Recenzie de film- August Rush (2007)

O poveste , un Inceput !

august-rush-208682lPovestea plina de suisuri si coborasuri a unui chitarist si a unei violonceliste care se intalnesc deasupra Pietei  Washington  intr-o noapte in care lumina lunii pline dadea senzatia de magie.  insa aceasta frumoasa poveste de dragoste nu are o continuare fericita. Cei doi se despart,lasand in urma lor un copil orfan fortat de circumstante,August Rush , care, odata fugit de la orfelina este gasit de un misterios strain. Astfel copilul cu ajutorul remarcabilului sau talent muzical,incearca sa isi gaseasca parintii.

In tonuri muzicale

Versuri si sunet. O imbinare perfecta , ce duce la un lucru si mai concret si anume muzica. Ea nu atinge numai corzile sufletului ci, uneste si sufletele oamenilor. Acest lucru este evidentiat foarte bine in ecranizarea lui Kirsten Sheridan,care incearca sa ilustreze acest fenomen printr-o poveste de dragoste. Nu se poate trece cu vederea peste toate efectele sonore ale filmului care te invaluie intr-o lume de basm si te face sa simti fiecare sunet. De la adierea vantului ,la clinchetul unei monezi si pana la orchestratia unei simfonii , toate alcatuiesc sirul actiunii filmului si il urmeaza pana in final. Este de remarcat imbinarea a doua genuri muzicale,ceea ce conduce si la crearea unor sentimente diferite. Vorbim aici de muzica rock a lui Jonathan Rhys Meyers ,care reda sentimentul de euforie,nsitateenergi, si muzica simfonica interpretata la violoncel de  Kerie Russel, urmata de sensibilitate ,daruire si chiar visare. Talentul copilului orfan,rodul contopirii a doua genuri muzicale am putea spune, este baza acestui film. Accentueaza ideea de poveste de viata traita prin muzica si cu muzica. Tocmai ideea sa de a-si gasi parintii prin manifestarea talentului sau muzical este sensul de baza,punctul de plecare al povestii,dat fiind faptul ca cei doi parinti ai sai traiesc prin muzica. Scena de maxima intensitate care pune si foarte bine inevidenta talentul micului actor Freddie Highmore (August Rush) este aceea cand copilul ratacit in Piata Washington, reuseste sa se concentreze asupra tuturor sunetelor din jur,luandu-le mai intai separat.apoi contopindu-le intr-o simfonie perfecta in care dirijorul este chiar el. Nu pot spune ca filmul nu intalneste cliseul  mult folosit de “au trait fericiti pana la adanci batraneti”, insa finalul sau in care muzica invinge si ii reuneste pe protagonisti este o scena ca imbina suspansul cu fericirea,iubirea cu muzica si sufletul cu acordurile notelor muzicale.

Final

Nu doar o poveste de dragoste ci si o poveste de viata, acest film intrepatrunde partile pozitive cu partile negative ale vietii unei fiinte umane. Astfel, sunt prezentate inca din incipitul filmului  momente de care poate dispune orice in viata. Ideea este construita in asa fel incat sa existe un echilibru al scenelor, asa cum in viata trebuie sa existe mereu un echilibru pentru a nu cadea in prapastie. Este redata atat dragostea,fericire intalnirii unei noi iubiri, bucuria fiecarui sunet din mediul uman, cat si tristetea cu care pararesti o anumita persoana, renunti la anumite lucruri importante sau chiar  incercarea de a uita o iubire unica. In acest mod se produce imbinarea scenelor si contopirea acestora intr-un tot in care povestea capata sens si in aceasi timp starneste curiozitatea publicului de a ramane in fata ecranelor pana la final. Nu poti renunta la ideea de regasire,reintalnire si final fericit, cu toate ca pe parcurs esti impins de anumite intamplari negative care te fac sa crezi ca sfarsitul povestii va fi unul negativ. Acest lucru il explica foarte bine si scnena in care tanara Lyla, dupa nastere este intampinata de tatal sau care ii da vestea trista,cum ca a nascut copilul mort. Ceea ce o face sa isi schimbe orice speranta de viata si de a mai trai intr-un final.

Alexandra Apostol

Advertisements

“Un actor cred ca este bine sa fie deschis si spre scena si spre ecran.”

"Dupa Dealuri" Photocall - 65th Annual Cannes Film Festival

Cristina Flutur, actrita pe scena, actrita pe ecran.

Născută la Iași, în 1978.  Absolventa a Facultatii de Litere la Universitatea „Alexandru Ioan. Cuza” din Iași, în 2000, și a studiat ulterior actoria la Cluj, la Universitatea „Babes-Bolyai”. Din 2004,joacă la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu și are deja în portofoliu colaborări cu regizori precum Silviu Purcărete („Metamorfoze”), Andrei Șerban („Pescărușul”). Personajul Alina din “După dealuri” a fost primul ei rol într-un film de lungmetraj.

Reporter: Cum ai obtinut acest rol?

Cristina Flutur: Hmm..a fost greu,nu. Am primit un telefon Cristian vazuse poza mea pe internet si i-a cerut directorului de casting sa ma caute si sa ma aduca la Bucuresti petru o proba.

Reporter: Crezi ca a fost un noroc?

Cristina Flutur: Nu stiu daca noroc ar fi cuvantul dar da, mi s-a dat o sansa.

Reporter: Ce anume ti s-a spus despre rolul pe care urma sa-l interpretezi, la inceput?

Cristina Flutur: Mi s-a spus in primul rand ca nu este vorba de o persoana care are probleme psihice si nu este vorba despre o persoana posedata. Am lasat cele doua extreme deoparte si am pornit de la ideea ca Alina este o fiinta care iubeste si care sufera foarte mult.

Reporter: Ti-a fost greu sa intri in pielea personajului?

Cristina Flutur: Nu a fost un personaj foarte usor pentru ca era foarte, foarte departe de mine si ma gandeam ca o sa-mi fie greu sa ajung la ea, dar nu stiu exact cum s-a intamplat ca in cele din urma am ajuns sa o simt foarte tare  si sa o iubesc foarte tare si sa o inteleg, sa nu o judec si sa merg cu ea pana la capat.

Reporter: Care au fost cele mai grele momente la filmari?

Cristina Flutur: Pentru mine, cred ca incepand din ziua in care Alina este legata, a inceput sa fie mai greu.

Reporter: Cum  a fost experienta de la Cannes?

Cristina Flutur: S-a intamplat extrem de repede, n-am avut timp sa-mi dau seama ce mi s-a intamplat, trebuia sa fiu foarte prezenta si sa duc pana la capat tot ce aveam de facut si cam dupa doua saptamani mi-am dat seama ca am primit un premiu mare si m-am bucurat. Si atuncea m-au coplesit emotiile, mai tarziu.

Reporter: Cum crezi ca iti va influenta cariera acest premiu?

Cristina Flutur: Sper ca in bine, sper ca vom primi toti cei care am jucat in film, pentru ca mi se pare ca toti sunt actori foarte, foarte buni. Sper ca vom primi propuneri de proiecte interesante ca sa spunem alte povesti despre alte personaje, care poate sa emotioneze pe cineva.

Reporter: Acum ca ai avut succes la acest film, mai ai alte colaborari propuse pentru alte filme, mai ai propuneri?

Cristina Flutur: Inca nu este nimic concret  dar vorbim cu anumiti oameni dar nu s-au concretizat nimic.

Reporter: Ai afirmat intr-o declaratie ca speri ca filmul sa fie vizionat fara prejudecati. De ce ?

Cristina Flutur: Pentru ca sunt  multi oameni care au stiut ca este vorba despre un film care are la baza povestea de la Tanacu si au inceput tot felul de speculatii, fara sa fi vazut filmul si nu stiu cat este de cinstit fata de ceea ce am facut noi. Oricum filmul este bazat pe povestea reala dar nu este un documentar si nu incearca sa reproduca povestea reala, este o fictiune. Este vorba despre niste oameni carora li s-a intamplat ceva la un moment dat si noi incercam sa tragem niste concluzii, cumva cum sa facem sa nu se mai intample.

Reporter: Acum vazand reactiile publicului care crezi ca a fost impactul asupra celor ce au vizionat filmul?

Cristina Flutur: Este foarte greu de raspuns la intrebarea aceasta pentru ca publicul nu este o masa amorfa, publicul inseamna fiecare spectator care a venit in sala si fiecare vede in felul lui propriu si ia din film ceea ce are el nevoie la un anumit moment, deci ca s-a raspando la intrebarea aceasta ar trebui sa vorbesc absolut cu fiecare spectator in parte si stam asa cateva ore la povesti sa imi dau seama exact ce au simtit sau ce intrebari si-au pus sau la ce s-au gandit si asa mai departe. Nu este asa de simpla intrebarea aceasta pe cat pare.

Reporter: Cum ai descrie colaborarea  cu regizorul Cristian Mungiu?

Cristina Flutur: Am lucrat extra ordinar. Mi se pare una dintre acele intalniri pentru care trebuie sa fii foarte recunoascator  in viata aceasta, pentru ca nu este chiara sa de simplu sa intalnesti un regizor cu care sa fii de la prima secunda pe aceasi lungime de unda si sa nu ai nevoie de cuvinte si de explicatii. Sunt cu adevarat recunoscatoare ca am avut sansa aceasta.

Reporter: A fost greu in momentul in care a trebuit sa filmezi la minus 15 grade?

Cristina Flutur: Uneori, da. Uneori era ingrozitor de frig si emotiile personajului erau absolut de dimensiuni cosmice, imi era destul de greu sa le duc dar gaseam in mine puterea de fiecare data pentru Alina, pentru poveste, pentru film. La urma urmei nici un rol nu este usor, fie ca sunt minus 20 de grade fie ca sunt 20,30  dar trebuie sa-ti asumi riscul.

Reporter: Care a fost scena cel mai greu de interpretat si cel mai greu de filmat?

Cristina Flutur: Cred ca revin la acea prima zi cand Alina a fost legata prima data pentru c ape urma m-am obisnuit cu ideea ca pana la sfarsitul filmului va fi asa. A fost greu pentru ca nu poti sa mimezi violenta intr-un film si atunci mare parte din violenta prin care trecea Alina, trecea prin mine si eu trebuia sa accept  asta si trebuia sa-mi asum agresivitatea aceasta.

Reporter: Din cate stiu este primul tau film de lungmetraj, cum a fost, fiind prima ta experienta, ce ai simtit ?

Cristina Flutur: Este primul meu film de orice fel de metraj. Mi-a placut foarte tare, este diferit de teatru, eu am facut numai teatru pana acum dar este o experienta pe care mi-ar placea foarte mult sa o repet. Este altceva, dar la urma urmei este vorba tot de niste oameni, de niste povesti si un actor cred ca este bine sa fie deschis si spre scena si spre ecran.

Reporter: Daca ar fi sa alegi intre teatru si film, ce ai alege?

Cristina Flutur: Nu as alege, le vreau pe amandoua.

http://www.facebook.com/cristina.flutur.12?ref=ts&fref=ts

http://www.google.ro/search?q=cristina+flutur&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=CyiuUfexD4OotAahrYCgBw&sqi=2&ved=0CAcQ_AUoAQ&biw=1133&bih=555#facrc=_&imgrc=RP-rFKjyqILumM%3A%3BewYzH5axk3dM3M%3Bhttp%253A%252F%252Fstatic.cinemagia.ro%252Fimg%252Fdb%252Factor%252F38%252F56%252F48%252Fcristina-flutur-575500l.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.cinemagia.ro%252Factori%252Fcristina-flutur-385648%252Fpoze-hires%252F1182944%252F%3B401%3B594

http://filmedivix.com/filmeonline/dupa-dealuri-2012-film-online/

Nimirceag Simona  Diana

RECENZIE:Scrisori către Julieta(2010)

Scrisori către Julieta (2010)

letters_to_juliet_posterPovestea lui Romeo şi a Julietei este un model de iubire care învinge totul.Sophie(Amanda Seyfrind),eroina filmului ‘’Letters to Juliet’’ crede foarte mult în destin.Ea este logodita cu  Victor(Gael Garcia Bernal), dar iubirea lor  nu este cea visată de mulţi.De acest lucru,Sophie îşi va da seama  abia dupa ce vede ce înseamnă o iubire adevarată,prin prisma poveştii lui Claire.

Într-o vacanţă în Verona  împreună cu logodnicul ei, Sophie ajunge în casa legendară a Julietei.Aici,femei din întreaga lume scriu scrisori  iubitei lui Romeo crezînd că  aceasta le va ajuta în decepţiile pe care le- au suferit.Ea îşi dorea să ajungă redactor la The New Yorker şi îşi începe aventura sub acest pretext.Scrisoarea pe care  îî va scrie  lui Claire(Vanesa Redgrave) , îşi spune propria poveste de dragoste.

Căutarea iubirii pierdute acum 50de ani  aduce foarte multe scene cu umor dar şi cum să ţi ascuţi inima.Cadrele alese pentru film din Verona şi Toscana au un decor romantic,o coloană sonoră vesela ,amuzantă uneori ,astfel încat filmul să nu devină prea lacrimogen.

Cuplul de îndragostiţi în vîrstă se întâlnesc  după jumătate de secol iar aceştia sunt un model pentru tânărul cuplul Sophie şi Charlie (nepotul lui Claire) .La început se comportă urât cu Sophie dar se îndrăgosteşte de ea .Sentimentul este reciproc chiar dacă ea este într o altă relaţie.

Finalul este previzibil cu un happy-end, Claire şi Lorenzo se căsătoresc iar Sophie şi Charlie îşi declară iubirea .Scena balconului din Romeo si Julieta este reluată .Este cam lipsita de originalitate dar bine incadrata in poveste .

GERDA ZAHARIA

IMPREUNA CU SOTIA IN RAZBOI

Image

A fi o familie inseamna a fi alaturi la bine si la greu, a imparti totul. Insa cand vine vorba de a imparti arme si uniforme militare se schimba situatia. A fi alaturi de persoana iubita in orice conditii e o adevarata provocare, cu atat mai mult cand totul se petrece pe teritoriul altei tari,o tara unde linistea si armonia au apus demult,Irakul.Este greu de crezut ca o familie tanara de militari romani a ales sa participe la razboi nefiind obligati de nimeni. Pasiunea pentru armata si tot ce tine de aceasta o are familia Mirauta inca din copilarie.

Cristian si Ramona Mirauta formeaza o familie frumoasa inca de cand au terminat “Liceul Militar Mihai Viteazu” din Alba Iulia,respectiv “Scoala miliatara de maistri si subofiteri Basarab I” din Pitesti , ambii fiind sefi de promotie. Totodata,dupa absolvire, acestia au fost repartizati la unitatea militara din Tatarasi, Iasi .

“De cand era mic Cristi a fost un copil energic, ordonat si extrem de silitor”, spun parintii lui Cristian, Costica si Liliana Mirauta. “Pasiunea pentru arme o are de cand a inceput sa urmareasca desene animate si filme de razboi. Incercand sa-si copieze actorii preferati din copilarie Cristi si-a dorit foarte mult sa practice artele martiale de la varsta de 9 ani. Indiferent de vreme sau de anotimp mergeam cu el la clubul Sakura din Onesti unde pentru cateva ore nimic nu-i putea distrage atentia. Era invatacelul preferat al antrenorului deoarece se citea pe fata lui ambitia si perseverenta. A facut asta ani si ani si a castigat multe concursuri locale si chiar pe tara ”, a dezvaluit tatal lui Cristian.

“ Nu accepta sa-l ajut la nimic ce apartinea de scoala sau de pasiunile lui. El isi aranja toate lucrusoarele din camera lui , iar zeci de cutii erau de neatins pentru ca in ele isi pastra  colectiile. Colectiona sute de articole sportive dar si militare,pasiune ce o poarta  si acum cu el si sunt sigura ca nu va renunta niciodata la ea. Cristi mereu a imbinat pasiunile lui cu invatatura , ambele avand rezultate excelente”,spune mama lui Cristian.

“Ramona a fost o fata mai speciala. Pentru ea papusile nu prezentau interes dar cand vedea o masina sau orice jucarie specifica baietilor ea era atrasa. A continuat cu aceste pasiuni pana pe bancile scolii generale cand a inceput sa-si doreasca mai mult ca orice sa poarte uniforma militara. Eu cred ca energia si totodata cumintenia si firea ei ordonata au indemnat-o sa-si aleaga cariere de militar.”,isi aminteste cu drag mama Ramonei Mirauta , Ungureanu Elena.

“ Tot ce pot spune este ca Ramona este un munte ce nu poate fi miscat din loc cand isi doreste cu adevarat ceva. Asa era cand a inceput sa-si doreasca cariera militara. A invata materiile din care trebuia sa fie testata nu reprezenta nici un obstacol,iar zilnic o ajutam sa capete si rezistenta fizica. Isi dorea enorm sa ia probele… in fiecare zi  acumula cunostinte intelectuale si sportive iar data examenului a gasit-o foarte pregatita.”  A spus tatal Ramonei, Gheorghe Ungureanu.

Timp de sase luni familia Mirauta a participat la misiunea “Iraqi Freedom”, contribuind la efortul de reconstructie a Irakului prin asigurarea securitatii pe principalele rute de transport, paza unor obiective importante, asigurarea protectiei fortelor Coalitiei Multinationale, dar si prin coordonarea unor proiecte de imbunatatire a vietii si desfasurarea de actiuni umanitare si medicale.

“O experienta unica ce nu o vom putea uita niciodata”, spun cei doi despre misiunea desfasurata.

“Daca tot s-a ivit posibilatea sa mergem, am considerat ca este mai bine sa fim impreuna. Conditiile au fost grele, dar sotia mea s-a descurcat bine, a facut tot ce putea sa faca un coleg de-al nostru barbat. Pericole au existat tot timpul, pentru ca este teatru de operatiuni in zone foarte periculoase. Este o lume diferita fata de lumea in care am trait pana a pleca in misiune.Trebuia sa dai tot ce era mai bun din tine, sa fii atent la cele mai mici detalii si sa reactionezi in cel mai scurt timp. Dar din dorinta de a fi cel mai bine pregatit,pe toate le faceam cu mare placere.”,spune Cristian.

Sotia sa,Ramona,a declarat: “Pentru o femeie,chiar si cadru al armatei,perioada de acomodare la acele conditii aspre este putin mai dificila,dar cu ajutorul lui Dumnezeu am facut fata tuturor incercarilor. Si gandul ca acasa aveam atatia oameni dragi care ne asteptau ingrijorati ne-a insuflat amandurora o doza importanta de curaj si ambitie.”

Camarazii celor doi soti au doar cuvinte de lauda despre atitudinea acestora in misiunea din Irak. “Infruntand pericolul impreuna,in aceasta “meserie” ,din simpli colegi am devenit o adevarata familie,adica am ras impreuna,am suferit impreuna si am impartit totul. Asadar aceste sase luni ne-au marcat pe fiecare,dar intr-un mod placut. In ceea ce ii priveste pe colegii mei,Cristian si Ramona,sunt de parere ca ei merita tot respectul din partea noastra pentru ca nu sunt multi cei care isi pun la incercare casnicia in asemenea situatii. Sunt adevarati profesionisti amandoi “ declara subofiter Alexandru Munteanu.

In viata de cuplu cei doi tineri curajosi formeaza o familie unita si frumoasa beneficiind amandoi de sprijinul parintilor,in ciuda faptului ca distanta dintre ei si acestia este semnificativa,astfel incat parintii lui Cristian sunt in Onesti,iar parintii Ramonei sunt in Ramnicu Valcea.

Casnicia celor doi militari s-a fructificat prin aparitia unui minunat copil,Stefan,cel care de cand a venit pe lume reprezinta totul pentru ei. Parintii lui au remarcat ca si baietelul lor este atras de obiectele militare,chiar daca are putin peste un anisor. Stefan este noua misiune a sotilor Mirauta,o misiune care va dura toata viata.

Savin Dragos

“Te intrebi ce faci cel mai bine si chiar nu o sa-ti vina sa crezi ca raspunsul este atat de aproape…”

alina nechiforLa cei 24 de ani frumoasa ieseanca Alina Nechifor conduce cu incredere si fermitate Agentia de moda denumita “First Models” unde instrueste sute de fete, baieti si copii pentru cariera de model. A ales lumea „glamorous” a fashion-ului  la o varsta frageda si a castigat mai multe titluri de “Miss” in tara insa frumusetea ei a captat si privirile celor de peste granite, colaborand cu nume importante din lumea modelingului. Cu experienta acumulata de-a lungul anilor tanara ieseanca este hotarata sa schimbe mentalitati si sa aduca in prim plan “modeling-ul clasic”. Alina este absolventa  a Facultatii de “Comunicare si Relatii Publice” din Iasi.

“Totul a inceput ca o joaca”

Reporter: Ati început cariera de model la 15 ani , inteleg ca modelingul a avut intaietate in viata dumneavoastra . Care au fost oportunitatile cele mai mari pe care aceasta meserie vi le-a oferit?

Alina Nechifor:  Da de la 15 ani am inceput sa lucrez in lumea modelingului. Totul a inceput ca o joaca cum cred ca pentru toata lumea incepe. Nu m-am asteptat la lucruri prea marete sau ceva de genul ,dar pur si simplu m-am lasat dusa de linia asta. Vreau sa spun ca m-a ajutat foarte mult faptul ca am inceput de la o varsta frageda in primul rand ca si incredere, ca tinuta a mea. Ca adolescenta stii cum e, esti in clasa a VIII a, sau nu stiu a cata… a IXa  eram foarte slaba, toata lumea imi spunea asta si toate cele !?Doar diriginta mea era mai pusa pe realitate. Am inceput cu un casting la Bravo Girls, ei m-au lasat in seama unei agentii si am continuat. Am renuntat mai apoi la oportunitatile de a lucra in strainatate in favoarea scolii. Iti ocupa mult timp si asta înseamna un mod de viata din momentul in care imbratisezi modelingul ca si meserie. M-am rezumat pe plan national aparand in reclame, sedinte foto, videoclipuri si chiar film renuntand la activitati de doua, trei, sase luni in strainatate.

Reporter: Cum a venit idea propriei agentii?

Nu m-am gandit ca o sa ajung  sa-mi deschid propria agentie, dar la un moment dat te intrebi ce faci cel mai bine si chiar nu o sa-ti vina sa crezi ca raspunsul este atat de aproape. Initial am lucrat pentru o alta agentie si apoi mi-am dat seama ca pot sa fac lucrurile mult mai bine dar sub un management al meu.

Reporter: Cum v-a conturat viata jobul pe care l-ati ales?

Practic nu l-am luat in brate ca pe un job. Prima data m-am gandit ca o sa castig foarte multa incredere in mine si ca o sa ma apreciez real cum sunt, fara sa ma supraestimez. Stii cum e cand ai 15 ani nu ai o parere forte buna despre tine, nu prea stii sa porti tocuri , nu prea stii ce inseamna sa fii feminina, porti numai pantaloni de baieti si adidasi, modelingul m-a ajutat.

Reporter: Care a fost cel mai important moment al dumneavoastra in modeling pana in prezent?

Hmmm…cel mai important moment?! Au fost multe dar presupun ca momentul in care mi-am dat seama  ca pot forma alti oameni, practic din toata experienta pe care am acumulat-o. Toata lumea se asteapta sa intre in modeling si sa inceapa sa castige foarte multi bani , ei bine nu! Doi ani de zile am lucrat în prezentari de moda , sedinte foto fara sa castig un leu, ca si orice alt lucru la inceput investesti.

Reporter: Cum a evoluat viata dumneavoastra in acesti ani? Care sunt diferentele importante intre cea care sunteti acuma si cea care erati acum 9 ani , cand ati inceput ?

In primul rand atunci aveam o pozitie de incepator de model care prcatic nici nu prea stia foarte bine cum sa perceapa ideea de model, viata de model ,nu stiam ca sunt atat de multe restrictii, ma refer ca si mancare, nopti pierdute. Diferenta e doar de ani, ca eu ca persoana m-am maturizat si practic acum sunt un om putin mai pregatit decat atunci dar cu aceleasi principii, atata tot.

“Te nasti sau nu sa fii elegant”

Reporter: Unde ati invatat eleganta?

Asta cu eleganta ….cred te nasti sau nu sa fii elegant. Sunt foarte multe fete care fac modeling si care nu au acea eleganta si sunt fete care nu au facut niciodata modeling si au o eleganta desavarsita. Cu asta te nasti, doar ca prin joburile care sunt pe domeniul asta putin mai elegant ti-o formezi , ti-o conturezi si toate cele.

Reporter : Cum v-a influentat viata faptul ca ai devenit o persoana publica? (prezentari de moda, clipurile tv, secvente in filme , emisiuni tv, editorial, reviste internationale)?

Eu sunt asa…o persoana mai modesta de felul meu! Toteauna am un spirit atat de critic incat nici nu ma puteam uita la segvente in care apaream eu (rade). Nu-mi vedeam decat defectele. Cei din jurul meu , clar, priveau din punctul lor de vedere, subiectiv cred, intr-o mainiera de apreciat. Si eu m-am apreciat la momentul respectiv dar aveam mai multe critici ca oricand. Nu stiu…probabil mi-a dat incredere ca am mai evoluat .Fiecare videoclip, fiecare filmare sau fiecare aparitie iti da un plus tie, atata tot. Nu m-a facut sa zbor cu picioarele de pe pamant.Am ramas acolo (rade).

Reporter: Ati tins spre perfectiune ?

Mereu tind spre perfectiune, dar stiu ca nu exista si crede-ma, e ciudat sa stiu ca lupt pentru ceva care nu exista, dar asta e…!(rade) Chestia asta te face sa nu fii niciodata multumit oricat ai munci pentru tine, pentru  ceilalti si oricate rezultate ai avea uneori e în zadar.

Reporter: Cum v-a schimbat viata deschiderea propriei agentii de modeling?

Eu practic nu vad schimbari in viata mea, sunt acelasi om dar cu siguranta daca vorbesc din punct de vedere profesional, da m-am maturizat,  in fiecare zi invat ceva nou, in fiecare zi cunosc oameni deosebiti  de la care am de invatat lucruri bune sau mai putin bune.

In cautare de talente

Reporter: Continuati sa recrutati  modele. Care sunt criteriile care va fac sa alegi ceea ce este cel mai bun?

Toata lumea imi pune intrebarea asta: “m-as putea incadra , nu m-as putea incadra?” Eu cred ca oricat de frumoasa ar fi persoana respectiva trebuie sa schimbi doua, trei vorbe cu ea, sa vezi daca este o persoana pe care te poti baza sau nu si chiar si atunci nu ai cum sa cunosti o persoana, in niciun fel, totalmente ci doar sa-ti faci o parere pur si simplu. Dupa atatia ani vorbim in primul rand despre statura corpului, sa fie ceea ce caut si in al doilea rand fizionomia. Fiecare persoana este diferita. Eu cand vad pe cineva prima data ma uit la fata si apoi o incadrez deja intr-o anumita sedinta foto sau prezentare pe care am avut-o. Deci din experienta vad daca acea persoana s-ar incadra si pe care dintre acele domenii. Asta e tot.

Reporter: Conduceti un intreg batalion de fete, ati fost vreodata dezamagita de ce ati ales?

Da, da, da cu siguranta, in ideea in care in fiecare dintre modelele pe care le selectez , ma refer atat la copii , fete si baieti, investesc foarte mult. Sunt o persoana foarte sufletista si cu fiecare persoana am un plan; ca planul dureaza mai mut sau mai putin eu mi-l fac inainte sa inceapa lucrul si atunci cand tu ti-ai facut un plan si ai muncit pentru fiecare in parte si ai investit suflet in primul rand –asa sunt eu , mai am de invatat ca lucrurile nu stau chiar asa in viata- si vezi cum esti tratat sau ca iti arunca pur si simplu o vorba sau vezi ca nu a respectat o conventie de la inceput ramai dezamagit desi din start imi dau seama ca oamenii sunt diferiti – ca practic asta e si farmecul – dar actionez pe principiul ca daca eu nu as face nici altul nu mi-ar face mie. Gresit!

Reporter:  Numeroasele concursuri  pe care  le-ati castigat, in afara faimei pe care v-a adus-o, ce au mai insemnat pentru viata personala?

De obicei participam la astfel de concursuri nu neaparat ca mi se oferea sansa ,eu imi alegeam aceasta sansa. Le alegeam in momente in care aveam nevoie de mai multa incredere in mine, de un pas inainte si nu ma duceam neaparat cu gandul de a lua locul I. Am luat de foarte multe ori si locul I si locul II. Cel mai mult cred ca m-a ajutat sa trec etapele acelei perioade, dar am sa zic ca cel mai fain a fost cand am castigat locul II la ,un concurs la care toata lumea se astepta sa castig locul I. Nu am vazut atata sustinere si atatea regrete in acelasi timp- din partea juriului  organizatorilor, publicului -niciodata.Cand am castigat locul I nu am primit multe felicitari cum ma asteptam ,era normal , dar cand am caştigat locul II m-am simtit ca niciodata cand castigam locul I.A fost o experienata foarte placuta, genul de experienta care nu o poti uita si de care uneori ai nevoie in viata personala.

Reporter: Deci nu ati luat infrangerile ca pe niste lucruri tocmai negative

Sunt o persoana atat de optimista incat incerc tot raul sa-l dau la oparte. Eu din fiecare rau vad partea buna , pare ca sunt prea  visatoare, poate ca inca mai am o gandire copilaroasa, nu stiu ce sa zic(rade)… infrangerile pot fi constructive uneori. Accept orice , insa nu regret nimic din viata mea , nu consider ca am facut greseli majore si nu cred ca am vreo infrangere ci doar am evoluat.

Reporter: Fata de cum va propuneati sa va fie viata, unde a fost ea diferita in sens pozitiv si unde in sens negativ?

Ai sa razi, dar eu nu-mi fac planuri, niciodata nu mi-am facut planuri. Nu mi-am propus sa-mi deschid agentia mea, nu mi-am planuit ce o sa devin in viata, ci am lasat-o pe ea pur si simplu sa se joace cu mine. Am luat de la ea ce mi-a oferit si am dezvoltat. Nu ma intreba, nu stiu ce o sa fac peste cinci ani, daca o să fac acelasi lucru sau nu. Asta stiu ce fac azi. Nu cred ca mi-am pus mari idei pe care sa le pun cap la cap si sa-mi iasa pur si simplu, asta a fost sa fie!

Reporter: V-ati caracterizat ca fiind o persoana optimista, cum va influentat aceasta calitate ?

Cand esti o persoana optimista, pozitiva, eu consider ca iei locurile intr-o maniera de dezvoltare. Daca plec pe picior gresit cu premiza ca nu o sa imi iasa, ca nu cred ca e bine ceea ce fac atunci e ok, imi schimb planul si consider ca fiecare decizie pe care am luat-o i-am dat suflet si cred ca atunci cand dai unei situatii, unei conjuncturi suflet si placerea de a se realize, o sa se realizeze dar trebuie sa fii intr-un spirit realist. Nu ai cum sa zici ca imi cumpar acum un bilet la loto si am sa castig. Poate pentru tine nu e benefic sa castigi si atunci viata ta va lua o intorsatura gresita.

“Moda este o adevarata cultura”

Reporter: Ce credeti despre moda zilelor noastre, despre schimbarile care au loc in industria fashionului?

Nu stiu ce sa zic. Apreciez enorm de mult ceea ce inseamna moda, e o adevarata cultura pe diverse categorii, cu siguranta. Insa consider ca moda adevarata e aceea pe care tu o porti si te simti bine. Nu cred ca pentru o persoana ar fi ok daca si-ar pune tocuri de 20 si haine super colorate, cand pe ea o avantajeaza negrul sau o tinuta normal… doar sa se imbrace de dragul modei. Nu cred ca e tocmai firec.

Reporter: Anterior ati declarat intr-un articol ca v-ati impus in industria fashionului autohton cu dorinta de a schimba ceva in mentalitatea tinerelor  dornice de a face modeling. Reusiti ce v-ati propus?

Da, cred ca a fost prima mea gandire, primul meu impuls de a face lucrul asta in ideea in care vedeam foarte multe agentii, multe fete intr-o postura care nu era caracterizata ca fiind modelingul pe care l-am facut eu acum multi ani si pe care speram sa-l vad in continuare. Si atunci am zis ok: “Poti sa faci chestia asta? Ai avea suficienta convingere incat sa ramai pe clasicul modeling?”si mi-am spus: “Da pot!” Nu ma caracterizez ca un profesor dar consider ca pot implementa cateva idei normale, simple,firesti, modeste şi de bun gust tinerelor.

Reporter: Ati declarat inr-un alt interviu ca ar fi existat si o a doua obtiune in ceea ce priveste cariera. Care este aceea?

Cand eram foarte mica mi-am dorit sa devin designer, enorm mi-am dorit. Crosetam, croiam haine la papusi, la manechine si crede-ma ma uit acum la acele creatii de copil si nu-mi vine sa cred ce bun gust aveam (rade) si cata rabdare… Practic asa e, cand esti pasionat de ceva tot ceea ce faci este foarte simplu. Inca mi-a ramas in suflet dorinta asta, e posibil sa…cine stie?…sa se si materializeze candva. M-am gandit de foarte multe ori la chestia asta, insa trebuie sa fii pregatit pentru orice pas si nu stiu daca acum as fi pregatita. O alta varianta ar fi PR , dar e posibil sa fac politica, habar nu am. Nu stiu ce o sa fie, cum spune.

Despre pseudo-vedete

Reporter: Romania noastra este plina de fete  care au ajuns modele peste noapte. Ce parere aveti despre pseudo-vedetele care au acaparat atentia presei  si a oamenilor de rand?

In primul rand la noi s-a pastrat putin din modelingul clasic de care vorbeam mai devreme. Eu nu consider ca domnisoarele astea …asistente TV sau care le mai vedem noi prin cluburi dezbracate, sunt neaparat modele; sunt o alta categorie. Nu vreau sa dau in ele, Doamne fereste, asta este meseria lor si o fac, castiga bani, nu dau in cap nimanui  dar consider ca ar trebui sa le dam alt termen. Modelingul din punctul meu de vedere este ca si o arta pentru ca designerii, creatorii, imaginea unui salon se bazeaza pe un model care poate sa le dea viata creatiilor lor. Atata timp cat tu esti o persoana scandaloasa sau apari in presa cu “n” probleme si cu imaginea prost facuta, eu ca si designer nu cred ca mi-as da creatiile unor astfel de persoane sa le dea viata.

Reporter: In final : destinul v-a adus aici. Cum va doriti sa fie de acum încolo? Cum va imaginati viitorul?

Eu in momentul de fata consider ca folosesc prea putin sansele vietii, crede-ma in fiacere zi ma gandesc cum as putea evolua mai mult, ce as putea face ca afacerea pe care o am in momentul de fata sa  mearga mult mai bine, cum as putea motiva fetele sa devina mai serioase, sa se implice mai mult, sa-si dea seama ca in momentul in care au venit aici eu fac eforturi dar trebuie sa faca si ele… cum ar fi: sa vada reviste, sa vada editoriale, sa vada clipuri in care se fac sedinte foto pentru a lua din atitudine, ca atitudinea se fura si se contureaza pe baza personalitatii tale.  Cum imi vad de acum viata? Trebuie sa spun, cum am spus si mai sus, nu stiu daca o sa continui asta si peste cinci ani, dar ma mai vad facand asta cativa ani. Mi-ar placea foarte mult sa ma mut in America , asta e visul meu, mi-ar placea tare mult sa-mi incerc sansele acolo , insa ca orice om am si eu temerile mele , aici am familia, prietenii insa viata nu e tocmai roz si  trebuie sa faci sacrificii si sa incerci sa te autodepasesti. Daca o sa am vreodata curajul de a pleca nu am sa ma uit inapoi. E posibil sa fiu PR, dar cum am spus am şi o nebunie cu politica…nu se stie niciodata…(rade)!

Corina Maftei

https://www.facebook.com/aly.e.nechifor?fref=ts

Interviu cu actorul Emil Coşeru

emil_coseru       Emil Coşeru, unul dintre cei mai populari actori ieşeni şi unul dintre cei mai îndrăgiţi profesori. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1969 la clasa prof. Moni Ghelerter – Zoe Anghel Stanca, susţinând examenul de licenţă cu rolul Don Quijote din piesa cu acelaşi titlu de Yves Jamiaque. Rolul de debut a fost Treplev din Pescăruşul de A. P. Cehov în regia lui Cătălina Buzoianu în acelaşi an, 1969. În 1990 a reînfiinţat şcoala ieşeană de teatru în cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi. A realizat peste 300 de roluri principale în spectacole de teatru.

“Îmi puneam un cearceaf în cap şi o făceam pe regele Lear.”

Andreea Pîrcălabu: Credeţi dumneavoastră că ne pierdem copilăria prea devreme?

Emil Coşeru.: Niciodată! Depinde de om. Depinde de starea de spirit, de ceea ce citeşti, de trăirile pe care le ai. Copilăria nu e o jucărie pe care acum o ai şi apoi nu o mai ai. Pe urmă se supără copilul şi o pierde. Depinde de persoană. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu mi-o voi pierde niciodată. În meseria mea trebuie să fii copil mereu. Ori copil ori nebun.

Ce vă plăcea să faceţi cel mai mult în copilărie? Vă mai amintiţi prima satisfacţie de când eraţi copil?

Năzbâtii domnişoară. Îmi plăcea să joc teatru. Îmi puneam un cearceaf în cap şi o făceam pe regele Lear. Ascultam când eram mic la un difuzor din acelea de pe vremuri şiîl auzeam pe George Vraca şi-o făceam pe Ovidiu, pe regele Lear, pe toţi actorii, probabil de acolo mi se trage.

Cine v-a fost ghid în definirea personalităţii?

Profesorii mei bineînţeles. Am făcut liceul la Galaţi şi am avut ca mentor pe răposatul Traian Ghitescu Ciurea cu care am făcut ore de pregătire. Moni Ghelerter, profesor de la Bucureşti şi Zoe Anghel Stanca, asistenta lui. Pe parcurs lucrurile s-au complicat în momentul când am deschis ochii în lumea asta cu întâlnirile cu regizorii respectivi .

Care este cel mai important sfat pe care l-aţi primit?

Să fii cinstit cu cei din jurul tău. Să fii organizat, punctual, pentru că politeţea este un dar al regilor. Şi să nu minţi.

Care a fost visul dumneavoastră ?

Cred că actoria a fost visul meu. Bineînţeles că mi-a plăcut literatura, muzica, teatrul, îmi plăcea să scriu şi să pun pe hârtie fel de fel, să fac dramatizări, fel de fel de nuvele care mi se păreau mai scenice. Am avut un gând şi cu medicina bineînţeles. Dacă nu reuşeam la teatru mă duceam la medicină dar teatrul a fost primul gând.

Părinţii au acceptat uşor ideea de a deveni actor?

Mi-au dat mână liberă ca oricând să pot să fac ce vreau. Ei nu s-au băgat în opţiunile mele. Pentru că e cel mai uşor să tai aripile unui copil care vrea să se facă pilot, şofer de tir-e o meserie grea dar interesantă .

“Nu mai am părul negru ca Romeo ca să-l mai pot juca.”

Să vorbim despre ce vă place să faceţi cel mai mult: actoria. Ce înseamnă să iubeşti scena?

Se spune în lumea teatrului “iubeşte scândura”. E o replică care tot timpul se vehiculează între noi. Un actor trebuie să se rodeze cu scena, cu scândura cum spunem noi. Asta înseamnă să o iubeşti, să fii acolo prezent tot timpul şi să te chinui. E o meserie la vedere. Un actor fie trist sau vesel, tu trebuie să îl vezi.

Ca actor aţi simţit vreodată că aţi obosit?

Am o vârstă şi categoric simţi că oboseşti. Acuma fac un test de 80 de pagini şi de o lună de zile în sfârşit cred că l-am învăţat, cred eu. Să vedem după amiază la repetiţii ce mi-a rămas în cap dar categoric te marchează vârsta.

Au fost momente când aţi vrut să renunţaţi la actorie?

Niciodată. Poţi să spui ori boala care îţi taie aripile ori ferească Dumnezeu. E o meserie în care dacă ai renunţat o dată renunţi definitiv.

Aţi păstrat câte ceva din fiecare rol pe care l-aţi interpretat?

Te marchează bineînţeles fiecare rol. Un personaj e îndrăzneţ, altul e timid şi astfel te modelează. Vrând nevrând lucrezi cu nişte personaje imaginare care trebuie neapărat să intre în tine, să intre în casa ta, în interiorul tău. Să intre în carcasa asta pe care o porţi tu ca actor. Şi atunci lasă nişte urme pe creier, în suflet, în comportament.

Aţi jucat vreun rol care nu v-a plăcut în totalitate ?

Da. Când era Cântarea României pe vremea lui Ceauşescu şi făcea nişte spectacole. Le făceai că asta e, strângeai din dinţi şi mergeai înainte.

Ce rol nu l-aţi mai putea juca niciodată?

Nu aş mai putea să-l joc pe Romeo acum. Nu mai am părul negru ca Romeo pentru ca să-l pot juca. Îmi pare foarte rău.

Există spectacole care v-au rămas la inimă, eventual ale altor actori?

Sunt nenumărate spectacole care îţi pot rămâne în suflet chiar dacă nu joci tu. Mi-a plăcut “Visul unei nopţi de vară “ pus de Ciulei cu Bulandra acum mulţi ani în urmă pentru că era un spectacol superb sau “Furtuna” tot de el sau spectacolul lui Tocilescu cu “Cabala bigoţilor”. Spectacolele pe care le făcea Penciulescu sau Pintilie în anii ’70. Deci pot fi spectacole care să te marcheze.

“Publicul e un monstru înfiorător cu multe capete ca cel din basmele pe care le citeai când erai mică.”

Vi s-a întâmplat să jucaţi într-o sală mai puţin plină ?

Da. Lumea nu venea la spectacol la începutul lui ‘90. Când lumea a descoperit ziarele, televiziunea, alte posturi, internet, s.s.m.d . Pe vremea lui Ceauşescu era frig în sală şi lumea nu venea la spectacol. Jucai cu mănuşile pe mână. Categoric se întâmplă şi treaba asta.

Care poate fi cea mai aspră critică pe care o poate primi un actor?

Există totdeauna între actori şi critici o luptă. Actorii nu cred în critici iar criticii cred mai puţin în actori. Pentru că ei văd dintr-un unghi, noi îl vedem din cu totul alt unghi. Şi atunci ei văd hai să spunem literar un spectacol, noi îl vedem din punct de vedere scenic. Nu e o mare iubire între cele două tagme.

Care este spaima cea mai mare: să uitaţi replica sau să fiţi uitat de public?

Să ai lapsus pe scenă. Da. Publicul te uită. Publicul e un monstru înfiorător cu multe capete ca cel din basmele pe care le citeai când erai mică, care în clipa asta te adoră şi te aplaudă iar peste cinci ani dacă nu mai joci şi nu mai intrii în vizorul lui te uită. Îmbătrâneşti, nu mai poţi să joci şi te uită. Mai ştie cineva de Vraca, Calboreanu, Talianu?! Nu mai ştie nimeni. Publicul uită.

Vă hrăniţi cu aplauzele spectatorilor de la finalul fiecărui spectacol?

Sunt foarte importante aplauzele unui spectator. Când vezi o sală plină şi simţi pulsul sălii e foarte important lucrul acesta pentru că te încarcă de energie. Când vezi o sală apatică pentru că mai sunt şi din astea, încerci să mergi înainte să treacă timpul sau calci pe acceleraţie crezând că tu ai pierdut viteza. Sălile diferă, depinde de la o sală la alta, de la o zi la alta sau de oameni pentru că sunt foarte mulţi care-şi fac siesta în sălile de spectacol.

“Una e să fii teatral şi alta e să fii adevărat pe scenă.”

Aţi cunoscut eşecul de-a lungul carierei?

Da. Categoric în fiecare meserie îl întâlneşti. Nu ţi-a ieşit un rol deşi îl ştii şi-l simţi în interiorul tău că nu-ţi iese dar îl duci aşa la capăt şi ţi-l asumi. Parezi într-un fel. E un zbucium continuu în toată meseria asta între durere, umilinţă, spaimă. Dacă suntem bolnavi nu mai putem face nimic. Sunt multe componente psihice, medicale.

Câtă însemnătate are perfecţiunea pentru dumneavoastră?

Fiecare ar trebui să facă perfect lucrurile dar nu există perfecţiune. În teatru sunt lucruri pe care trebuie să le faci matematic de la privire la întoarcere, relaţie cu partenerul, improvizaţie, voce cu mai multă intensitate sau cu mai puţină intensitate. De multe ori îţi scapă, nu există perfecţiune. Numai câţiva precum Mozart, Michelangelo au atins perfecţiunea în lumea asta.

Aţi făcut vreodată compromisuri?

Cu animalele mele. Cu oamenii nu. Am fost iubit de actori, de oamenii de aici şi de trupă. Am fost iubit de regizori şi de dramaturgii ieşeni.

Aţi jucat în numeroase spectacole apreciate. Să spunem ipotetic că vă aflaţi la un moment dat în situaţia de a alege între teatru şi film? Ce aţi alege şi de ce?

Sunt două lucruri diferite.Sunt meserii diferite. La noi, actorii de teatru joacă şi în film. Eu iubesc mai mult teatrul decât filmul. Pentru că e mai adevărat, mai cu emoţie. La film totul e tehnic, te aşază de la un sărut până la o fugă sau o despărţire sau cine ştie ce. Totul e făcut tehnic, matematic. Sunt actori pe care camera îi iubeşte, actori ce dau bine pe sticlă. Sau alţii nu. Iubesc mai mult teatrul!

Dar între profesor şi actor? De ce?

Şi aici sunt lucruri diferite deoarece atunci când stau cu studenţii, lucrez foarte mult cu ei. Învăţ foarte multe lucruri de la ei şi invers bineînţeles. Pedagogia şi practicatul meseriei sunt lucruri total diferite. Eu le iubesc pe amândouă şi n-aş putea alege între ele.

Sunteţi un om destul de ocupat, timp liber vă mai rămâne?

Noaptea când mai citeşti, mai stai cu Caragiale în faţă, cu Shakespeare care niciodată nu-l descoperi total, n-ai cum să-l descoperi. E imposibil. Te mai reculegi citind o carte sau gândind la un rol cu studenţii pentru că trebuie să le explici ce înseamnă Shakespeare, cum să joace. Noi punem câteva jaloane aici, le dăm cum să vorbească, cum să se poarte în scenă, cum să reacţioneze, cum să comunice între ei, cum să fie adevăraţi ca să nu fie teatrali. Una e să fii teatral şi alta e să fii adevărat pe scenă.

“Actoria e singurul drog care-mi place. . şi ţigara, bineînţeles.”

Care ar fi diferenţele între starea de spirit de la începutul carierei de actor şi cea de acum?

Starea de spirit..Cred că râd mai mult acum la final decât râdeam la început pentru că e şi aici o tehnică a râsului. Dar acum, spre final mai râzi şi cu gura plină.

Actoria e ca un drog ce vă provoacă dependenţă. Vă afectează şi cum se tratează?

Nu mă afectează. Ar trebui să ma duc la dezintoxicare dacă e ca un drog. Dar nu mă duc pentru că îmi place în continuare drogul acesta. E singurul drog care-mi place. Şi ţigara, bineînţeles. Iar de tratat, se tratează tot prin actorie. Cui pe cui se scoate, nu ştii?!

Pe cine admiraţi cel mai mult?

Pe Shakespeare. Pentru că el e ca un Dumnezeu pentru teatru. Atât de perfect a scris teatrul şi o paleta atât de mare, o plajă atât de mare de roluri. Ăla care poate să le joace pe toate e un om fericit.

Sunteţi un om împlinit?

Eu da. Am jucat foarte mult. Am întâlnit foarte mulţi regizori, am creat o şcoală de teatru pentru că în ’90 eu şi cu încă 3 colegi de-ai mei am reînfiinţat conservatorul aici. Bineînţeles că mă simt un om împlinit. De ce nu?! Pe mână mi-au ieşit o mulţime de promoţii din care mulţi sunt vedete naţionale.

Ce aţi schimba dacă aţi avea o a doua viaţă?

La început vroiam să fac ori actoria ori medicina. Medicina e o meserie care te apropie de oameni, pacient –public. Probabil dacă un spectacol iese bine îl pui pe gânduri. Cum pui un pacient pe gânduri: mai trăiesc, nu mai trăiesc. N-aş face medicina. Cred că n-aş fi avut ficaţii necesari să fac această meserie. E o suferinţă foarte mare. Nu poţi să vezi un animal rănit d-apoi un om rănit. Sau un om care se zbate între viaţă şi moarte.

Există vreun tren care a trecut prin “satul” dvs şi nu s-a oprit ca să nu vă urcaţi în el?

Nu poţi să prinzi toate trenurile posibile care trec. Nu ai cum să le prinzi pe toate. O fi trecut şi nu-mi dau eu seama.

Credeţi în destin sau ceea ce aţi devenit astăzi este exclusiv ceea ce v-aţi propus să fiţi?

Omul îşi face cu mîna lui destinul. Dacă eşti un om serios ţi-ai făcut şi destinul pentru că destinul ţine cu tine. Dacă nu eşti om serios nici destinul nu ţine cu tine.

http://www.teatrulnationaliasi.ro/echipa/emil-coseru–34.html

Andreea-Mihaela Pîrcălabu