„Literatura e-un act de iluzionism, nu văd de ce l-am demitiza” – interviu cu scriitorul Filip Florian

Filip Florian

Filip Florian

Încearcă să nu-și controleze prea mult mâna în scriitură, dar nici n-o lasă în voia sorții, ca să nu uite de lucrurile în care crede, care-i tihnesc. În cărțile lui Filip Florian se citește o bucurie tempera­tă, care-i ia cu-adevărat foc abia în priviri, când își amintește de ultimul cuvânt scris în cea mai recentă carte. După zece ani de jurnalism, din 1990 pînă-n 1999, mai întâi la „Cuvîn­tul”, apoi la „Europa Libe­ră” și „Deutsche Welle”, și-a permis singur să re­nunțe. Nu din nostalgia vreunui cenaclu literar apus, ci ca să nu i se „nă­clăiască mintea”. A luat, de-atunci, Premiul pentru Debut al „României literare” cu „Degete mici” în 2005, iar „Zilele regelui” i-au fost citite din 2008 în nouă țări ale lumii, deși Germania l-a iubit probabil cel mai mult. Până când va putea să treacă la no­ua poveste care-i mustește în minte, Filip Florian așteaptă să-i zboare din gânduri „Toate bufnițele”.

Anca Toma : Spuneați acum câțiva ani că avantajul de-a fi preocupat „doar de ce crezi tu despre cartea pe care o scrii e faptul că ești imun la o ca­tastrofă, la criticile cele mai dure”. Ați ajuns în punctul acela de imunitate?

FILIP FLORIAN: E un soi de imu­nitate bună, dar niciodată totală. Le simt pe toate, însă nu fac din ele o mare su­fe­rință, deși sunt chestiuni care mă dor. E des­tul de răspîndită în critica literară româ­neas­că un soi de manie de-a găsi o ra­țiu­ne ascunsă a alegerilor făcute de un scriitor. În multe recenzii găsești oameni care pre­tind că știu mai bine decît tine ce e în pro­priul tău cap și asta e valabil și în literatură și în viață, în general. Bolnăvi­cioa­să mi se pare și încercarea asta de „de­mi­tizare” a literaturii, care este o vrajă, un act de iluzionism prin care cititorul devi­ne convins că lumea pe care i-o oferi în scris e vie. De ce e nevoie să deconstruim vraja și să explicăm „iată ce-a vrut au­to­rul să facă!”? În nici una din cronicile din Germania, de exemplu, nu s-a în­tîm­plat asta, ei luau cartea ca atare și-o tra­tau cu bucuria de-a vorbi despre ea. Jude­că­ți­le de valoare mă ating în măsura în c­a­re mă atinge absurdul lor. Iar cînd vine vorba de premii, sunt convins că o trei­me din membrii juriilor nu citesc cărțile, în­să îi disprețuiesc, de exemplu, pe bloggerii literari, care o fac. Prefer de o sută de ori un om simplu care a citit cartea unui cri­tic care simte că nu are nevoie de asta ca să știe ce e bine și ce nu.

A.T.: Povesteați într-un interviu că sunteți nespus de fericit cînd terminați o carte. Mai fericit decât în timpul scrierii?

F.F.: E ceva inimaginabil! Nefiind fe­meie să știu cum e cînd naști un copil, nu pot garanta că e așa ceva, dar spre asta cred că tinde fericirea de la finalul unei cărți. Te consumă atît de tare, speri să se termine, îți întinde timpul și la un mo­ment dat crezi că n-o să se mai încheie vreodată. Și-apoi vine ca o explozie, mai prețioasă decît orice. Viața cărții atunci se încheie.

A.T.: Unele cronici spun despre vo­lumele dumneavoastră că anunță câte ceva. „Băiuțeii”, prin inocență, spre exemplu, ar fi intuit o evoluție, un ur­cuș literar alert. Când scrieți prevestiți ce­va, involuntar?

F.F.: Eu nu cred, nu văd semne în de­desubtul lor, dar cine știe ce coacere exis­tă acolo? Mă gîndesc că la un moment dat ajungi în punctul acela de pîrgă, în care te-mplinești, după care, involuntar, începi să te stafidești, să te usuci și să intri într-o conștiință colectivă.

Copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă

A.T.: În „Băiuțeii”, poveștile comu­nismului, pe care istoria le accen­tu­ea­ză cu dramă, cu tristețe, devin jocuri, culori, mici bucurii. Așa erau și-atunci sau așa le-ați văzut când ați scris?

F.F.: Așa au fost! Acolo e ceva ce știu cu mîna pe inimă că am simțit, pe cînd, de exemplu, în ultima carte, fiind totul în­chi­puit, fără nici un temei autobiografic, am simțit nevoia să construiesc lumea a­ce­ea de la zero. La căderea comunismului aveam 21 de ani, dar grosul perioadei sub regim l-am văzut-o cu ochi de copil. Și copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă, își gă­sește două bețe și-o bucățică de cîrpă și se joacă, nu trăiește tragicul celor mari. Ști­am și părțile rele foarte bine, că fratele buni­cu­lui fusese deținut politic, că după ce sora ei a fugit în Germania, mama n-a avut voie niciodată să iasă din țară. Ști­am de aberația aceea prin care, chiar și după divorțul părinților mei, tatăl meu voia să plece și i s-a spus că nu-i dau voie fiin­dcă ei bănuiau că s-a despărțit ca să scape de dosarul mamei. Nu eram străin de cozi, de sărăcie, de frig, dar eram copil și acel băiețel nu putea să povestească despre astea, el s-a jucat și cînd n-avea căldură-n calorifer, își construia o cazemată la lu­mî­nare, se gîndea la ce fată ar vrea să să­rute a doua zi la școală, deși voia și el să scape de rău.

A.T.: V-a înțeles bine presa când a spus că „vă cutremurați la amintirile re­voluției”?

F.F.: Eu încă mă cutremur! N-am cre­zut niciodată că o să ieșim din regim, în primul rînd. Credeam în stingerea lui bi­ologică, că va muri Ceaușescu, nu siste­mul. M-a sufocat revoluția, deși n-am fost vreun militant în mijlocul ei, dar am vă­zut ziua aceea de dinainte de fuga lui Cea­ușescu, cînd încă nu se clintea nimic, nici nu puteai visa la vreo prăbușire. Și cu toate astea vedeai sute de oameni scan­dînd, în rîsul riscului, în gura mare!

A.T.: Povesteați la un moment dat foarte plastic despre cum libertatea, în Piața Universității, în ’89, avea acel gust nemaipomenit, ca o dulceață. Acum ce gust are?

Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată și mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc

F.F.: Aș putea să încerc să identific un iz de zacuscă stătută. E ceva profund care s-a acrit, s-a amărît, a mucegăit fiindcă a fost prea mult. Eu așa resimt acum lucru­rile, ca dintr-o groapă, o mocirlă. S-a se­mă­nat, la noi, vînt și acum nu-i rost să culegem altceva decît furtună.

A.T.: Tatăl dumneavoastră v-a po­ves­tit întâmplările din profunzimile co­munismului sau a fost, ca persona­jul din „Toate bufnițele”, mut în ceea ce privește felia aceea de timp?

F.F.: Tata vine dintr-o familie foarte săracă, părinții lui au divorțat cînd el avea vreo patru ani și bunicul era foarte au­to­ri­tar, s-a purtat aproape despotic cu el toată copilăria. A fost un copil pe drumuri, l-a urmat pe bunicul prin toate șan­tierele în anii ’50. El ajunsese să creadă în sistem, pentru el faptul că a reușit să facă o facultate, să construiască tot felul de fabrici, să contribuie la clădirea lu­cru­rilor așa cum erau atunci a însemnat enorm. Și-atunci premisa lui era de-a crede în lu­mea aceea ca fiind una mai bună decît cea din care venea. În schimb, familia mamei era cu totul altfel. Ei erau trei frați la ca­re te uitai cu gura căscată cînd vorbeau, ca la cea mai bună piesă de teatru, erau scli­pitori, cu o inteligență și-o poftă de-a ști și de-a rîde fenomenală. Cunoșteau, unii dintre ei, latină, greacă veche, germană, fran­ceză, îți puteau reda fragmente de O­vidiu, Cicero, lucruri care mie mi se par încă de necrezut. De la ei am înțeles eu ce-a fost de fapt comunismul și cum puteai rămîne om, unul din ei fiind chiar deținut politic.

A.T.: Ați fost și dumneavoastră fra­tele mai mare. A însemnat asta ceva pentru omul sau scriitorul de mai tîr­ziu?

F.F.: Da, foarte mult. Părinții noștri au divorțat în 1982, cînd Matei avea trei ani, iar Mircea s-a născut în ’84, el avînd alt tată. Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată. Plus că mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc, te plimbă, te duc în tot felul de locuri. Or ei, deodată, nu mai aveau toate astea ga­ran­tate. Și-atunci ani de zile i-am luat cu mine peste tot. Fără să vrei nu mai ești copil într-o situație din asta, nu contează că tu ai 12-13 ani, un copil trebuie hră­nit, îmbrăcat, iubit.

În ’99 sim­țeam că sunt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”

A.T.: Ați spune ca ați „răzbit” du­pă ’89, că v-ați salvat cu greu după pe­ri­oada aceea a istoriei României?

F.F.: Aș spune că „a răzbi” e un cu­vînt foarte frumos, pot să spun că-l iubesc. În­să nu mă gîndesc așa la mine. Marea mea bucurie, dacă e să o numim o formă de-a răzbi, a fost și este încă faptul că am re­ușit să termin prima carte, fiindcă la un moment dat am crezut că n-o să izbu­tesc. Și cînd am trecut de acel final am simțit că mai mult de-atît nu vreau pe lumea as­ta. Se adunase în mine această mică dra­mă, aceea că, pentru a trăi din ceva, am lu­crat ca ziarist politic. Nu-mi plăcea ce fă­ceam, dar știam că aș fi murit de foame altfel. Și cînd am rupt totul cu gazetăria, am ris­cat. Se punea problema dacă într-adevăr pot și un an întreg n-am făcut nimic, aveam mintea prea contaminată de limba aceea schimonosită.

A.T.: Spuneți foarte apăsat că v-ați rupt total total de gazetărie. Se întâmplase ceva atunci, în 1999?

F.F.: Nu, nu se-ntîmplase nimic, doar că probabil atunci s-a umplut paharul, n-a mai funcționat sentimentul ăsta de conservare, întrebarea „din ce-o să tră­iesc?”. Aveam o soție, urma să am și un copil, n-avea nici un sens decizia aceea atunci. Ar fi fost momentul ca pînă și ea să-mi spună să continui, să-mi bag mințile în cap. Dar ea m-a susținut pentru o dam­bla a mea, pentru că nu concepeam oricum să cîștig bani din cărțile mele. În ’99 sim­țeam că sunt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”.

A.T.: Al compromisului?

F.F.: Nu cred, fiindcă la început mi-a plăcut mult, scriam reportaje care bă­teau foarte tare înspre proză. Atunci scăpa­sem de un comunism și ne încălțaserăm cu un altul, așa că tuturor ni se părea că litera­tu­ra e un fel de „țara arde, baba se piaptănă”, că nu era un moment pentru ea. După care au apărut dezamăgirile, adevărurile jurna­lismului așa cum nu le înțelesesem. Am început să văd fața politicii altfel, am ajuns să mă simt ca un mercenar în ra­port cu meseria de jurnalist. Nu că ar fi fost o ciumă, dar ajunsese prea mult pentru mi­ne cînd lucram doar pentru salariu. Ori eu cred că dacă nu ești genul de om care să se scufunde în nu știu ce dramă pentru că n-ai băut cafeaua ta preferată, cea mai scumpă dintre toate, atunci poți risca. Eu asta am făcut.

A.T.: După ce v-ați lăsat de gaze­tă­rie și v-ati curățat de „zgura” aceea adu­nată în cei zece ani de jurnalism, ați spus că mintea a început să vă funcțio­neze din nou în sensul literar în care funcționa cînd erați copil. N-ați avut nevoia să cultivați simțul acela din ti­ne­rețe sau nu l-ați sesizat atunci?

F.F.: Eu n-am venit dinspre jurnalism înspre literatură, ci invers. Primele poves­tiri le-am scris pe la 17-18 ani, mer­geam pe la cenacluri, mi se părea cu totul fabu­los, mă fascina ideea de a crea o lume vie, fie ea una minusculă, în proză scur­tă. Și din postura aceea, jurnalismul mi-a pă­rut foarte apropiat de literatură, însă sim­plul fapt că amîndouă se fac din cuvinte nu înseamnă că seamănă. Nu se publica atît de ușor, existau foarte puține reviste literare unde scriau doar numele deja ac­ceptate de regim, în nici un caz niște ti­neri neștiuți de nimeni. Trebuia să fi avut un debut colectiv și-abia apoi puteai să pro­pui o carte. E o mare diferență față de cum stau lucrurile azi, cînd, cred eu, avantajul cel mai mare e faptul că există voci atît de diferite în literatură, voci tihnite care-și văd de ele, care nu urmează niște principii care nu li se potrivesc.

A.T.: Dedicația de pe „Zilele rege­lui” spune „Lui Luca, băiatul meu, ca­re știe ce e bucuria”. Dar dumneavoas­tră n-o știți?

F.F.: După vreo patru ani, încă mai cred în cuvintele acelea. La copilul ăsta e ceva extraordinar și constant, pe cînd eu pot să mai cad în niște stări cenușii. Nu în hăuri, nu în depresii, dar totuși tris­te­țe, fiindcă lumea duce prea multe în spate ca să te faci că nu le vezi. Eu nu reușesc să smulg, așa cum face el, bucuriile din tot ce-nseamnă viață.

Anca Toma 

Sursă foto: Galeriile Liternet – Mircea Struţeanu: Scriitori Români, Chipuri şi Taine

Advertisements

Copiii apelor tulburi. Recenzie – The Beasts of the Southern Wild

Quvenzhané Wallis în „Beasts of the Southern Wild"

Quvenzhané Wallis în „Beasts of the Southern Wild”

„Animalele puternice ştiu când inima ţi-e slabă”, şopteşte, cu o înţelepciune pripită, Hushpuppy, o copilă cât zumzetul de aripi ale unei păsări colibri. Viaţa ei, cei şase ani scăldaţi în apele unui braţ de râu din sudul Louisianei americane, e clădită dintr-o fericire murdară şi-o mâhnire curată. Pelicula „Beasts of the Southern Wild” urmăreşte şi ascultă moleculele celor două trăiri în mijlocul unui înspăimântător amestec pe care privitorul nu reuşeşte decât să-l respire.

Dens dar fluid, exploziv dar încremenit în timp, debutul regizorului Benh Zeitlin vine, după aproape şapte ani, din urma uraganului Katrina, să spună povestea unor oameni care n-au avut şi nu vor avea niciodată nevoie de ajutor. „The Bathtub” (n.r.: cada) e căminul unei populaţii neânfrânate de norme politice, statornicite după un dig, în case plutitoare, acolo unde America nu înseamnă doar „uscat” ci şi „urât”. Hushpuppy şi tatăl ei Wink, ambii interpretaţi de actori neprofesionişti, trăiesc în umbra unei mame rătăcite înapoi în civilizaţie, învăţând puterea unul de la celălalt. Când apele cresc furtuna transformă poemul colorat dar trist al vieţii lor într-o ploaie de coşmaruri. Toate conflictele dintre bărbatul bolnav, încăpăţânat să nu se vindece pe uscat şi nestăpânita lui copilă sângerează mai tare, ca nişte răni niciodată închise.

Debutul la 9 ani, în „versuri”

Însă legătura cu locul şi cu oamenii care nu plâng nici măcar atunci când unul din ei moare îi îndeamnă la supravieţuire. Apele sărate aduse de furtună le ucid animalele, aşa că digul trebuie să fie crăpat, iar lumea celor de pe uscat pângărită. Însă tocmai această fisură îi trimite, fără voia lor, în universul sigur şi ordonat al oraşului, pe care nu-l pot suporta, întorcându-se în lumea pe care mintea lui Hushpuppy a împânzit-o cu monştri fabuloşi.

Quvenzhané Wallis, actriţa de 9 ani ce rosteşte, monologat, metaforele lumii din Bathtub, închide în privirea micuţei Hushpuppy o încrâncenare şi-o inocenţă dezarmantă. Poezia din relaţia cu tatăl ei aduce cu „The Pursuit of Happyness”, cea constrută din imagini seamănă cu pitorescul „The Tree of Life”, însă amândouă sunt mai sălbatice, mai răzvrătite şi mai crude. „Beasts of The Southern Wild” e un film care nu trăieşte din nominalizările la Cannes sau Oscar, ci dintr-o slăbiciune a inimii pe care o naşte în cei care-l respiră.

Anca Toma