After Earth – călătorie inițiatică pentru proști

Ultima producție a regizorului Night Shyamalan, After Earth sau pe românește 1000 post Tera, s-a lansat ieri în cinematografele din România, aducând pe marile ecrane o poveste care se structurează în jurul unei călătorii inițiatice. Detaliile nu sunt deloc noi. Fiul unui ofițer extrem de pragmatic și rațional, este pus într-o situație neobișnuită, în care nu trebuie să își salveze doar propria viață ci și pe cea a tatălui său. Teritoriul care se cere a fi parcurs este unul extrem de primejdios, planeta Pământ. După ce oamenii au plecat, lăsând planeta într-o stare foarte proastă, aceasta s-a regenerat, transformându-se într-o sălbăticie absolută, fără a mai purta vreo urmă a civilizației.

Într-un costum care își schimbă culoarea și textura în funcție de climat și de mediul în care se regăsește eroul, cu o arma inteligentă și cu o trusă medicală hiper-tehnologizată, Kitai (Jaden Smith) trebuie să parcurgă cei aproximativ o sută de kilometri pentru a ajunge la emițătorul de urgență pierdut în timpul aterizării forțate. Narațiunea are ritm și consistență, în pofida liniarității – în fond eroul trebuie să parcurgă 100 de km -. Regizorul de origine indiană, Shyamalan, se folosește de forma futuristă pe care a impregnat-o Pământului pentru a transmite teama de necunoscut, jungla luxuriantă oferindu-i suficiente pretexte pentru aceasta.

Antagonistul este și el de origine extraterestră. După ce au părăsit Pământul, oamenii au colonizat o altă planetă, Nova Prime. Colonizarea a adus cu sine și un război cu băștinașii acelei planete, populația Skrel. Cea mai puternică armă pe care aceștia o folosesc împotriva oamenilor este Ursa, o creatură teribilă, crescuta pentru a ucide oameni. Ursa este complet nevăzătoare, simte însa oamenii datorită feromonilor emanați atunci când le este frică. Un individ neînfricat ar deveni astfel invizibil pentru Ursa. O astfel de creatură se regăsea și pe nava cu care eroul se prăbușește pe Pământ.

Filmul se încadrează în totalitate în moda recentă a producțiilor americane, aceea a supradimensionării. Eroii și antagoniștii capătă valențe divine, luptele capătă proporții planetare ( The avengers, Iron Man 3 etc.), în cursele cu mașini apar tancuri (Fast & Furious 6), iar Bruce Willis ajunge la al cincilea Greu de Ucis. Nici călătoria inițiatică, aplicată în totalitate pe structura basmului, a lui Night Shyamalan nu putea fi mai prejos. Nu numai că se desfășoară într-un context de călătorii prin spațiu, dar ucide și orice formă de metaforă a inițierii și astfel și toată valoare estetică a poveștii. Subiectul principal al inițierii și implicit al maturizării – uciderea sentimentului de frică – nu mai este aici un proces sugerat metaforic, introspectiv, ci devine o consecință imediată a prezenței acelei bestii care adulmecă frica.

Punctul forte al acestui film, poate singurul de altfel, este fără îndoială chimia dintre Will Smith și fiul acestuia, Jaden Smith. Relația tata-fiu dintre personajele pe care aceștia le interpretează evoluează liniar și predictibil către un „happy end”, rămânând însă captivantă pentru spectator datorită verosimilității dialogurilor; trăsătura impregnată fără doar ți poate de către cei doi actori.

Cu mâncarea complet mestecată și îndesata pe gât, spectatorului nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să își sacrifice cele 100 de minute, ca apoi să nu se mai gândească probabil niciodată la proiectul lui Night Shyamalan.

 

Sursă foto: http://afterearth-movietrailer.blogspot.ro/

Star Trek Into Darkness (2013)

Star Trek Into Darkness (Sursa foto: Cinemagia.ro)

Regia: J.J. Abrams

Scenariul: Alex Kurtzman, Damon Lindelof, Roberto Orci, Gene Roddenberry

Distributia:

Zoe Saldana – Nyota Uhura

Chris Pine – James T. Kirk

Zachary Quinto – Spock

„Star Trek Into Darkness” este rezultatul unor persoane dornice să readucă la viață serialul ce a debutat în anii `60 și a devenit ulterior cult. Nu mai puțin de 200 milioane de dolari au fost cheltuiți în realizarea acestui filmului. Personaje ca Spock, Kirk și mulți alții au redevenit idolii multor consumatori de SF din lumea întreagă.

În acest film sunt șterse cu buretele toate amintirile ce ne leagă de Star Trek-ul vechi, atmosfera este mai energică mai spectaculoasă și competent jucată, iar echipajul navei Enterprise este complet nou. Multă lume afirmă că în spatele efectelor speciale de zeci de milioane de euro, scenariul filmului este incoerent și pe alocuri insultant față de fanii Star Trek. Faptul că a fost scos în 3D lasă iarăși loc de speculații în ceea ce privește calitatea producție, lumea criticilor de film afirmând că jocul de lumini, puternic poate induce în eroare persoana ce vizionează filmul pentru a face abstracție de gafele regizorale.

Kirk este căpitan pe nava interstelară în ciuda faptului că are grave probleme de conduită și disciplină. Personajul este jucat de actorul Chris Pine. Spok (Zachary Quinto) este secundul lui, mai bine spus partea rațională și logică a echipajului. În ciuda disputelor cei doi ajung să fie cei mai buni prieteni.

Filmul nu are un fir narativ continuu, acesta fiind întrerupt în repetate rânduri de poveștile personale ale personajelor. Relevanța întâmplărilor îndelung căutată se dovedește a fi o călătorie în groapa fără fund a stupidității: tehnologia Federației e capabilă să înghețe un vulcan și să facă față radiațiilor cosmice însă nu și a unei scurgeri radioactive iar personajele tind să sfideze moartea, ele putând fi readuse la viață după o perioadă îndelungată de timp.

În final povestea filmului se dovedește a fi lipsit de sens, totul începe să se lege, evenimentele sunt puse cap la cap, începutul filmului și sfârșitul fiind corelate, iar „Star Trek Into Darkness” devine încă un film SF cu un buget imens, cu un scenariu prost scris și efecte speciale menite să te distragă de la gafele regizorale.

Oana Fîrțigu

Copiii apelor tulburi. Recenzie – The Beasts of the Southern Wild

Quvenzhané Wallis în „Beasts of the Southern Wild”

„Animalele puternice ştiu când inima ţi-e slabă”, şopteşte, cu o înţelepciune pripită, Hushpuppy, o copilă cât zumzetul de aripi ale unei păsări colibri. Viaţa ei, cei şase ani scăldaţi în apele unui braţ de râu din sudul Louisianei americane, e clădită dintr-o fericire murdară şi-o mâhnire curată. Pelicula „Beasts of the Southern Wild” urmăreşte şi ascultă moleculele celor două trăiri în mijlocul unui înspăimântător amestec pe care privitorul nu reuşeşte decât să-l respire.

Dens dar fluid, exploziv dar încremenit în timp, debutul regizorului Benh Zeitlin vine, după aproape şapte ani, din urma uraganului Katrina, să spună povestea unor oameni care n-au avut şi nu vor avea niciodată nevoie de ajutor. „The Bathtub” (n.r.: cada) e căminul unei populaţii neânfrânate de norme politice, statornicite după un dig, în case plutitoare, acolo unde America nu înseamnă doar „uscat” ci şi „urât”. Hushpuppy şi tatăl ei Wink, ambii interpretaţi de actori neprofesionişti, trăiesc în umbra unei mame rătăcite înapoi în civilizaţie, învăţând puterea unul de la celălalt. Când apele cresc furtuna transformă poemul colorat dar trist al vieţii lor într-o ploaie de coşmaruri. Toate conflictele dintre bărbatul bolnav, încăpăţânat să nu se vindece pe uscat şi nestăpânita lui copilă sângerează mai tare, ca nişte răni niciodată închise.

Debutul la 9 ani, în „versuri”

Însă legătura cu locul şi cu oamenii care nu plâng nici măcar atunci când unul din ei moare îi îndeamnă la supravieţuire. Apele sărate aduse de furtună le ucid animalele, aşa că digul trebuie să fie crăpat, iar lumea celor de pe uscat pângărită. Însă tocmai această fisură îi trimite, fără voia lor, în universul sigur şi ordonat al oraşului, pe care nu-l pot suporta, întorcându-se în lumea pe care mintea lui Hushpuppy a împânzit-o cu monştri fabuloşi.

Quvenzhané Wallis, actriţa de 9 ani ce rosteşte, monologat, metaforele lumii din Bathtub, închide în privirea micuţei Hushpuppy o încrâncenare şi-o inocenţă dezarmantă. Poezia din relaţia cu tatăl ei aduce cu „The Pursuit of Happyness”, cea constrută din imagini seamănă cu pitorescul „The Tree of Life”, însă amândouă sunt mai sălbatice, mai răzvrătite şi mai crude. „Beasts of The Southern Wild” e un film care nu trăieşte din nominalizările la Cannes sau Oscar, ci dintr-o slăbiciune a inimii pe care o naşte în cei care-l respiră.

Anca Toma

 

Puterea mai presus de responsabilitate

Viața adolescenților din Chronicle nu este tocmai obișnuită. Andrew (Dane DeHaan) este un adolescent cu probleme atât în familie cât și în încercarea lui de a se integra în societate. Având un tată alcoolic și o mamă grav bolnavă, Andew duce o viață liniștită, își petrece majoritatea timpului liber singur. Pentru a nu se plictisi tot timpul, și-a luat o cameră și filmează tot ce se întâmplă în jurul lui. Singurul prieten apropiat îi este Alexx (Alex Russell), vărul său care îl duce cu mașina în fiecare zi la școală. Acesta din urmă este total opusul lui Andrew, este comunicativ, și destul de popular.

Matt îl convinge pe Andrew să meargă la o petrecere pentru a uita problemele de acasă și de a-și face noi prieteni. Odată ajunși acolo, Andrew este rugat de către Steve (Michael B. Jordan) să filmeze o gaură aflată în apropiere. Ca orice adolescenți, curioși și dornici de aventură, ei intră în acea gaură stranie, nu li se va întâmpla nimic rău, însă a doua zi își dau seama că e ceva în neregulă cu ei.

De aici începe și aventura lor, încep să se cunoască mai bine și să se distreze folosindu-se de  puterile supranaturale. Odată cu această  putere, Andrew devine un tip de necontrolat, și totodată popular prin schemele arătate colegilor.

În  filmul regizat de Josh Trank întâlnim personaje care își schimbă statutul, Matt și Steve din băieți mai populari, distractivi și fărăr nicio responsabilitate, ajung să fie cei care dau dovadă de seriozitate și sunt perfect conștienți că dacă își dezlănțuie puterile ar putea dăuna celor din jur. În schimb, Andrew nu ține cont de absolut nimic și încearcă să se răzbune pe toți cei care i-au făcut rău și l-au respins.

Efectele speciale din Chronicle nu sunt de ultimă generație și arată old-school. Ele sunt folosite strict atunci când e nevoie oferind impresia că cei trei au întradevăr puteri supranaturale și în realitate. Acțiunea filmului este prezentată în gen found-footage, conține și imagini filmate cu camera, ceea ce îmi dădeau impresia că urmăresc niște întâmplări care ar putea fi reale. Mai mult, Andrew când își schimbă camera, calitatea imaginii se îmbunătățește vizibil.

În concluzie, Chronicle este filmul care îți dă o lecție despre viață, odată cu o putere mai mare și cu un statut mai avansat vin și responsabilitățile.

Sursa: http://www.imdb.com/title/tt1706593/

Scris de Robert NAGY

Editat de Iulian BÎRZOI

127 de ore

De la 127 Hours ieşi cu un sentiment revigorant, într-un sens bizar. Personajul principal tocmai şi-a tăiat mâna ca să scape cu viaţă dintr-un canion .

Când se aşează în faţa ecranului, spectatorul are deja datele mari ale poveştii: Aron Ralston, un alpinist american, şi-a prins mâna sub o bucată de stâncă, în 2003, şi a fost nevoit să o reteze de la cot în jos cu un briceag bont, după aproape cinci zile în care şi-a drămuit rezerva de apă şi de energie. Din start, în mintea privitorului se iveşte o schemă despre cum ar trebui să continue povestea, pornind de la toate dramele individuale ale unor eroi care au scăpat cu viaţă din mii de alte filme.

În mai toate istoriile de acest gen, personajul sucombă treptat, până în secunda în care ia decizia riscantă salvatoare. Prin urmare, provocarea lui Danny Boyle ar fi fost să răstoarne această ordine prestabilită din capul publicului sau să facă voiajul original. Nu o face decât parţial. În sensul că Ralston (jucat excelent de James Franco), ca orice fiinţă umană, cedează treptat, însă în tot acest răstimp îşi păstrează un umor şi o energie care par aproape neverosimile. Momente tensionante ca acela în care testează briceagul pe pielea lui şi constată că n-ar tăia nici o banană se topesc în râs, deşi realizezi în secunda următoare enormitatea   lui tocmai i-a trecut prin cap să-şi taie mâna.

Spre final, Boyle nu se descurcă prea bine cu momentele de halucinaţie ecranul se aglomerează în simboluri, imagini din copilărie ,dar are câteva scene extrem de frumoase, ca cea în care Aron îşi întinde piciorul spre raza de soare ce luminează în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, bucata de stâncă de care a fost ţintuit. Colateral, 127 Hours mai vorbeşte despre tendinţa omului modern de a înregistra tot, de la clipele amuzante sau tembele la episoadele oribile. Ralston lasă mesaje pentru părinţii săi, îşi cere iertare, dă scurte buletine de ştiri despre ziua, ora şi starea în care se află, pentru cei care vor găsi camera (în realitate, alpinistul s-a filmat chiar în timp ce îşi tăia mâna, deşi era într-o stare de semi-conştienţă, însă n-a arătat imaginile decât familiei), regizorului şi lui James Franco.

Surse:   http://www.youtube.com/watch?v=OlhLOWTnVoQ

                http://www.imdb.com/title/tt1542344/

Scris de  George-Cosmin ȘTEFAN

Editat de Iulian BÎRZOI 

În căutarea adevărului

“Man som hatar kvinnor” (aici se poate viziona trailer-ul) sau “Bărbaţii care urăsc femeile” este un film de mare succes în ultima perioadă, dar pentru cei mai mulţi dintre spectatori, acesta este cunoscut sub numele de “The girl with the dragon tattoo”(rom. Fata cu un dragon tatuat). Întâmplător sau nu, am ajuns să îmi doresc să mă uit la acest film fiind unul de pe lista “despre jurnalişti”.

În deschiderea filmului este prezentat cazul Wennerstrom, un manager de succes, care îl acuză de calomnie pe jurnalistul revistei “Millennium”, Mickael Blomkvist (Michael Nyqvist). La rîndul lui, omul de afaceri este acuzat de trafic ilegal de armament şi fraudă de peste 60 de milioane de coroane, printr-un articol publicat de Micke. În urma procesului, acuzatul trebuie sa petreacă şase luni în închisoare şi să îi plătească reclamantului 150 de mii de coroane. Pînă aici lucrurile păreau destul de simple în ceea ce priveşte filmul, un jurnalist este acuzat de calomnie şi este nevoit să se retragă de la locul de muncă. Am fost surprinsă de faptul că lucrurile aveau să ia o nouă întorsătură, iar firul poveştii să devina unul interesat şi plin de suspans. Acţiunea începe atunci cînd jurnalistul este chemat la conacul Vanger, unde este angajat de către proprietar pentru a descoperi povestea din cazul dispariţiei nepoatei sale preferate, Harriet, de care nu se mai ştie nimic de 40 de ani.

Lucrurile încep să prindă contur, cînd alături de Mickael începe să lucreze Lisbeth Salander (Noomi Rapace), un hacker priceput, care descoperă prima pistă, găsirea unei legăturii cu anumite crime petrecute în trecut. Cazul începe să îl obsedeze pe Micke, mai ales că îşi petrecea vacanţele alături de Harriet, iar acum îi revin amintiri care i-au ramas vii în minte chiar şi după atîţia ani. Harriet a fost fotografiată ultima dată la parada de Ziua Copilului, pe cînd avea 16 ani. De aici, cei doi încep să descopere noi indicii şi să meargă pe diferite piste, pînă cînd îşi dau seama că adevăratul criminal se află chiar în familia Vanger, deoarece cele cinci crime descoperite pînă atunci, fac trimitere la fetele care erau toate evreice, iar în familia Vanger au existat de-a lungul timpului trei nazişti fanatici. Iniţial ei îl bănuiesc pe ultimul membru rămas viu la dispariţia Harrietei, dar Lisbeth face o descoperire şocantă. Îşi dă seama că tatăl Harrietei este cel care a fost prezent în toate oraşele în care au fost săvîrşite crimele, chiar în momentul producerii acestora.

Între timp, fratele Harrietei, Martin, îl răpeşte pe Mickael şi îi mărturiseşte acestuia că el a învăţat să ucidă de la tatăl său şi că el este faptaşul pentru ultimele dispariţii şi omoruri săvârşite în ultima perioadă de timp. Lisbeth reuşeşte să îl scape din mîinile asasinului pe Micke şi asistă la moartea lui Martin fără să îi ofere ajutorul. Îl priveşte pur şi simplu cum acesta arde sub maşina accidentată. Dar se dovedeşte că Harriet nu a fost ucisă de fratele ei, din contra, aceasta şi-a schimbat numele în Anita, numele verişoarei şi prietenei cele mai bune. Aceasta trăieşte în Londra, iar Micke reuşeşte să o aducă înapoi la unchiul său Vanger. După finalul fericit din conac, jurnalistul este nevoit să îşi ispăşească pedeapsa, iar în închisoare primeşte documente despre Wennerstrom. Prin dovezile aduse de Lisbeth, reuşeşte să publice un nou articol în revista ”Millennium”, despre problemele din imperiul Wennerstrom, prin intermediul cărora marele manager comite serioase infracţiuni economice.

Filmul îl recomand pentru viitorii jurnalişti sau amatorii acestei meserii, fiind un bun exemplu pentru investigaţiile din demersul jurnalistic. În acelaşi timp, are şi pasaje puţin exagerate, ca pentru orice film, iar durata de doua ore si treizeci de minute, deşi este una destul de mare pentru un film, nu este nici pe departe atît de lungă şi greu de îndurat. Pe tot parcursul filmului sînt inserate scene violente, dar care marchează foarte bine starea de furie si angoasa pe care o simte personajul.

“Man som hatar kvinnor” este bazat pe un roman scris de Stieg Larsson, care a murit în anul 2004 şi care a lăsat în urmă trei romane nepublicate, sub numele de trilogia “Millenium”. Autorul a primit titlul de cel mai mare al doilea scriitor de best-seller-uri, iar povestea aceasta a devenit una dintre cele mai mari poveşti de succes literar al deceniului.

Sursa: http://www.cinemagia.ro/filme/the-girl-with-the-dragon-tattoo-44127/

Scris de Steliana ORĂŞANU

Editat de Iuian BÎRZOI