Interviu cu un corifeu al folkului românesc, Mircea Vintilă

Statura impunătoare de la prima vedere îi dă un aer de maestru, de Zeu al lumii chitarelor în care numai cei cu auzul fin îi pot desluşi misterele, dar după primele cuvinte rostite această aparenţă dispare locul fiindu-i luat de o zglobie expresie facială. Amestecând meticulos zahărul în cafea, Mircea Vintilă îmi povesteşte cum Pasărea Colibri a devenit mai iubită de public decât Pasărea Phoenix, mai ales de publicul din America. Cu glumele adunate încă din perioada studenţiei, zâmbetul i se aşterne pe chip atunci cînd îşi aminteşte de Miruna lui şi de nebuniile pe care le făcea cu Alexandru Andrieş, coleg de covrig şi de chitară.

„Eram derbedeu, dădeam cu pana. Vroiam trupă”

Giorgiana Aştefanei: Aveaţi 22 de ani cînd aţi cantat pentru prima dată într-un festival în 1971. Cum aţi început acest drum?
Mircea Vintilă: Când au apărut trupele mari ca Beatles sau Rolling Stones, fiecare vroia să-şi facă o formaţie. Eu am început să cânt cu nişte prieteni de-ai mei ca solist vocal. Problema mare a fost cea a instrumentelor. Într-o duminică după amiază la radio era o emisiune prezentată de Cornel Chiriac, Metronom se numea, celebră pe vremea aia şi l-a adus în discuţie pe Bob Dylan care cânta acompaniat numai de chitară şi de muzicuţă. Mi-am pus întrebarea atunci „eu de ce nu aş putea apărea aşa?”, pentru că era mult mai convenabil dat fiind faptul că staţii nu aveam, microfoanele lipseau, iar de chitare numai noi ştim cât de greu puteam face rost. Şi am debutat în 1968 într-un Cenaclu studenţesc la Casa de Cultura din Bucureşti, „Atlantida” se numea şi era condus de Radu Anton Roman. In festivalul din 1971, tot unul studenţesc, am cântat la Clubul „303” al Politehnicii. (Râde) Noi îi spuneam „3 gaură 3”, eram studenţi şi îţi dai seama că trebuia să inventăm tot felul de cuvinte şi de titulaturi din astea haioase, a fost primul festival studenţesc de folk.

G.A.: V-a plăcut muzica de mic, aţi studiat chiar şi viola, însă aţi urmat Institutul de Construcţii. De ce nu v-aţi urmat pasiunea?
M.V.: Aşa se obişnuia pe atunci, cântăreţii nu erau boschetari, erau oameni care făceau facultate. Nu eram pregătit pentru Conservator. Am dat la Institutul de Construcţii în primul an şi am vrut să stau ca să nu mă ia în armată şi să mă pregătesc să intru la Conservator. În primul an am intrat la Instalaţii, iar in al doilea an la Maşini şi Construcţii, apoi au început spectacole şi nu mai aveam timp să mă pregătesc nici pentru facultate şi nici pentru Conservator. Am terminat facultatea, însă nu mai avea nici un rost să dau la Conservator.

G.A.: Atunci, de unde ați furat meserie?
M.V.: Educaţie muzicală am avut inclusiv din familie, naşul meu fiind violonist şi dirijor într-o orchestră de amatori. El m-a învăţat să cânt la violă, am dat la şcoala de muzică, dar pentru că nu mai era loc la vioară am fost primit la violă şi am terminat Şcoala nr. 3 din Bucureşti. Tata mi-a făcut cadou o chitară spaniolă, naşul meu a început să mă înveţe chitară clasică şi să ciupesc, însă eu eram derbedeu, dădeam cu pana. Vroiam trupă pentru că abia apăruseră la vremea aceea şi era mare nebunie.

G.A.: Cum era privit folkul după Revoluţie?
M.V.: A fost o perioadă groaznică. Au apărut posturile de televiziune şi nu a mai avut treabă nimeni să vină la spectacole. A ţinut cam doi ani această situaţie, puteai lăsa porţile deschise la Polivalentă şi tot nu venea nimeni la concerte.

“Dar formaţia Pasărea Colibri când mai vine?”

G.A.: Dan Iliescu, solistul de la Timpuri Noi spunea într-un interviu că „un gropar are nevoie de morţi, un poliţist are nevoie de hoţi, un doctor are nevoie de bolnavi, iar un artist are nevoie doar de inspiraţie”, dumneavoastra de ce aveţi nevoie?

M.V.: Este un dar de la Dumnezeu, e nevoie de o interpretare foarte bună, dar este vorba şi de creaţie. Pentru a putea ajunge la performanţă trebuie să munceşti enorm. Nu ţine doar de modul în care priveşti un copac şi cum sunt frunzele sale şi gata, vine inspiraţia, nu e aşa. Sunt anumite momente care te inspiră, diverse situaţii, dar vorbind de creaţie sunt foarte multe lucruri care te pot inspira, însă ce iese din tine e foarte important.

G.A.: Nu vă plac antologiile muzicale pentru că miros a final de carieră, totuşi în 2005 la insistenţa publicului aţi scos „Opere şi operete”. Bilanţuri asupra carierei faceţi?

M.V.: Eu îmi doream un album nou, dar dacă stai să observi cu atenţie peste tot în lume există albume ce cuprind colecţii. „Opere şi operete” a avut un succes uimitor. Au trecut mulţi ani şi era bine sa fie rearanjate şi reorchestrate. În ceea ce priveşte bilanţurile – nu, nu fac, fiindcă m-aş lua cu mîinile de cap. E bine să mergi înainte, să investeşti atît în sunet, cît şi în prezenţa scenică şi în spectacol, nu e suficientă o simpla cântare. Dacă vrei să prezinţi un spectacol mare, trebuie să te pregateşti.

G.A.: Aţi fost peste 30 de ani alături de Florian Pittiş pe scenă, ce imagine vă trece cu el prin minte atunci cînd îi auziţi/pronunţaţi numele? 
M.V.: Îmi amintesc momentul din 1974 cînd el aflase ca “e unul care cânta bine la cenaclu”. A venit după un concert la Liceul Şincai din Bucureşti împreună cu Anda Călugăreanu şi Andrei Aldea şi m-au văzut într-un spectacol. Reţin că era îmbrăcat în celebrii lui blugi şi avea o ie. M-au ascultat şi le-a plăcut teribil, astfel că am rămas de atunci prieteni şi am muncit împreună 35 de ani.

G.A.: În felul acesta s-a format „Pasărea Colibri”?
M.V.: Era un spectacol de sărbători la Rîmnicu Vâlcea al formaţiei Phoenix la care eram prezenţi şi eu, Florian Pittiş şi Mircea Baniciu. Publicul cunoştea formaţia Phoenix, însă nu auziseră de noi. Baniciu cânta în ambele. Eu eram în recital cu Moţu’ şi încheia spectacolul Mircea Baniciu, iar formaţia Phoenix cânta cu alt vocal. Ca o glumă, am propus să îi facem lui Baniciu formaţia lui şi aşa au ajuns pe scenă „Mircea Baniciu şi formaţia Pasărea Colibri”. Era mai întâi Phoenix şi apoi Colibri, o pasăre mai mică. A fost un spectacol foarte bun, iar după terminarea lui au venit persoane din public şi au întrebat cand mai vine formaţia Pasărea Colibri. Uşor, uşor, dintr-o glumă a devenit o treabă serioasă care a durat nouă ani de zile.

G.A.: În afară de faptul că regretaţi dispariţia Moţului Florian Pittiş, ce mai regretă Mircea Vintilă?
M.V.: Îi simţi lipsa pentru că te consultai cu el, era un baiat care ştia atît de multe încît trebuia să te consulţi cu el. El îţi răspundea imediat, nu exista să nu-ţi spună ceva şi totul era constructiv. În viaţa de zi cu zi nu am ce să regret şi nici să-mi pară rău.

G.A.: Ciocu – așa sunteti numit de prieteni. De unde a pornit denumirea asta? 

M.V.: Asta era în perioada de copilărie, aşa eram obişnuit. Cei de pe stradă mi-au spus Mirciocu şi de aici a rezultat Ciocu. Mulți îmi spun „maestre”, dar nu-mi place, sună a distanţă. „Domnule Corifeu” – asta îmi place, sună şi frumos şi prețios. Andrieş (n.r. Alexandru Andrieș) îmi spune aşa şi sună mai apropiat.

„Americanii erau fascinaţi de vocea lui Pittiş”

G.A.: Cum e folkul de azi, cel cîntat de tineri?
M.V.: Ei se exprima, dar nu au nici un pic de forţă. Cânta foarte multi, însă nu e suficient să cânţi doar la festivalurile de folk. Pe mine mă interesează cântăreţul profesionist; l-ai pus la Sala Palatului pe afiş, lumea a cumpărat bilet şi s-a umplut sala. Asta s-a întâmplat cu Pasărea Colibri. La spectacolul de 11 ani s-a pus afişul, a funcţionat Internetul şi sala a fost plină. Ne-am speriat şi noi pentru că ştim că este o perioadă destul de dificilă, iar biletele sunt foarte scumpe şi cu toate aceste au venit familii întregi: soţ, soţie şi copii. Acesta este spectacolul  profesionist, unul la care lumea îşi doreşte să vină ca la un spectacol de teatru şi să cumpere bilet. Pe mine mă interesează foarte mult profesionalismul.
G.A.: Cum era privită formaţia de către ochii străinului din SUA, de exemplu?
M.V.: Românii de acolo ştiau melodiile vers cu vers. Am cîntat la Ambasada din Washington şi au fost invitaţi şi romani şi straini. O chestie extraordinară a fost cînd recita Pittiş. Americanii stăteau şi se uitau, nu înţelegeau nimic şi nici nu întrebau pe cineva ce spune, erau pur şi simplu fascinaţi de vocea lui Pittiş. Foarte interesant era cum îl ascultau.

G.A.: „Miruna” are o poveste foarte frumoasă şi în acelaşi timp tristă, deoarece fata de care v-aţi îndrăgostit în studenţie s-a stins din viaţă acum ceva vreme. Cum a fost făurita melodia?
M.V.: Miruna a apărut în perioada aia frumoasă a studenţiei. „Un celebru şi foarte bun coleg de facultate” era Andrieş, care a făcut şi el o melodie pentru fata asta pe care a cîntat-o doar de două ori. Eram derbedei. La un spectacol, mama ei ne-a spus că “ne batem joc de fața ei pentru că ea nu are niciodată pantalonii rupţi la spate”. Şi dintr-o glumă frumoasă a ieşit un cântec frumos. Au fost doar două strofe la început. Dupa ce am cântat-o, ce dezastru a fost în sala aia! (Râde) Miruna mi-a spus după spectacol că avea impresia că toata lumea se uită la ea. Era îngrozită, era disperată!

G.A.: Cât de brambura este viaţa lui Mircea Vintilă?
M.V.: Azi sunt aici, mâine sunt acolo. Bramburim pe drumurile vieţii, ne întâlnim, cântăm, stăm împreună, vorbim. E brambura, e bine!

Sursa: http://www.altiasi.ro/muzica/interviu-cu-domnul-corifeu-mircea-vintila

Scris de Giorgiana AŞTEFANEI
Editat de Cristina FLOROIU

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s