Istoria „profesorului de istorie”

Intr-o dupa-amiaza frumoasa de marti imi indrept pasii catre casa lui Mos Ion, un batranel din satul bunicilor mei. O casa mica, cam darapanata, peste care se vad urmele anilor ce au trecut, imi iese in cale. Mos Ion, sprijinit de poarta din fata casei, parca ma asteapta sa imi povesteasca viata sa, insa de fapt acesta isi doreste doar sa povesteasca orice cu oricine. Poarta se deschide iar in spatele ei vad un batranel sprijinit de un toiag, imbracat cu o bluza taraneasca ce seamana cu o iie, cu o pereche de pantaloni simpli, negri si cu cizme de cauciuc in picioare. In partea dreapta pe bluza are mai multe insigne de care probabil este mandru deoarece sunt foarte aranjate si sunt cat mai la vedere. Mos Ion a participat la Al Doilea Razboi Mondial iar insignele le-a primit pentru curajul de care a dat dovada. Ajunsa in fata lui, acesta ma intreaba ce mai face mama si ce mai fac bunicii mei, parintii ei. Intram in curte, ne asezam pe o bancuta de langa o masa rotunda, din lemn si incepem sa povestim …

Mos Ion este un batranel din satul in care imi petrec de cele  mai multe ori timpul liber. Satenii il cunosc pe acesta datorita povestilor sale de razboi. El este „profesorul de istorie” din sat, dupa cum il si numeste toata lumea. Asezati pe banca din curte si privind spre gradina, acesta imi povesteste cum copiii din sat vin mereu la el ca sa ii asculte povestile iar si iar si iar… El le explica copiilor istoria iar ei il rasplatesc ascultandu-l cu cea mai mare atentie. „I-am invatat sa iubeasca istoria. Datorita istoriei suntem azi aici. Fara ea nu existam. Nu exista nimeni fara istorie. Exista vreo persoana care nu are trecut ? Trecutul este istorie …” imi spune Mos Ion cu o seninatate tipica acestuia. Desi vorbea ca un adevarat intelept, am reusit sa il privesc cateva clipe in ochi si atunci am realizat ca stau de vorba cu un om care a trecut prin multe in viata. O tristete care nu isi avea locul, il cuprindea de fiecare data cand isi amintea de trecut. Desi avea zambetul pe buze, de fiecare data cand intorcea privirea dinspre gradina, aceasta il trada.

„Am avut o viata frumoasa … dar grea.”

Povestindu-mi despre copiii care vin la el sa ii asculte povestile de razboi, acestia privindu-le ca pe niste povesti ale unui super-erou, Mos Ion imi spune cu tristete ca a avut si el un baiat, pe care l-a iubit foarte mult. „Era bolnav. Nici acum nu stiu de ce s-a dus…Doctorii nu stiu asa multe ca azi…nu erau medicamente bune pe vremea aia. Am incercat leacuri dar degeaba” imi povesteste acesta lasand o lacrima sa-i scape, pe obraz. „Am avut o viata frumoasa … dar grea. Mi-am pierdut singurul copil iar dupa el s-a prapadit si nevasta mea de suparare. Am ramas singur…doar eu si animalele pe care le cresc”. (Nimeni nu mai spune nimic. Mos Ion tace…) il vad ca umbla in buzunar si scoate un portofel vechi si rupt. Scoate din el doua poze…imi arata baiatul lui si apoi sotia. „Asta e singura fotografie care o am cu feciorul meu. Nu faceam noi atunci fotografii … asta e facuta de un strain pe care l-am cazat la noi intr-o noapte” Dupa ce priveste un timp poza, parca nemaisuportand sa se uite la ea, o pune in buzunar si mi-o arata pe sotia sa in cealalta fotografie. „Era frumoasa… Am iubit-o mult. Imi mai amintesc cum ieseam seara cu ea la baluri si toti tinerii de acolo o apreciau” Imi povesteste apoi cum aceasta il ingrijea mereu deoarece fiind soldat acesta se ranea si deseori venea cu rani acasa. Ea il spala si ii ingrijea ranile cu leacuri

invatate de la mama ei. Reamintindu-si de armata acesta este cuprins de o nostalgie evidenta. „Armata nu mai este ce-a fost. Atunci reprezenta onoarea, astazi nu mai stiu ce reprezinta…Acum nici macar nu mai e obligatorie, se duce in armata doar cine vrea. Armata, in trecut, iti arata ce e viata si respectul dar azi feciorii nu stiu ce e ala respect”

Ascultandu-l, cu fiecare cuvant pe care il spunea, ma convingea tot mai mult ca este un intelept nedescoperit. Poate doar cei din sat ii acorda statutul asta, pentru ca il cunosc, dar, e clar ca oricine ar sta de vorba cu el si-ar da seama ca stie ce vorbeste. A adunat multe la viata lui, dar nu averi materiale ci un alt tip de averi … Cunostintele pe care le poseda sunt cea mai mare avere a lui.

Razboiul … O amintire sau un cosmar ?

Stiam de la cei din sat ca Mos Ion a participat la Al Doilea Razboi Mondial. Toata lumea din sat stie asta. Pana si adultii ii asculta uneori povestile legate de acea perioada. In timp ce-mi povesteste despre cum era pe vremea lui, foamete mare, nevoi multe si resurse putine, zile grele, imi dau seama ca acea perioada si-a pus amprenta pe inima lui. „ „Marele razboi” (pentru ca atunci asa i se spunea Primului Razboi Mondial) a produs o mare paguba in perioada aia. Au murit multi oameni care aveau familii acasa, pe care trebuiau sa le intretina. Dar asta nu conta, acolo conta doar sa iti susti tara indiferent de ce urma si prin orice mijloc” . Imi dau seama, pe masura ce povestim, cat de greu era pe vremea acestuia. Stiam cate ceva despre razboaie, despre Primul Razboi Mondial insa acum, in timp ce ii ascult povestile, privesc cu niste ochi care parca ar fi vazut si trait toate acele lucruri, parca ar fi trait in acea perioada si ar fi avut parte de aceleasi intamplari ca ale batranului.

Povestea continua iar Mos Ion imi spune cum era pe frontul de lupta. Are si acum o amintire de acolo. Isi ridica putin pantalonul si observ ca nu se sprijinea in toiag din cauza batranetii ci din cauza unei rani suferite in timpul razboiului. Este o urma destul de serioasa insa acesta se arata pasiv fata de ea … si-a revenit.

Imi povesteste de asemenea, despre Regele Ferdinand I, Carol al II-lea, Alexandru Ioan Cuza si multi altii. Pe unii ii stimeaza, pe altii ii condamna pentru actiunile lor. Imi spune de asemenea ca a cunoscut multi generali si conducatori pe care altii nu aveau onoarea sa-i cunoasca. Imi spune despre medaliile primite, care nu sunt putine si afirma ca datorita lor, multi oameni doreau sa-l cunoasca…sa-l cunoasca pe cel despre care au tot auzit pe front.

Curaj, in ziua de azi ? Poate …

Curaj, in trecut ? Cu siguranta !

„Eram pe campul de lupta … eram la inceput. Eram speriat, nu mai intalnisem ceva atat de serios ca pana atunci. Nu stiam in ce parte sa ma duc si ce sa fac. Vad un camarad lovit, care nu se poate ridica  si peste toate care zburau deasupra noastra, imi fac loc, si merg direct spre el. Atunci nu mi-am dat seama de cat de periculos era, stiam doar ca trebuie sa il ajut. Ma duc, il ridic, il sprijin de mine si incerc sa-l aduc in tabara noastra. Deodata simt ca ma lasa puterea dintr-un picior…Ma uit in jos si vad ca eram plin de sange. In zgomotul ala nu am auzit cand au tras in noi. Insa am simtit ca nu mai pot sa merg. Am cazut amandoi jos … (pe chipul lui Mos Ion se observa seriozitatea) Am stat putin la pamant. Ma gandeam ce sa fac… Nu am avut de ales decat sa ne ridicam si sa mergem spre tabara. L-am sprijinit pe soldatul ranit de cealalta parte si taras, taras am reusit sa ajungem in tabara . Nici acum nu stiu cum de nu au tras in noi a doua oara … nici acum nu stiu cum de am scapat” Il ascult si mi se pare incredibil ceea ce aud. Auzisem si pana acum de fapte curajoase insa asta pare o poveste care nu e din lumea noastra.

Sfarsitul razboiului, un nou inceput …

„Acum viata e altfel…e mai linistita. Nu se mai aud tancuri, focuri de arma, bombardamente si nu mai tipa niciun comandant la tine. E o perioada mai linistita decat inainte. Cu toate astea, in vremea aia am avut parte de lucruri bune. Si dupa razboi am avut pare de lucruri frumoase…doar ca sunt lucruri diferite, din perioade diferite.” Desi Mos Ion e cuprins de tristete, in acelasi timp pe fata lui citesti si fericire sau cred ca mai exact, o oarecare implinire. Si-a implinit viata, a trait o poveste de dragoste frumoasa dar, cu un sfarsit tragic. Decat sa nu iubesti deloc, mai bine iubesti si pierzi. Despre razboaie, stie multe, am stat de vorba o zi intreaga si totusi nu a reusit sa impartaseasca nici macar jumatate din tot ceea ce stie. Cu siguranta ca atunci cand acesta nu va mai fi, o parte din istorie o sa dispara odata cu el …

Mina Andreea Beatrice

Advertisements

Clapele unui destin sensibil

Pianistul (The Pianist) este un film biografic ce ilustrează drama celui de-al Doilea Război Mondial. Întreaga poveste este bazată pe memoriile pianistului Wladyslaw Szpillmann, rol interpretat de Adrien Brody, care încearcă să supraviețuiască în timpul ocupației germane. Originea lui evreiască îl face să fugă de deportare, astfel încât clapele pianului încetează a se mai auzi pentru o perioadă de timp.

Capodopera lui Roman Polanski, “Pianistul”, a apărut în 2002 și a fost de-a lungul timpului premiată cu 3 Oscaruri și Palme d`Or la Cannes. Filmul prezintă situația unui artist ce reușește să supraviețuiască în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe de-o parte datorită norocului și pe de altă  datorită sensibilității lui. Acțiunea se petrece în Polonia și este prezentată în două părți: prima este ocupația germană și cea de-a doua intrarea trupelor sovietice, ambele prezentate de Polanski cu o mare măiestrie. Întreaga dramă se întinde pe o perioadă de 4 ani. Situațiile de tensiune dintre naziști și evrei  sunt redate prin trecerea oarecum bruscă de la o seară la alta. Ca de exemplu, secvența  în care bărânul în scaun cu roțile este aruncat pe fereastră este succedată de atmosfera liniștită din restaurantul în care Szpilman cânta la pian ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, întregul film este o înșiruire de evenimente șocante caracterizate prin realismul și absurditatea lor exacerbată. Relațiile dintre oameni sunt încordate între evrei și polonezi, polonezi și naziști, naziști și evrei și chiar între evrei și evrei, relație evidențiată când un evreu cerșetor smulge din brațele unei femei evreice un bol cu orez, pe care îl scapă pe jos, iar disperarea îl face pe cel dintâi să adune pilaful și să-l mănânce de pe asfalt.

Filmul conține o multitudine de astfel de secvențe tragi-comice, produse a două mari conflicte – conflictul mondial (războiul) și conflictul dintre violența însăși și emotivitatea artistului reliefată absolut superb spre finalul filmului. Szpilman flămând (cutia de conservă este singurul lucru de care se mai poate agăța și care îl animă), fără eleganță, amărât, murdar, la cererea căpitanului nazist, readuce la “viață” pianul mut și prăfuit prin simpla atingere a clapelor cu degetele degerate. Polanski insistă pe această scenă vrând să evidențieze sensibilitatea și spiritul adevăratului artist. Scena are o forță incredibilă, Szpilman se eliberează pe sine de suferința pribegiei și foametei transformând acel decor deplorabil și acea situație dramatică în magie veritabilă. Nu numai mișcarea naturală și grațioasă a degetelor lui ne mișcă, ci și chipul lui, un chip trist eliberat de povara dramei războiului și încercărilor lui. Jocul magistral al lui Adrien Brody confirmă acest lucru.

Pe lângă regizor, scenaristul Ronald Harwood reușește să transmită o atmosferă agitată, de puține ori comică, tragică, realistă, încordată. Agitația familiei Szpilman este redată chiar de la început când soțul își întreabă soția dacă să ia un anumit tablou sau nu, iar ea răspunde ”Take it ! Don`t take it! Take what you like!”.

Există și un personaj ironic al filmului, de fapt fiecare avea câte o mică doză de ironie în replici, fratele lui Vladislav, care face glume sadice, este un om onorabil și virtuos. Toate personajele sunt perfect conturate și definite cu replici  exacte.

Producția este compusă dintr-o multitudine de detalii ce contribuie la starea de încordare a privitorului care trăiește și simte odată cu personajele.

Trecerea de la prima jumătate a filmului la cea de-a doua se face cu măiestrie prin tăierea unei caramele care înseamnă de fapt destrămarea familiei.

În cea de-a doua parte, Szpilman trece prin experiențe traumatizante, mutându-se de ici colo, stând ascuns, îmbolnăvindu-se și într-un final disperând de foame. Norocul nu este singurul care îl ajută, prietenii polonezi riscă pentru ca el să aibă unde dormi. Este ajutat constant, chiar și de persoana cu care ar fi trăit o frumoasă poveste de dragoste dacă evenimentele nu i-ar fi împedicat. Într-un final rămâne cu adevărat singur când trece de zidurile din interiorul cărora evreii au șocat opunând rezistență. Imaginea e deplorabilă, îți răscolește sufletul, totul este distrus și părăsit. Însă norocul îl salvează din nou prin apariția nazistului care îl ajută și despre care la sfârșitul filmului aflăm că a murit într-un lagăr rusesc accentuând încă o dată tragismul acestei perioade istorice și realismul filmului. Szpilman supraviețuiește cu marmelada pe care o mănâncă cu pofta și bucuria unui copil mic. Spre sfârșit, când trupele sovietice pătrund în Varșovia, căpitanul neamț își ia rămas bun și-i dă haina lui care îl putea costa viața, deoarece atunci când sosește armata este confundat cu un german și se trage în el. Șocat, încearcă să explice că este polonez, rușii se conving de acest adevăr și secvența se termină într-o notă comică, când sovieticii întreabă “Why this fucking coat?” și Szpilman răspunde: „I`m cold”. Filmul se finalizează optimist, Szpilman revenind la vechea lui meserie, cea de pianist.

Acest film de artă este o capodoperă măreață și un omagiu adus sensibilității indestructibile a omului, de aceea poate fi o recomandare pentru cei care stiu ce înseamnă un film bun, un film de colecție.

Sursa: www.cinemagia.ro

                                                                                                                            Scris de Andreea DUMITRU

Editat de Iulian BÎRZOI