Reportaj cu un dependent de jocuri de noroc

pacanele

 

Zarurile disperării

 

     Hipnotizat de sunetul zarurilor din copilărie, obsedat de ideea de joc sau câştig, unii tineri au schimbat lumea reală în care trăiesc pe una imaginară în care câştigul uşor e lege. Jucători înrăiţi pe o tablă a disperării. Au jucat pierzând anii din viaţă, banii strânşi sau împrumutaţi, au furat şi au pierdut şi ultimul strop de încredere al celor din jurul lor. S-au distrus pe plan financiar dar şi social. Fără familie, fără bani, fără casă, ajungând în situaţii extreme. O adevărată dependenţă.

.Drama unui jucător înrăit

       Paul este un astfel de tânăr care reprezintă imaginea oricărui jucător dependent până în măduva oaselor de aceste jocuri ale disperării. Portretul său îţi redă această imagine ce te înfioară. Clientul fidel prins în plasa jocurilor numite paradoxal,  de noroc.

 

“E o boală de care nu poţi scăpa.Te amăgeşti singur că vei câştiga bani uşor aşa cum ne amăgim mereu că vom duce în ţara asta o viaţă mai bună”.

     Când l-am cunoscut pe Paul era sfârşitul lui ianuarie. Încerca să intre în vorba cu un tânăr să-i dea o brichetă să-şi aprindă ţigara. Avea freza proaspăt făcută, parfumat şi îmbrăcat lejer ca orice adult de treizeci şi ceva de ani pe care îl observi pe stradă. În mâna stângă ţinea o ţigară şi o alta după ureche. Îşi aprinde ţigara şi trage din ea cu patimă.

     Între timp se aşază pe o bancă şi-i explică tânărului: “E dependenţă. Odată ce eşti jucător adevărat nu mai joci o perioadă dar la un moment dat ai să ajungi să joci iar şi totul va începe de la o amărâtă de bancnotă de cinci- zece lei.”. E înalt şi cu o privire tăioasă chiar dacă ochii lui par mai degrabă a fi obosiţi ca după o noapte de pomină. Vorbeşte agitat şi încearcă să pară cât mai convingător de ceea ce spune.

 

Primii paşi pe tabla disperării

       Avea zece ani când a intrat în lumea jocurilor de noroc. La o scară de bloc într-o dimineaţă văzuse nişte băieţi mai mari ca el care jucau. “M-am dus să mă uit să văd ce fac ei acolo. Am văzut că aruncau cu zarul, la început nu ştiam ce se întâmplă acolo. Prima oară asta a fost. Am văzut că se dădeau bani unu la altul dar nu ştiam cine câştigă, cum căştigă, ce câştigă, ce zaruri câştigă,etc. Mi-a explicat cineva şi ca naiba că mi-a plăcut şi am prins repede.”  A început să joace dar nu cu băieţii mai mari pentru că îi păcăleau ci între ei,  copii de aceeaşi vârstă. În loc de bani jucau pe timbre şi pe surprize schimbând astfel dublurile între ei. Era atât de prins de jocul respectiv încât şi atunci când nu avea stătea doar să se uite chiar dacă jucau băieţii câte doua  nopţi şi adormea acolo.

      “Am început să cresc, acasă jucam zi de zi aproape şi la şcoală când mă duceam aveam în loc de cărţi în ghiozdan ţineam surprize şi timbre. Era ghiozdanul plin. Când eram mic îmi plăcea să colecţionez timbre. Aveam o mulţime fel de fel, ba cu avioane, ba cu fotbalisti.”, zâmbi pe-un colţ de gură.

     Adunase cu drag timbrele acelea însă le-a pierdut odată pe toate la joc. Jucase cu un baiat mai mare ca el cu vreo câţiva ani şi trişa astfel că pierdea mai mereu. Prinzând gustul jocului a început să joace şi pe bani, bani ce erau furaţi de acasă. Timbrele şi surprizele îşi pierduseră farmecul.

 

Paşii maturităţii

      Apoi şi-a încercat norocul şi la aparate sau “tonomatele cu bani” aşa cum le numea el.  ” Îmi dădea mama bani să-mi cumpăr o pereche de papuci iar eu mă duceam la aparate. Orice ban îl prindeam la aparate îl băgam. Dupa aia am trecut şi la poker încât jucam şi pe hainele de pe mine, dădeam orice şi eram în stare de orice numai să joc. Îmi plăcea foarte mult şi-mi place şi acuma.”

      Se opreşte o clipă din povestit şi-mi şopteşte că acum a început să mai rărească aparatele şi joacă mai mult jocuri la care poate să piardă cu mâna lui, gen barbutul.

     “Îmi amintesc de o fază dintr-o iarnă când afară erau minus douazeci de grade şi jucam barbut cu băieţii de la bloc până mi-a plesnit pielea de la mână cum tot luam zarul şi-l zbăteam că ţineam mâna închisă. Dar tot nu m-am oprit şi n-am dat importanţă.”, îmi spune râzând ca şi cum ar fi fost ceva normal.

      Deodată atmosfera se umpluse de versurile unei melodii vechi de a cântăreţului  Smiley: “Am bani de dat, am datorii la stat..”. Îl bufneşte râsul în timp ce scoate telefonul din buzunar şi face semn în sensul de al scuza pentru că va trebui să răspundă. După ce convorbirea se termină ne spune că era un “amic” la care va dormi diseară ca să nu rămânem curioşi totuşi.

 

Paşii disperării

     Continuă şirul vieţii sale cu cel mai critic moment când a lucrat într-un cazinou acum câţiva ani în urmă. Nu lua niciodată salariul pentru că zi de zi juca chiar dacă împrumuta  sau lua bani cu camătă. Stătea în cazinou şi în timpul liber. Cea mai consistentă sumă de bani pe care a pierdut-o a fost de 5000 de euro în două ore la ruletă.

     “Am avut o senzaţie aiurea când am pierdut banii ăia. Eram disperat şi am plecat de acasă într-o pereche de slapi şi o pereche de bermude. Vroiam să plec în Italia. Am ajuns pe la Negreşti şi m-am întors. Mai aveam în buzunar vreo douazeci de milioane şi le-am băgat şi pe alea.”, ridică vocea ca şi cum nu i-ar fi părut rău. Apoi mâhnit recunoaşte că a fost dependent de ruletă deşi acum spune că s-a vindecat. Insistă totuşi că nu poate rezista la barbut nici în ziua de azi. I-a bani cu camăta,vinde lucruri de acasă însemnând telefoane ,haine ,lanţuri ,papuci, orice face bani pentru a putea să-şi satisfacă setea aceasta de joc.

      Au fost momente când fugea pur şi simplu pe stradă pentru a ajunge la cea mai apropiată sală de jocuri de noroc. Ajungea, se punea pe scaun şi juca până la ultima mână şi apoi iar stătea şi se gândea cum să mai facă rost de alţi bani. “Eram aşa disperat să am bani să joc încât dacă mă duceam să joc preferam să iau de la unu o ţigară şi nu mă înduram să dau de la mine să-mi cumpăr un pachet de ţigări. De mâncare nu mai zic,când jucam nu-mi mai trebuia nimic. “, încercând să mă convingă.

      Face o pauză cât să-şi aprindă o altă ţigară şi îmi spune:” Înainte ne închideam într-un bar şi jucam barbut câte trei zile şi trei nopţi. Fără să ieşi de acolo, fără să mănânci, fără să te speli, fără să te descalţi, jucam încontinuu. Îţi poti imagina?! Jucam efectiv încontinuu.”  

       Expresia de pe faţa lui îmi spune că întradevar nu ştie nici el cum de rezistă atât de mult. Trăgând ultimul fum din ţigară încearcă să explice sentimentul de când joci ,de când eşti în “febra aia”  şi de faptul că nimic nu mai contează în momentul acela nici de iubită, nici de soţie, nici de mamă, de nimic.

      “Nu poţi juca un joc de noroc fără să fii doar acolo şi să nu te gândeşti în altă parte. Dacă nu eşti doar acolo atunci pierzi bani degeaba. Oricum îi pierzi degeaba dar dacă te gândeşti în altă parte atunci efectiv chiar îi pierzi degeaba.”, coborându-şi privirea în jos.

 

Alţi paşi, alte suflete

      Scoate o ţigară din pachetul din buzunar şi continuă repetând de doua ori în şoaptă:” am fost obsedat de ideea de câştig”.  Îi plăcea să câştige bani uşor. Însă  nimeni nu se va vedea împlinit de la jocuri pentru că poţi câştiga azi, mâine şi apoi să-i dai pe toţi odată aşa cum a păţit şi el. Cum sunt şi alţii. Tot mai mulţi tineri intră în patima jocurilor de noroc. E un întreg cerc vicios.

      Îşi ridică şapca de pe cap şi începe să povestească despre oameni întâlniţi pe timpul când lucra la cazinou” Într-o seară venise un om mai în vârstă să joace la aparate. Jucase toată noaptea şi pierduse mulţi bani iar la un moment dat spre dimineaţă, pe la ora cinci căzuse deodată de pe scaun pe spate. A făcut un preinfarct dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu el apoi. Am văzut multe cazuri, oamenii veneau cu bani împrumutaţi de la bancă şi jucau la ruletă sau femei dependente pe care le trimitea bărbatul la piaţă iar ele veneau cu sacoşa la ruleta şi dacă mai rămâneau cu bani se duceau la piaţă dacă nu cine ştie ce făceau.”

     Ca să înţeleg puţin a explicat că limita pe pariu la ruletă era de zece milioane la circa două minute spunând că acolo pierzi cât ai. Dacă eşti ghinionist şi ai o sută de milioane în zece minute poţi să nu le mai ai.

     Trage ultimul fum din ţigară şi îmi spune: ”Venise unu’ pe tura mea odată pe la ora opt seara şi băgase la ruletă un miliard jumătate iar până dimineaţă la ora cinci nu-i mai avea. Deci în câteva ore nu-i mai avea. Când şi-a dat seama era prea târziu.”

       Aceeaşi melodie se răspândeşte iar. De data aceasta trebuie să plece dar nu înainte de a-mi spune râzând“E o boală de care nu poţi scăpa. Şi zece lei dacă îi ai în buzunar nu-ţi iei altceva şi nici nu-i păstrezi ci îi bagi într-un aparat cu gândul că poate scoţi ceva. E gândul să joci nu doar să scoţi. Te las, mă duc să mai trag o manetă poate azi am noroc.”.

 

 

http://www.youtube.com/watch?v=vL8ufKj3pBw

 

/ Andreea-Mihaela Pîrcălabu

Advertisements

Interviu cu actorul Emil Coşeru

emil_coseru       Emil Coşeru, unul dintre cei mai populari actori ieşeni şi unul dintre cei mai îndrăgiţi profesori. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1969 la clasa prof. Moni Ghelerter – Zoe Anghel Stanca, susţinând examenul de licenţă cu rolul Don Quijote din piesa cu acelaşi titlu de Yves Jamiaque. Rolul de debut a fost Treplev din Pescăruşul de A. P. Cehov în regia lui Cătălina Buzoianu în acelaşi an, 1969. În 1990 a reînfiinţat şcoala ieşeană de teatru în cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi. A realizat peste 300 de roluri principale în spectacole de teatru.

“Îmi puneam un cearceaf în cap şi o făceam pe regele Lear.”

Andreea Pîrcălabu: Credeţi dumneavoastră că ne pierdem copilăria prea devreme?

Emil Coşeru.: Niciodată! Depinde de om. Depinde de starea de spirit, de ceea ce citeşti, de trăirile pe care le ai. Copilăria nu e o jucărie pe care acum o ai şi apoi nu o mai ai. Pe urmă se supără copilul şi o pierde. Depinde de persoană. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu mi-o voi pierde niciodată. În meseria mea trebuie să fii copil mereu. Ori copil ori nebun.

Ce vă plăcea să faceţi cel mai mult în copilărie? Vă mai amintiţi prima satisfacţie de când eraţi copil?

Năzbâtii domnişoară. Îmi plăcea să joc teatru. Îmi puneam un cearceaf în cap şi o făceam pe regele Lear. Ascultam când eram mic la un difuzor din acelea de pe vremuri şiîl auzeam pe George Vraca şi-o făceam pe Ovidiu, pe regele Lear, pe toţi actorii, probabil de acolo mi se trage.

Cine v-a fost ghid în definirea personalităţii?

Profesorii mei bineînţeles. Am făcut liceul la Galaţi şi am avut ca mentor pe răposatul Traian Ghitescu Ciurea cu care am făcut ore de pregătire. Moni Ghelerter, profesor de la Bucureşti şi Zoe Anghel Stanca, asistenta lui. Pe parcurs lucrurile s-au complicat în momentul când am deschis ochii în lumea asta cu întâlnirile cu regizorii respectivi .

Care este cel mai important sfat pe care l-aţi primit?

Să fii cinstit cu cei din jurul tău. Să fii organizat, punctual, pentru că politeţea este un dar al regilor. Şi să nu minţi.

Care a fost visul dumneavoastră ?

Cred că actoria a fost visul meu. Bineînţeles că mi-a plăcut literatura, muzica, teatrul, îmi plăcea să scriu şi să pun pe hârtie fel de fel, să fac dramatizări, fel de fel de nuvele care mi se păreau mai scenice. Am avut un gând şi cu medicina bineînţeles. Dacă nu reuşeam la teatru mă duceam la medicină dar teatrul a fost primul gând.

Părinţii au acceptat uşor ideea de a deveni actor?

Mi-au dat mână liberă ca oricând să pot să fac ce vreau. Ei nu s-au băgat în opţiunile mele. Pentru că e cel mai uşor să tai aripile unui copil care vrea să se facă pilot, şofer de tir-e o meserie grea dar interesantă .

“Nu mai am părul negru ca Romeo ca să-l mai pot juca.”

Să vorbim despre ce vă place să faceţi cel mai mult: actoria. Ce înseamnă să iubeşti scena?

Se spune în lumea teatrului “iubeşte scândura”. E o replică care tot timpul se vehiculează între noi. Un actor trebuie să se rodeze cu scena, cu scândura cum spunem noi. Asta înseamnă să o iubeşti, să fii acolo prezent tot timpul şi să te chinui. E o meserie la vedere. Un actor fie trist sau vesel, tu trebuie să îl vezi.

Ca actor aţi simţit vreodată că aţi obosit?

Am o vârstă şi categoric simţi că oboseşti. Acuma fac un test de 80 de pagini şi de o lună de zile în sfârşit cred că l-am învăţat, cred eu. Să vedem după amiază la repetiţii ce mi-a rămas în cap dar categoric te marchează vârsta.

Au fost momente când aţi vrut să renunţaţi la actorie?

Niciodată. Poţi să spui ori boala care îţi taie aripile ori ferească Dumnezeu. E o meserie în care dacă ai renunţat o dată renunţi definitiv.

Aţi păstrat câte ceva din fiecare rol pe care l-aţi interpretat?

Te marchează bineînţeles fiecare rol. Un personaj e îndrăzneţ, altul e timid şi astfel te modelează. Vrând nevrând lucrezi cu nişte personaje imaginare care trebuie neapărat să intre în tine, să intre în casa ta, în interiorul tău. Să intre în carcasa asta pe care o porţi tu ca actor. Şi atunci lasă nişte urme pe creier, în suflet, în comportament.

Aţi jucat vreun rol care nu v-a plăcut în totalitate ?

Da. Când era Cântarea României pe vremea lui Ceauşescu şi făcea nişte spectacole. Le făceai că asta e, strângeai din dinţi şi mergeai înainte.

Ce rol nu l-aţi mai putea juca niciodată?

Nu aş mai putea să-l joc pe Romeo acum. Nu mai am părul negru ca Romeo pentru ca să-l pot juca. Îmi pare foarte rău.

Există spectacole care v-au rămas la inimă, eventual ale altor actori?

Sunt nenumărate spectacole care îţi pot rămâne în suflet chiar dacă nu joci tu. Mi-a plăcut “Visul unei nopţi de vară “ pus de Ciulei cu Bulandra acum mulţi ani în urmă pentru că era un spectacol superb sau “Furtuna” tot de el sau spectacolul lui Tocilescu cu “Cabala bigoţilor”. Spectacolele pe care le făcea Penciulescu sau Pintilie în anii ’70. Deci pot fi spectacole care să te marcheze.

“Publicul e un monstru înfiorător cu multe capete ca cel din basmele pe care le citeai când erai mică.”

Vi s-a întâmplat să jucaţi într-o sală mai puţin plină ?

Da. Lumea nu venea la spectacol la începutul lui ‘90. Când lumea a descoperit ziarele, televiziunea, alte posturi, internet, s.s.m.d . Pe vremea lui Ceauşescu era frig în sală şi lumea nu venea la spectacol. Jucai cu mănuşile pe mână. Categoric se întâmplă şi treaba asta.

Care poate fi cea mai aspră critică pe care o poate primi un actor?

Există totdeauna între actori şi critici o luptă. Actorii nu cred în critici iar criticii cred mai puţin în actori. Pentru că ei văd dintr-un unghi, noi îl vedem din cu totul alt unghi. Şi atunci ei văd hai să spunem literar un spectacol, noi îl vedem din punct de vedere scenic. Nu e o mare iubire între cele două tagme.

Care este spaima cea mai mare: să uitaţi replica sau să fiţi uitat de public?

Să ai lapsus pe scenă. Da. Publicul te uită. Publicul e un monstru înfiorător cu multe capete ca cel din basmele pe care le citeai când erai mică, care în clipa asta te adoră şi te aplaudă iar peste cinci ani dacă nu mai joci şi nu mai intrii în vizorul lui te uită. Îmbătrâneşti, nu mai poţi să joci şi te uită. Mai ştie cineva de Vraca, Calboreanu, Talianu?! Nu mai ştie nimeni. Publicul uită.

Vă hrăniţi cu aplauzele spectatorilor de la finalul fiecărui spectacol?

Sunt foarte importante aplauzele unui spectator. Când vezi o sală plină şi simţi pulsul sălii e foarte important lucrul acesta pentru că te încarcă de energie. Când vezi o sală apatică pentru că mai sunt şi din astea, încerci să mergi înainte să treacă timpul sau calci pe acceleraţie crezând că tu ai pierdut viteza. Sălile diferă, depinde de la o sală la alta, de la o zi la alta sau de oameni pentru că sunt foarte mulţi care-şi fac siesta în sălile de spectacol.

“Una e să fii teatral şi alta e să fii adevărat pe scenă.”

Aţi cunoscut eşecul de-a lungul carierei?

Da. Categoric în fiecare meserie îl întâlneşti. Nu ţi-a ieşit un rol deşi îl ştii şi-l simţi în interiorul tău că nu-ţi iese dar îl duci aşa la capăt şi ţi-l asumi. Parezi într-un fel. E un zbucium continuu în toată meseria asta între durere, umilinţă, spaimă. Dacă suntem bolnavi nu mai putem face nimic. Sunt multe componente psihice, medicale.

Câtă însemnătate are perfecţiunea pentru dumneavoastră?

Fiecare ar trebui să facă perfect lucrurile dar nu există perfecţiune. În teatru sunt lucruri pe care trebuie să le faci matematic de la privire la întoarcere, relaţie cu partenerul, improvizaţie, voce cu mai multă intensitate sau cu mai puţină intensitate. De multe ori îţi scapă, nu există perfecţiune. Numai câţiva precum Mozart, Michelangelo au atins perfecţiunea în lumea asta.

Aţi făcut vreodată compromisuri?

Cu animalele mele. Cu oamenii nu. Am fost iubit de actori, de oamenii de aici şi de trupă. Am fost iubit de regizori şi de dramaturgii ieşeni.

Aţi jucat în numeroase spectacole apreciate. Să spunem ipotetic că vă aflaţi la un moment dat în situaţia de a alege între teatru şi film? Ce aţi alege şi de ce?

Sunt două lucruri diferite.Sunt meserii diferite. La noi, actorii de teatru joacă şi în film. Eu iubesc mai mult teatrul decât filmul. Pentru că e mai adevărat, mai cu emoţie. La film totul e tehnic, te aşază de la un sărut până la o fugă sau o despărţire sau cine ştie ce. Totul e făcut tehnic, matematic. Sunt actori pe care camera îi iubeşte, actori ce dau bine pe sticlă. Sau alţii nu. Iubesc mai mult teatrul!

Dar între profesor şi actor? De ce?

Şi aici sunt lucruri diferite deoarece atunci când stau cu studenţii, lucrez foarte mult cu ei. Învăţ foarte multe lucruri de la ei şi invers bineînţeles. Pedagogia şi practicatul meseriei sunt lucruri total diferite. Eu le iubesc pe amândouă şi n-aş putea alege între ele.

Sunteţi un om destul de ocupat, timp liber vă mai rămâne?

Noaptea când mai citeşti, mai stai cu Caragiale în faţă, cu Shakespeare care niciodată nu-l descoperi total, n-ai cum să-l descoperi. E imposibil. Te mai reculegi citind o carte sau gândind la un rol cu studenţii pentru că trebuie să le explici ce înseamnă Shakespeare, cum să joace. Noi punem câteva jaloane aici, le dăm cum să vorbească, cum să se poarte în scenă, cum să reacţioneze, cum să comunice între ei, cum să fie adevăraţi ca să nu fie teatrali. Una e să fii teatral şi alta e să fii adevărat pe scenă.

“Actoria e singurul drog care-mi place. . şi ţigara, bineînţeles.”

Care ar fi diferenţele între starea de spirit de la începutul carierei de actor şi cea de acum?

Starea de spirit..Cred că râd mai mult acum la final decât râdeam la început pentru că e şi aici o tehnică a râsului. Dar acum, spre final mai râzi şi cu gura plină.

Actoria e ca un drog ce vă provoacă dependenţă. Vă afectează şi cum se tratează?

Nu mă afectează. Ar trebui să ma duc la dezintoxicare dacă e ca un drog. Dar nu mă duc pentru că îmi place în continuare drogul acesta. E singurul drog care-mi place. Şi ţigara, bineînţeles. Iar de tratat, se tratează tot prin actorie. Cui pe cui se scoate, nu ştii?!

Pe cine admiraţi cel mai mult?

Pe Shakespeare. Pentru că el e ca un Dumnezeu pentru teatru. Atât de perfect a scris teatrul şi o paleta atât de mare, o plajă atât de mare de roluri. Ăla care poate să le joace pe toate e un om fericit.

Sunteţi un om împlinit?

Eu da. Am jucat foarte mult. Am întâlnit foarte mulţi regizori, am creat o şcoală de teatru pentru că în ’90 eu şi cu încă 3 colegi de-ai mei am reînfiinţat conservatorul aici. Bineînţeles că mă simt un om împlinit. De ce nu?! Pe mână mi-au ieşit o mulţime de promoţii din care mulţi sunt vedete naţionale.

Ce aţi schimba dacă aţi avea o a doua viaţă?

La început vroiam să fac ori actoria ori medicina. Medicina e o meserie care te apropie de oameni, pacient –public. Probabil dacă un spectacol iese bine îl pui pe gânduri. Cum pui un pacient pe gânduri: mai trăiesc, nu mai trăiesc. N-aş face medicina. Cred că n-aş fi avut ficaţii necesari să fac această meserie. E o suferinţă foarte mare. Nu poţi să vezi un animal rănit d-apoi un om rănit. Sau un om care se zbate între viaţă şi moarte.

Există vreun tren care a trecut prin “satul” dvs şi nu s-a oprit ca să nu vă urcaţi în el?

Nu poţi să prinzi toate trenurile posibile care trec. Nu ai cum să le prinzi pe toate. O fi trecut şi nu-mi dau eu seama.

Credeţi în destin sau ceea ce aţi devenit astăzi este exclusiv ceea ce v-aţi propus să fiţi?

Omul îşi face cu mîna lui destinul. Dacă eşti un om serios ţi-ai făcut şi destinul pentru că destinul ţine cu tine. Dacă nu eşti om serios nici destinul nu ţine cu tine.

http://www.teatrulnationaliasi.ro/echipa/emil-coseru–34.html

Andreea-Mihaela Pîrcălabu