Mocăneala printre munți

Ce poate fi mai frumos decât să admiri natura din mijlocul ei, să te contopești cu ea si să sfidezi timpul călătorind printre momente abandonate în negura vremii. Nostalgicii se pot întoarce în timp doar cu ajutorul Mocaniței, trenul care mai bântuie și astăzi prin munții României.

Construită după Primul Război Mondial doar pentru a transporta lemnul, Mocănița  încă este folosită – în mod surprinzător – în scopul original. În zilele noastre, în ciuda vârstei sale înaintate, locomotivei cu aburi i s-a mai dat o sarcină: aceea de a transporta turiştii.Mocăniţa, un tren cu aburi, îngust, al cărui singur scop este de a merge spre vale. Calea ferată merge de-a lungul râului Vaser River şi este una dintre ultimele şine de căi ferate pentru locomotivele cu aburi, care încă mai este activă, din Europa, fiind şi singura din România care încă mai este folosită pentru a coborî buştenii de pe munţi.Având în vedere că acest loc este printre puţinele în care cineva poate merge într-un vagon tras cu puterea vaporilor, în fiecare an, bătrâna Mocăniţa atrage mii de turişti din toată lumea, oferindu-le călătorii deosebite.Turiştii pot merge cu trenul până sus, în capătul văii, şi înapoi, bucurându-se de frumuseţea naturii. De asemenea, este posibil ca aceştia să se oprească pe drum, la una din numeroasele halte, şi să înceapă o excursie prin munţi.

Jurnalul unei calatorii

Dimineaţa foarte devreme, Mocăniţa este pregătită pentru excursia din zi. Atât vagoanele pentru turişti, cât şi cele forestiere sunt ataşate la locomotive cu aburi, se fac provizii de lemn şi de apă – ele sunt combustibilul motorului pe aburi – iar mecanicul porneşte motorul. După un timp, trenul şuieră lung, pufăind de-a lungul drumului.Urmând râul în cascade, trenul trece mai întâi pe lângă casele din Vişeu de Sus. Apoi, după aproape şapte kilometri, ruta intră în pădurea sălbatică, trecând pe lângă stâncile prăpăstioase ale strâmtorii, şi făcându-şi intrarea în munţi prin tuneluri întunecoase.Liniştea naturii este întreruptă nu doar de râul grăbit şi zgomotos, de pufăiturile şi sâsâitul trenului, ci, din când în când, şi de fluierăturile ascuţite ale locomotivei. Mocăniţa se strecoară apoi uşor în sus, pe pantele abrupte, deseori dând impresia că nu mai poate avansa şi că puterea aburului nu este suficientă. Totuşi, reuşeşte să continue aventura şi să transporte turiştii în locuri pitoreşti. Când călătoriţi cu Mocăniţa urcând valea, ar trebui să se reţină că aceasta este ca o călătorie în timp: după plecarea din staţia Vişeu, telefonul nu mai are semnal, iar orice contact cu timpurile contemporane este pierdut; trenul este tras de o locomotivă veche, cu aburi, şi de aceea se cere atenţie sporită la scânteile sau funinginea care ar putea păta sau arde hainele; de-a lungul drumului, nu există magazine, iar proviziile de mâncare, apă şi alte consumabile trebuie făcute dinainte de plecare.

Surse: http://www.romanianmonasteries.org/ro/maramures/mocanita

Scris de Elena MARGHEOALEI

Editat de Iulian BÎRZOI

Advertisements

Presa auto printre picături

A povesti despre automobile nu înseamă doar să știi a scrie frumos, trebuie să știi foarte multe despre mașini și nu doar despre ceea ce se vinde la noi, ci despre toate mașinile care au fost produse cândva, să ai ceva dintr-un pilot de curse în vene și să fii inginer, să te pricepi la tot ceea ce implică mecanică, construcția și dinamica unui automobil, nu doar să le recunoști sigla și modelul. Aceste calități le au foarte puțini oameni și in lume sunt nu mai mult de 50 de experti într-adevăr buni la asa ceva. Majoritatea lor este cunoscută, începând cu Tiff Needell (Fifth gear) și terminând cu faimosul Jeremy Clarkson.

Presa auto românească, în comparație cu cea internațională, este încă la stadiul de novice. Cum să se facă presa de calitate, dacă la noi jurnaliștii auto care sunt activi la revistele de specialitate nici măcar nu au carnet? Nu le-ar fi fost suspendat, ci pur și simplu nu au avut carnet niciodată.

În opinia mea, presa de acest gen poate fi făcută doar de oameni care se pricep cu adevărat, și nu doar de către cei pasionați. Un inginer ar fi cel mai în măsură să scrie la o astfel de rubrică pentru că știe mult mai multe despre o mașină și ce se întâmplă în ea și cu ea, informații pe care cei superficiali nu le cunosc. Sau un tinichigiu ar putea oricând să aibă o altă expertiză, mai amănunțită în ceea ce privește tabla mașinii. Un fizician specializat în dinamică ar putea spune lucruri pe care nici un jurnalist auto nu va avea răbdarea sau timpul să le învețe.

Mașina este un cumul de zone de interes. De la tehnică (suspensie, motorizare, cutie, etc), până la tăblărie și vopsea, dinamică și frecare, de la design și până la factorul inspirațional și cel aspirațional. Mașina nu mai este o unealtă de foarte multă vreme. Și cât timp vorbim și despre alte aspecte decât cele tehnice mi se pare normal ca oricine să aibă dreptul să-și exprime. Într-adevăr, este deranjant când o persoană neavizată opinează în privința cailor putere/litru, dinamicii de frânare sau a chestiunilor despre care ar trebui să se ocupe cei ce investesc in acest domeniu timp și interes.

Scris de Elena MARGHEOALEI

Editat de Iulian BÎRZOI