After Earth – călătorie inițiatică pentru proști

after-earth

Ultima producție a regizorului Night Shyamalan, After Earth sau pe românește 1000 post Tera, s-a lansat ieri în cinematografele din România, aducând pe marile ecrane o poveste care se structurează în jurul unei călătorii inițiatice. Detaliile nu sunt deloc noi. Fiul unui ofițer extrem de pragmatic și rațional, este pus într-o situație neobișnuită, în care nu trebuie să își salveze doar propria viață ci și pe cea a tatălui său. Teritoriul care se cere a fi parcurs este unul extrem de primejdios, planeta Pământ. După ce oamenii au plecat, lăsând planeta într-o stare foarte proastă, aceasta s-a regenerat, transformându-se într-o sălbăticie absolută, fără a mai purta vreo urmă a civilizației.

Într-un costum care își schimbă culoarea și textura în funcție de climat și de mediul în care se regăsește eroul, cu o arma inteligentă și cu o trusă medicală hiper-tehnologizată, Kitai (Jaden Smith) trebuie să parcurgă cei aproximativ o sută de kilometri pentru a ajunge la emițătorul de urgență pierdut în timpul aterizării forțate. Narațiunea are ritm și consistență, în pofida liniarității – în fond eroul trebuie să parcurgă 100 de km -. Regizorul de origine indiană, Shyamalan, se folosește de forma futuristă pe care a impregnat-o Pământului pentru a transmite teama de necunoscut, jungla luxuriantă oferindu-i suficiente pretexte pentru aceasta.

Antagonistul este și el de origine extraterestră. După ce au părăsit Pământul, oamenii au colonizat o altă planetă, Nova Prime. Colonizarea a adus cu sine și un război cu băștinașii acelei planete, populația Skrel. Cea mai puternică armă pe care aceștia o folosesc împotriva oamenilor este Ursa, o creatură teribilă, crescuta pentru a ucide oameni. Ursa este complet nevăzătoare, simte însa oamenii datorită feromonilor emanați atunci când le este frică. Un individ neînfricat ar deveni astfel invizibil pentru Ursa. O astfel de creatură se regăsea și pe nava cu care eroul se prăbușește pe Pământ.

Filmul se încadrează în totalitate în moda recentă a producțiilor americane, aceea a supradimensionării. Eroii și antagoniștii capătă valențe divine, luptele capătă proporții planetare ( The avengers, Iron Man 3 etc.), în cursele cu mașini apar tancuri (Fast & Furious 6), iar Bruce Willis ajunge la al cincilea Greu de Ucis. Nici călătoria inițiatică, aplicată în totalitate pe structura basmului, a lui Night Shyamalan nu putea fi mai prejos. Nu numai că se desfășoară într-un context de călătorii prin spațiu, dar ucide și orice formă de metaforă a inițierii și astfel și toată valoare estetică a poveștii. Subiectul principal al inițierii și implicit al maturizării – uciderea sentimentului de frică – nu mai este aici un proces sugerat metaforic, introspectiv, ci devine o consecință imediată a prezenței acelei bestii care adulmecă frica.

Punctul forte al acestui film, poate singurul de altfel, este fără îndoială chimia dintre Will Smith și fiul acestuia, Jaden Smith. Relația tata-fiu dintre personajele pe care aceștia le interpretează evoluează liniar și predictibil către un „happy end”, rămânând însă captivantă pentru spectator datorită verosimilității dialogurilor; trăsătura impregnată fără doar ți poate de către cei doi actori.

Cu mâncarea complet mestecată și îndesata pe gât, spectatorului nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să își sacrifice cele 100 de minute, ca apoi să nu se mai gândească probabil niciodată la proiectul lui Night Shyamalan.

 

Sursă foto: http://afterearth-movietrailer.blogspot.ro/

Advertisements

„Tată, am cântat Daciei întregi!”

Dumitru Oniga

Interviu cu Dumitru Oniga, poet

și supraviețuitor al gulagului românesc

 

Am auzit de Dumitru Oniga încă din timpul liceului. Știam că locuiește în Suceava, dar nu am reusit sa il cunosc. M-am bucurat foarte mult atunci cand am primit acordul acestui interviu. Am aflat cu o zi înainte că dumnealui locuiește chiar lângă Judecătorie. Zâmbind, m-am gandit că viața are felul ei de a râde.  Mă așteptam să găsesc un bătrân slăbit – auzisem că avea ceva probleme de sănătate în ultimul timp – și mă gândeam cum să nu-l deranjez prea mult. Nu a fost asa. L-am găsit pe domnul Oniga în biroul lui, la computer, corectându-și ultima carte, pe care o va publica în toamnă.  Un birou mic, dar care a impus încă de la început o atmosferă favorabilă dialogului, pe care domnul Oniga o întreținea cu un zâmbet ascuțit și cu o privire care nu mi-a permis nici o miscare în plus. Discuția avea să ajungă departe, de la viața tăranului român până la rațiile infime de mâncare din închisori. La fel de departe va ajunge și călătoria mea. Avea să descopăr cum pentru prima oră în viața îmi era rușine de corpolența mea.  Continue reading