti ati citit in ultimul timp?

N.D.: Mai mult recitesc… Din cand in cand mai simt nevoia sa recitesc anumite carti. De pilda, acum am recitit o carte foarte frumoasa. Este vorba de romanul lui Vargas Llosa, “Matusa Julia si condeierul”. E o bijuterie. Recitesc pentru a nu stiu cata oara “Foamea” lui Knut Hamsun. Este laureatul premiului Nobel pentru literatura; a fost un scriitor controversat de dreapta. Unul dintre admiratorii si traducatorii lui a fost Liviu Rebreanu.

L.A.: Imi puteti spune o carte sau un autor care sa va fi influentat de-a lungul vietii?

N.D.: Eu cred ca… Dostoievski. In adolescenta l-am citit pe cont propriu, nu stiu cum am ajuns la el, dar am fost usor marcat chiar si in comportament de perioada aceasta dostoievskiana. E un anumit idealism exacerbat acolo, dar si o sondare abisala a psihicului. De asemenea, Gogol, pentru ca literatura moderna si postmoderna are doi poli: Gogol si Poe. Atmosfera din proza lui Gogol se aseamana intr-un fel cu aceea a lui Poe: e vorba tot de fantastic, de funambulesc, un anumit grotesc pe care il cultiva amandoi.

L.A.: Daca ar fi sa va imaginati un portret al cititorului ideal, care ar fi acesta?

N.D.: E greu sa-ti imaginezi un astfel de cititor, dar eu cred ca e cititorul care te intelege, care vibreaza la cuvintele pe care le-ai scris tu si desigur are ceva de obiectat daca nu ii place un anumit lucru.

“Nu are cum sa nu-ti placa Eminescu, Blaga, Barbu…”

L.A.: Exista o poezie de-a dumneavoastra de care sa va simtiti in mod special atasat?

N.D.: Da, Peisaj cu lumanari aprinse-n vant, Suflete la second-hand, Secolul XX, Timp, Numele casei tale, Cautare, Fevronia.

L.A.: Fiecare autor isi apreciaza, intr-o anumita masura, creatiile. Asadar, in afara de dumneavoastra, mai aveti un alt poet preferat?

N.D.: Sunt multi din poezia clasica, romantic,

simbolista si modernista, din poezia contemporana. Nu are cum sa nu iti placa Eminescu, Blaga, Barbu, Bacovia, Voltaire, Rike, Llosa si poetii care scriu acum. Sunt colegii mei de generatie, cativa foarte buni – Ion Muresan, Ioan Es. Pop, Ioan Stanciu. De asemenea, Visniec – care e si dramaturg, dar a inceput ca poet.

Sursa foto: google.ro

Lucia Amoraritei