Cronică de film – Oblivion (2013)

Image

Ne aflăm în anul 2077, pe planeta Pământ, aproape distrusă după un război nuclear cu o rasă extraterestră, în urmă cu şaizeci de ani. Tech 49 Jack Harper (Tom Cruise) este ultimul tehnician de drone rămas pe Terra pentru a asigura buna funcţionare a acestora. Dronele protejează hidrocentralele, aflate în largul oceanelor, care generează o sursă de energie prin fuziune pentru coloniile umane rămase ce au migrat spre Titan. Jack se află aici cu supraveghetoarea sa, Victoria (Andrea Riseborough), de care este îndrăgostit, pentru a veghea asupra unicei surse de energii pentru colonii de extratereştrii (Scavengers – Scavs) rămaşi după război. Cei doi primesc zilnic ordine de la coordonatorul lor, Sally, aflată pe o staţie tetraedică (Tet) ce orbitează în jurul Terrei. Deşi memoriile celor doi parteneri au fost şterse ca măsuri de siguranţă, Jack îşi aduce aminte fragmentat despre o întâlnire cu o femeie la Empire State Building, într-o perioadă de timp care precede războiul. De asemeni tehnicianul se retrage uneori într-un mic paradis natural, neatins de război, când patrularea îi permite. Perimetrul asigurat de Jack nu putea fi depăşit datorită radiaţiilor de după invazie.

Într-una din patrulările de rutină, un semnal radio provoacă aterizarea de pe orbită a unei ambarcaţiuni misterioase, cu tot cu echipajul criogenat, printre care se afla femeia din visele lui Jack, Julia (Olga Kurylenko). Tehnicianul reuşeşte să salveze doar cabina femeii şi cutia neagră a ambarcaţiunii, după ce o dronă a început să atace supravieţuitorii. Cei doi sunt apoi capturaţi de Scavengers, care se dovedesc a fi de fapt oameni ca şi ei, şi duşi în faţa liderului Rezistenţei, Malcom Beech (Morgan Freeman). Acesta îi impune lui Jack să activeze o dronă pentru a o trimite cu o încărcătură nucleară la Tet. După refuzul lui Jack, el şi cu Julia sunt lăsaţi liberi să se întoarcă cu condiţia să caute adevărul în zona radiaţiei.

Pe drum Julia îşi dezvăluie identitatea sa, fiind soţia lui Jack, fapt ce a deranjat-o pe Victoria, provocând-o să-i rapoteze lui Sally că nu mai formează o echipă eficientă. Astfel dronele îi urmăresc pe cei doi, Jack şi Julia, în zona de radiaţii, unde Jack descoperă că acolo se află o clonă de a sa, Tech 52. Înainte de a-şi lăsa clona inconştientă, fragmente de amintiri revin în mintea lui Jack. După aceasta Jack şi Julia se întorc la Beech, de unde află că nu există nici-o colonie pe Titan şi că de fapt Jack şi Victoria sunt clonele astronauţilor ce au interceptat staţia tetraedrică – nava extraterestră.

În continuare Jack şi Beech plănuiesc să se ducă la Tet ca şi când Beech ar fi fost o captură, şi reuşesc să ajungă în centrul staţiei tetraedrice unde activează un generator nuclear luat de la o dronă. Trei ani mai târziu, Julia şi fiica sa se află în micul paradis natural neatins de război, unde câţivasupravieţuitori şi o clonă a lui Jack Harper îşi fac apariţia, după ce clonei i-au revenit memoriile originalului Jack.

Imdb:

http://www.imdb.com/title/tt1483013/?ref_=sr_1

Trailer:

Mujdei Stefan

Advertisements

Cronică de film – Iron Man 3 (Omul de fier 3)

Image

            Arhicunoscutul Tony Stark îşi aduce aminte de o petrecere de Revelion din 1999 cu Maya Hansen, inventatorul Extremis (un tratament experimental şi regenerativ pentru soldaţii răniţi). Aldrich Killian, un savant denigrat, le oferă acestora un loc în compania sa, dar este refuzat şi umilit în final de Stark.

            Peste câţiva ani, Stark resimte atacuri de panică de după invazia extraterestră din New York, ceea ce îl determină să construiască mai multe costume robotizate, subţiind relaţia sa amoroasă cu Pepper Potts. Când şeful securităţii Stark Industries este ucis într-unul din atacurile Mandarinului, Stark lansează o ameninţare directă şi televizată acestuia, ce răspunde atacând locuinţa multimiliardarului. În urma atacului supravieţuieşte Hansen (care venise să-l avertizeze) şi Pepper. Stark reuşeste să scape de atac mulţumită lui JARVIS, propria lui invenţie în materie de inteligenţă artificială, ce l-a ghidat înspre Tennesse. Neavând suficientă energie să se întoarcă în California, toţi îl credeau pe Stark decedat.

            Ajutat de Hanley, un copil nesigur pe el, Stark descoperă că atacurile Mandarinului erau provocate de soldaţii-subiecţi din programul Extremis, filantropul văzând cu proprii săi ochi puterea a doi agenţi din acelaşi program de tratament, Ellen Brandt şi Eric Savin.

            Cu ajutorul lui Hanley, Stark află locaţia Mandarinului şi se infiltrează în sediul acestuia, unde descoperă cu stupoare că Mandarinul este de fapt un actor britanic ce nu avea habar de acţiunile făcute în numele său, fiind de fapt o creaţie a lui Killian. După ce Stark este capturat de Killian, acesta află că iubita sa, Potts, a fost supusă tratamentului Extremis şi că Stark este unica ei şansă de supravieţuire, pentru a repara erorile din tratament.

            Killian de asemeni a manipulat fluxul informaţiilor deţinute de agenţiile guvernamentale cu privire la locaţia Mandarinului, inducându-l în eroare pe James Rhodes (devenit acum Patriotul de Fier) într-o capcană pentru a-i fura armura. Stark evadează şi, împreună cu Rhodes, află că soarta preşedintelui Ellis este în pericol datorită lui Killian. Stark şi Rodhes îl localizează pe Killian pe un petrolier abandonat, unde acesta din urmă intenţiona să ucidă preşedintele în direct.

            Pe platformă, Stark se duce să o salveze pe Potts, iar Rhodes pe preşedinte. Stark îşi cheamă drept întăriri costumele robotizate, controlate de către JARVIS. Rhodes îl salvează pe preşedinte în timp ce Stark află că Potts a supravieţuit procedurii Extremis. Înainte de a o salva o instalaţie cade peste ei, determinând ca Potts să cadă în gol, spre o aparentă moarte. Apoi, în timp ce Stark se lupta cu Killian, acesta din urmă recunoaşte că el e de fapt Mandarinul. În continuare Killian este ucis de Potts, care supravieţuise căzăturii datorită tratamentului Extremis.

            După luptă, Stark ordonă lui JARVIS să distrugă toate costumele, ca un cadou pentru Potts de Crăciun, de asemeni, şi ca o dovadă de iubire. Cu ajutorul lui Stark, efectele Extremis ale lui Potts sunt stabilizate iar multimiliardarul recurge la o operaţie de înlăturare a şrapnelului din inimă. Scena de final îl surprinde pe Stark în timp ce-şi aruncă în mare arc-generatorul ce i-a fost sursa lui de energie pentru toate armurile.

Imdb:

http://www.imdb.com/title/tt1300854/?ref_=sr_1

Trailer:

                                                                                                          Mujdei Stefan

 

After Earth – călătorie inițiatică pentru proști

after-earth

Ultima producție a regizorului Night Shyamalan, After Earth sau pe românește 1000 post Tera, s-a lansat ieri în cinematografele din România, aducând pe marile ecrane o poveste care se structurează în jurul unei călătorii inițiatice. Detaliile nu sunt deloc noi. Fiul unui ofițer extrem de pragmatic și rațional, este pus într-o situație neobișnuită, în care nu trebuie să își salveze doar propria viață ci și pe cea a tatălui său. Teritoriul care se cere a fi parcurs este unul extrem de primejdios, planeta Pământ. După ce oamenii au plecat, lăsând planeta într-o stare foarte proastă, aceasta s-a regenerat, transformându-se într-o sălbăticie absolută, fără a mai purta vreo urmă a civilizației.

Într-un costum care își schimbă culoarea și textura în funcție de climat și de mediul în care se regăsește eroul, cu o arma inteligentă și cu o trusă medicală hiper-tehnologizată, Kitai (Jaden Smith) trebuie să parcurgă cei aproximativ o sută de kilometri pentru a ajunge la emițătorul de urgență pierdut în timpul aterizării forțate. Narațiunea are ritm și consistență, în pofida liniarității – în fond eroul trebuie să parcurgă 100 de km -. Regizorul de origine indiană, Shyamalan, se folosește de forma futuristă pe care a impregnat-o Pământului pentru a transmite teama de necunoscut, jungla luxuriantă oferindu-i suficiente pretexte pentru aceasta.

Antagonistul este și el de origine extraterestră. După ce au părăsit Pământul, oamenii au colonizat o altă planetă, Nova Prime. Colonizarea a adus cu sine și un război cu băștinașii acelei planete, populația Skrel. Cea mai puternică armă pe care aceștia o folosesc împotriva oamenilor este Ursa, o creatură teribilă, crescuta pentru a ucide oameni. Ursa este complet nevăzătoare, simte însa oamenii datorită feromonilor emanați atunci când le este frică. Un individ neînfricat ar deveni astfel invizibil pentru Ursa. O astfel de creatură se regăsea și pe nava cu care eroul se prăbușește pe Pământ.

Filmul se încadrează în totalitate în moda recentă a producțiilor americane, aceea a supradimensionării. Eroii și antagoniștii capătă valențe divine, luptele capătă proporții planetare ( The avengers, Iron Man 3 etc.), în cursele cu mașini apar tancuri (Fast & Furious 6), iar Bruce Willis ajunge la al cincilea Greu de Ucis. Nici călătoria inițiatică, aplicată în totalitate pe structura basmului, a lui Night Shyamalan nu putea fi mai prejos. Nu numai că se desfășoară într-un context de călătorii prin spațiu, dar ucide și orice formă de metaforă a inițierii și astfel și toată valoare estetică a poveștii. Subiectul principal al inițierii și implicit al maturizării – uciderea sentimentului de frică – nu mai este aici un proces sugerat metaforic, introspectiv, ci devine o consecință imediată a prezenței acelei bestii care adulmecă frica.

Punctul forte al acestui film, poate singurul de altfel, este fără îndoială chimia dintre Will Smith și fiul acestuia, Jaden Smith. Relația tata-fiu dintre personajele pe care aceștia le interpretează evoluează liniar și predictibil către un „happy end”, rămânând însă captivantă pentru spectator datorită verosimilității dialogurilor; trăsătura impregnată fără doar ți poate de către cei doi actori.

Cu mâncarea complet mestecată și îndesata pe gât, spectatorului nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să își sacrifice cele 100 de minute, ca apoi să nu se mai gândească probabil niciodată la proiectul lui Night Shyamalan.

 

Sursă foto: http://afterearth-movietrailer.blogspot.ro/

„Literatura e-un act de iluzionism, nu văd de ce l-am demitiza” – interviu cu scriitorul Filip Florian

Filip Florian

Filip Florian

Încearcă să nu-și controleze prea mult mâna în scriitură, dar nici n-o lasă în voia sorții, ca să nu uite de lucrurile în care crede, care-i tihnesc. În cărțile lui Filip Florian se citește o bucurie tempera­tă, care-i ia cu-adevărat foc abia în priviri, când își amintește de ultimul cuvânt scris în cea mai recentă carte. După zece ani de jurnalism, din 1990 pînă-n 1999, mai întâi la „Cuvîn­tul”, apoi la „Europa Libe­ră” și „Deutsche Welle”, și-a permis singur să re­nunțe. Nu din nostalgia vreunui cenaclu literar apus, ci ca să nu i se „nă­clăiască mintea”. A luat, de-atunci, Premiul pentru Debut al „României literare” cu „Degete mici” în 2005, iar „Zilele regelui” i-au fost citite din 2008 în nouă țări ale lumii, deși Germania l-a iubit probabil cel mai mult. Până când va putea să treacă la no­ua poveste care-i mustește în minte, Filip Florian așteaptă să-i zboare din gânduri „Toate bufnițele”.

Anca Toma : Spuneați acum câțiva ani că avantajul de-a fi preocupat „doar de ce crezi tu despre cartea pe care o scrii e faptul că ești imun la o ca­tastrofă, la criticile cele mai dure”. Ați ajuns în punctul acela de imunitate?

FILIP FLORIAN: E un soi de imu­nitate bună, dar niciodată totală. Le simt pe toate, însă nu fac din ele o mare su­fe­rință, deși sunt chestiuni care mă dor. E des­tul de răspîndită în critica literară româ­neas­că un soi de manie de-a găsi o ra­țiu­ne ascunsă a alegerilor făcute de un scriitor. În multe recenzii găsești oameni care pre­tind că știu mai bine decît tine ce e în pro­priul tău cap și asta e valabil și în literatură și în viață, în general. Bolnăvi­cioa­să mi se pare și încercarea asta de „de­mi­tizare” a literaturii, care este o vrajă, un act de iluzionism prin care cititorul devi­ne convins că lumea pe care i-o oferi în scris e vie. De ce e nevoie să deconstruim vraja și să explicăm „iată ce-a vrut au­to­rul să facă!”? În nici una din cronicile din Germania, de exemplu, nu s-a în­tîm­plat asta, ei luau cartea ca atare și-o tra­tau cu bucuria de-a vorbi despre ea. Jude­că­ți­le de valoare mă ating în măsura în c­a­re mă atinge absurdul lor. Iar cînd vine vorba de premii, sunt convins că o trei­me din membrii juriilor nu citesc cărțile, în­să îi disprețuiesc, de exemplu, pe bloggerii literari, care o fac. Prefer de o sută de ori un om simplu care a citit cartea unui cri­tic care simte că nu are nevoie de asta ca să știe ce e bine și ce nu.

A.T.: Povesteați într-un interviu că sunteți nespus de fericit cînd terminați o carte. Mai fericit decât în timpul scrierii?

F.F.: E ceva inimaginabil! Nefiind fe­meie să știu cum e cînd naști un copil, nu pot garanta că e așa ceva, dar spre asta cred că tinde fericirea de la finalul unei cărți. Te consumă atît de tare, speri să se termine, îți întinde timpul și la un mo­ment dat crezi că n-o să se mai încheie vreodată. Și-apoi vine ca o explozie, mai prețioasă decît orice. Viața cărții atunci se încheie.

A.T.: Unele cronici spun despre vo­lumele dumneavoastră că anunță câte ceva. „Băiuțeii”, prin inocență, spre exemplu, ar fi intuit o evoluție, un ur­cuș literar alert. Când scrieți prevestiți ce­va, involuntar?

F.F.: Eu nu cred, nu văd semne în de­desubtul lor, dar cine știe ce coacere exis­tă acolo? Mă gîndesc că la un moment dat ajungi în punctul acela de pîrgă, în care te-mplinești, după care, involuntar, începi să te stafidești, să te usuci și să intri într-o conștiință colectivă.

Copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă

A.T.: În „Băiuțeii”, poveștile comu­nismului, pe care istoria le accen­tu­ea­ză cu dramă, cu tristețe, devin jocuri, culori, mici bucurii. Așa erau și-atunci sau așa le-ați văzut când ați scris?

F.F.: Așa au fost! Acolo e ceva ce știu cu mîna pe inimă că am simțit, pe cînd, de exemplu, în ultima carte, fiind totul în­chi­puit, fără nici un temei autobiografic, am simțit nevoia să construiesc lumea a­ce­ea de la zero. La căderea comunismului aveam 21 de ani, dar grosul perioadei sub regim l-am văzut-o cu ochi de copil. Și copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă, își gă­sește două bețe și-o bucățică de cîrpă și se joacă, nu trăiește tragicul celor mari. Ști­am și părțile rele foarte bine, că fratele buni­cu­lui fusese deținut politic, că după ce sora ei a fugit în Germania, mama n-a avut voie niciodată să iasă din țară. Ști­am de aberația aceea prin care, chiar și după divorțul părinților mei, tatăl meu voia să plece și i s-a spus că nu-i dau voie fiin­dcă ei bănuiau că s-a despărțit ca să scape de dosarul mamei. Nu eram străin de cozi, de sărăcie, de frig, dar eram copil și acel băiețel nu putea să povestească despre astea, el s-a jucat și cînd n-avea căldură-n calorifer, își construia o cazemată la lu­mî­nare, se gîndea la ce fată ar vrea să să­rute a doua zi la școală, deși voia și el să scape de rău.

A.T.: V-a înțeles bine presa când a spus că „vă cutremurați la amintirile re­voluției”?

F.F.: Eu încă mă cutremur! N-am cre­zut niciodată că o să ieșim din regim, în primul rînd. Credeam în stingerea lui bi­ologică, că va muri Ceaușescu, nu siste­mul. M-a sufocat revoluția, deși n-am fost vreun militant în mijlocul ei, dar am vă­zut ziua aceea de dinainte de fuga lui Cea­ușescu, cînd încă nu se clintea nimic, nici nu puteai visa la vreo prăbușire. Și cu toate astea vedeai sute de oameni scan­dînd, în rîsul riscului, în gura mare!

A.T.: Povesteați la un moment dat foarte plastic despre cum libertatea, în Piața Universității, în ’89, avea acel gust nemaipomenit, ca o dulceață. Acum ce gust are?

Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată și mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc

F.F.: Aș putea să încerc să identific un iz de zacuscă stătută. E ceva profund care s-a acrit, s-a amărît, a mucegăit fiindcă a fost prea mult. Eu așa resimt acum lucru­rile, ca dintr-o groapă, o mocirlă. S-a se­mă­nat, la noi, vînt și acum nu-i rost să culegem altceva decît furtună.

A.T.: Tatăl dumneavoastră v-a po­ves­tit întâmplările din profunzimile co­munismului sau a fost, ca persona­jul din „Toate bufnițele”, mut în ceea ce privește felia aceea de timp?

F.F.: Tata vine dintr-o familie foarte săracă, părinții lui au divorțat cînd el avea vreo patru ani și bunicul era foarte au­to­ri­tar, s-a purtat aproape despotic cu el toată copilăria. A fost un copil pe drumuri, l-a urmat pe bunicul prin toate șan­tierele în anii ’50. El ajunsese să creadă în sistem, pentru el faptul că a reușit să facă o facultate, să construiască tot felul de fabrici, să contribuie la clădirea lu­cru­rilor așa cum erau atunci a însemnat enorm. Și-atunci premisa lui era de-a crede în lu­mea aceea ca fiind una mai bună decît cea din care venea. În schimb, familia mamei era cu totul altfel. Ei erau trei frați la ca­re te uitai cu gura căscată cînd vorbeau, ca la cea mai bună piesă de teatru, erau scli­pitori, cu o inteligență și-o poftă de-a ști și de-a rîde fenomenală. Cunoșteau, unii dintre ei, latină, greacă veche, germană, fran­ceză, îți puteau reda fragmente de O­vidiu, Cicero, lucruri care mie mi se par încă de necrezut. De la ei am înțeles eu ce-a fost de fapt comunismul și cum puteai rămîne om, unul din ei fiind chiar deținut politic.

A.T.: Ați fost și dumneavoastră fra­tele mai mare. A însemnat asta ceva pentru omul sau scriitorul de mai tîr­ziu?

F.F.: Da, foarte mult. Părinții noștri au divorțat în 1982, cînd Matei avea trei ani, iar Mircea s-a născut în ’84, el avînd alt tată. Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată. Plus că mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc, te plimbă, te duc în tot felul de locuri. Or ei, deodată, nu mai aveau toate astea ga­ran­tate. Și-atunci ani de zile i-am luat cu mine peste tot. Fără să vrei nu mai ești copil într-o situație din asta, nu contează că tu ai 12-13 ani, un copil trebuie hră­nit, îmbrăcat, iubit.

În ’99 sim­țeam că sunt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”

A.T.: Ați spune ca ați „răzbit” du­pă ’89, că v-ați salvat cu greu după pe­ri­oada aceea a istoriei României?

F.F.: Aș spune că „a răzbi” e un cu­vînt foarte frumos, pot să spun că-l iubesc. În­să nu mă gîndesc așa la mine. Marea mea bucurie, dacă e să o numim o formă de-a răzbi, a fost și este încă faptul că am re­ușit să termin prima carte, fiindcă la un moment dat am crezut că n-o să izbu­tesc. Și cînd am trecut de acel final am simțit că mai mult de-atît nu vreau pe lumea as­ta. Se adunase în mine această mică dra­mă, aceea că, pentru a trăi din ceva, am lu­crat ca ziarist politic. Nu-mi plăcea ce fă­ceam, dar știam că aș fi murit de foame altfel. Și cînd am rupt totul cu gazetăria, am ris­cat. Se punea problema dacă într-adevăr pot și un an întreg n-am făcut nimic, aveam mintea prea contaminată de limba aceea schimonosită.

A.T.: Spuneți foarte apăsat că v-ați rupt total total de gazetărie. Se întâmplase ceva atunci, în 1999?

F.F.: Nu, nu se-ntîmplase nimic, doar că probabil atunci s-a umplut paharul, n-a mai funcționat sentimentul ăsta de conservare, întrebarea „din ce-o să tră­iesc?”. Aveam o soție, urma să am și un copil, n-avea nici un sens decizia aceea atunci. Ar fi fost momentul ca pînă și ea să-mi spună să continui, să-mi bag mințile în cap. Dar ea m-a susținut pentru o dam­bla a mea, pentru că nu concepeam oricum să cîștig bani din cărțile mele. În ’99 sim­țeam că sunt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”.

A.T.: Al compromisului?

F.F.: Nu cred, fiindcă la început mi-a plăcut mult, scriam reportaje care bă­teau foarte tare înspre proză. Atunci scăpa­sem de un comunism și ne încălțaserăm cu un altul, așa că tuturor ni se părea că litera­tu­ra e un fel de „țara arde, baba se piaptănă”, că nu era un moment pentru ea. După care au apărut dezamăgirile, adevărurile jurna­lismului așa cum nu le înțelesesem. Am început să văd fața politicii altfel, am ajuns să mă simt ca un mercenar în ra­port cu meseria de jurnalist. Nu că ar fi fost o ciumă, dar ajunsese prea mult pentru mi­ne cînd lucram doar pentru salariu. Ori eu cred că dacă nu ești genul de om care să se scufunde în nu știu ce dramă pentru că n-ai băut cafeaua ta preferată, cea mai scumpă dintre toate, atunci poți risca. Eu asta am făcut.

A.T.: După ce v-ați lăsat de gaze­tă­rie și v-ati curățat de „zgura” aceea adu­nată în cei zece ani de jurnalism, ați spus că mintea a început să vă funcțio­neze din nou în sensul literar în care funcționa cînd erați copil. N-ați avut nevoia să cultivați simțul acela din ti­ne­rețe sau nu l-ați sesizat atunci?

F.F.: Eu n-am venit dinspre jurnalism înspre literatură, ci invers. Primele poves­tiri le-am scris pe la 17-18 ani, mer­geam pe la cenacluri, mi se părea cu totul fabu­los, mă fascina ideea de a crea o lume vie, fie ea una minusculă, în proză scur­tă. Și din postura aceea, jurnalismul mi-a pă­rut foarte apropiat de literatură, însă sim­plul fapt că amîndouă se fac din cuvinte nu înseamnă că seamănă. Nu se publica atît de ușor, existau foarte puține reviste literare unde scriau doar numele deja ac­ceptate de regim, în nici un caz niște ti­neri neștiuți de nimeni. Trebuia să fi avut un debut colectiv și-abia apoi puteai să pro­pui o carte. E o mare diferență față de cum stau lucrurile azi, cînd, cred eu, avantajul cel mai mare e faptul că există voci atît de diferite în literatură, voci tihnite care-și văd de ele, care nu urmează niște principii care nu li se potrivesc.

A.T.: Dedicația de pe „Zilele rege­lui” spune „Lui Luca, băiatul meu, ca­re știe ce e bucuria”. Dar dumneavoas­tră n-o știți?

F.F.: După vreo patru ani, încă mai cred în cuvintele acelea. La copilul ăsta e ceva extraordinar și constant, pe cînd eu pot să mai cad în niște stări cenușii. Nu în hăuri, nu în depresii, dar totuși tris­te­țe, fiindcă lumea duce prea multe în spate ca să te faci că nu le vezi. Eu nu reușesc să smulg, așa cum face el, bucuriile din tot ce-nseamnă viață.

Anca Toma 

Sursă foto: Galeriile Liternet – Mircea Struţeanu: Scriitori Români, Chipuri şi Taine

Se filmează Jeepers Creepers 3: Cathedral!

Jeepers Creepers 3: Cathedral va fi continuarea primelor doua filme din seria Jeepers Creepers și va apărea în cursul anului viitor. Jeepers Creepers 3 va relua povestea celui de-al doilea film al seriei: monstrul crucificat de peretele unui hambar gata să iasă din nou din hibernare.

Trish Jenner este mama adolescentului Darry, tânăr ce şi-a primit numele în amintirea fratelui lui Trish, Darry Jenner, pe care aceasta l-a pierdut în urmă cu 23 de ani. Trish are coşmaruri curente, groaznice, în care fiul ei suferă aceeaşi soartă ca şi fratele ei, ucis de Creeper. Determinată să facă orice pentru ca fiul ei să nu cadă în mâinile monstrului, Trish, care acum este o femeie puternică şi bogată, îşi promite să termine odată pentru totdeauna cu Creeper.

Ray Wise, care l-a interpretat pe curajosul Jack Taggart Sr. in partea a doua a filmului (2003),  declară faptul că există mari șanse de a-și relua lupta cu straniul personaj înaripat care mănâncă oameni, într-un al treilea film din seria Jeepers Creepers. Wise a spus că “Scenaristul și regizorul francizei, Victor Salva vrea să mai facă un film și este sigur de asta, deoarece am discutat despre asta în ultimele luni. Și acum filmul are prioritate”.

Inițial, Salva a vrut să facă un prequel, a cărui acțiune se petrecea în vestul sălbatic (ce ar explica alegerea vestimentară ciudată a personajului malefic), dar zvonurile recente ar sugera faptul că de fapt este vorba despre un sequel la ultimul film, a cărui acțiune va avea loc peste 20 de ani.

Sursa: www.cinemagia.ro

Scris de Cosmin ANDREI

Editat de Iulian BÎRZOI 

RoboCop revine pe marile ecrane

Filmul “Robocop” readuce pe marile ecrane mașinăria justițiară care are ca scop înlăturarea mafioților din orașul american, Detroit. Pelicula este un remake al primului film din serie, în care sergentul Murphy devine un polițist pe jumătate robot în urma unei răfuieli. RoboCop trebuie să facă față altor răufăcători în acest film regizat de Darren Aronofsky și în care rolul principal îi va aparține lui Joel Kinnaman.

Potrivit  site-ului ComicBookMovie, Edward Norton, Sean Penn și Samuel L. Jackson sunt acum în discuţii pentru apariţia în film, iar lor li s-ar putea alătura şi alţii. Într-un interviu recent, regizorul a dat unele detalii inedite despre noul film RoboCOP programat pentru lansare în 2013. Potrivit afirmaţiilor sale, reboot-ul va include o mulţime de comentarii satirice, de care – crede el – „este nevoie” în filmele zilelor noastre. Acesta a declarat pentru The Telegraph: „Elementul de satiră din RoboCop este, cred eu, foarte necesar în vremurile pe care le trăim”, a explicat el; „acel gen de satiră agresivă îndreptată împotriva societăţii, pe care nu am prea sesizat-o în filmele din ultima perioadă.”

Premiera în cinematografe va avea loc pe 9 august 2013.

Sursa: http://www.cinemagia.ro

Scris de Cosmin ANDREI

Editat de Cristina FLOROIU