48 de minute în fugă

„Escapism”  începe cu o ploaie de tobe ce pul­sează la fel de domol ca stropii grei ai șuvoiului de vară. La fel de moale su­nă vocea Mariei Apetri, solista fiind cunoscută după pseudonimul Fallulah. Cel de-al doilea CD al său nu amin­tește cu nimic de cel anterior. Doar vo­cea sună la fel de plină de sine, iar cîn­tăreața nu renunță la imperative. Dacă înainte ordona să ni se dea mai multă dragoste Continue reading

Advertisements

“Weather Systems”, un album pentru inimi

“This is basically a brilliantly executed experimental pop record, and there’s very little justification in calling it metal, post-metal, or even progressive rock. If I had to compartmentalize this album into a genre, I’d say it’s a strange and often melancholic blend of progressive atmospheric pop.”

http://www.metalreview.com 

Pe parcursul celor 22 de ani de la înfiinţare, Anathema a fost mereu criticată de fanii săi. Printre răutăţile spuse se numărau cele că avea un sound prea moale, prea melancolic, ori prea mult metal. Următorul album, însă, nu era deloc metal, oricum, destul de Radiohead, prea pop şi în niciun caz progresiv. Începând cu zorii anilor ’90, formaţia din Liverpool a lansat 9 LP-lui, 3 EP-uri, 2 demo-uri, 4 compilaţii şi 9 albume. Cel de faţă, „Weather Systems”, a apărut pe 16 aprilie 2012, la numai doi ani de la revelaţia “We’re Here Because We’re Here” (WHBWH).

Deşi cei cinci membri ai trupei (Vincent Cavanagh – Lead vocals, rhythm guitar, acoustic guitar; Daniel Cavanagh – Lead guitar, vocals, keyboards; Jamie Cavanagh – Bass; John Douglas – Drums; Lee Douglas – Vocals) se consideră aparţinând curentului Rock/ Experimental/ Atmospheric, ultimul album al Anathemei este cât se poate de „cuminte”. Dacă te aştepţi să dai din plete pe muzica lor, ar fi bine să iei în considerare faptul că solistul Daniel Cavanagh spunea înainte de înregistrări că va fi un album pentru inimi: “Muzica este scrisă pentru a mişca profund ascultătorul, ea îl va înălţa sau îl va coborî până la cele mai reci adâncimi ale sufletului. Aceste melodii îl vor transporta pe ascultător mai aproape de inima vieţii, ca să spun aşa, de inima lor înşişi.” Şi s-a ţinut de cuvânt. „Weather Systems” este încărcat de polaritate, în el sunt jocurile opuşilor, ale luminii şi întunericului, ale naşterii şi morţii, ale fricii şi dragostei. De asemenea, sunt continuate teme de pe WHBWH, trecându-se de la melancolie şi deprimare, la acceptare şi optimism.

Copyright Anathema

Copyright Anathema

Albumul are o coeziune extraordinară, nu poţi alege să asculţi ceva şi să laşi altceva deoparte. Piesele sunt interconectate, sunt ca un trup pe care nu-l poţi iubi dacă nu-i ştii şi mintea, şi inima, şi tălpile gata de fugă. La fel cum o spune şi titlul, în „Weather Systems” natura este un loc al sentimentelor, ea cuprinde spaţiul speranţei, al sorţii, al iubirii, sau pe cel al îngheţului sufletesc dat de lipsa celuilalt. Startul energic din “Untouchable Part 1” este o combinaţie perfectă între linia melodică de pe WHBWH şi atmosfera din “Judgement”. Deşi ar fi putut fi 2 în 1,  cea de a doua parte a “Untouchable Part 1”, “Untouchable Part 2”, este legată de motivul renunţării la iubire: “I had to let you go/To the setting sun/I had to let you go/And find a way back home”. Sound-ul lent, chiar depresiv, este obţinut prin folosirea mixului dintre pian şi chitara acustică, plus canto curat.

Numai forţa cuvintelor şi a zâmbetului o mai pot ajuta, implicit pe eul creator, să scape inima de la îngheţ

 

Tot mixul, de această dată a pianului minimalist cu chitara, este cel care crează atmosfera tensionată din “The Gathering of the Clouds”. Norii acustici se adună şi fac implozie de la atât de multă energie dezlănţuită de lipsa fricii şi a iubirii. În cele din urmă, optimismul ia locul disperării dinainte, iar artistul lasă iubirea să-i dezvăluie sentimentele. “Song Lightning” uimeşte prin distorusul de chitară electrică şi vocea solistei Lee Douglas, ce sparge melodia ca un fulger pe cerul întunecat al Marii Britanii. Doza de optimism rămâne aceeaşi, iar eul îşi găseşte locul în această lume, ce aşteaptă să fie cunoscută: “Your world is everything you ever dreamed of/ If only you can open up your mind and see”.

Nevoia de recunoaştere a dragostei şi a păstrării ei pentru toată viaţa îl deprimă pe artist, de aici şi starea de dezolare din “Sunlight”.  Frica, cele mai mari temeri ale omului, sunt expoatate în “The storm before the calm”. Nebunescul situaţiei, coborârea în străfundurile cele mai negre ale sufletului şi răceala naturii, care îngheaţă tot, transformă piesa într-o luptă cu sinele. Iubirea este cea care macină tot pe dinăuntru şi cea care duce un război neîncetat cu mintea, cu creierul. Numai forţa cuvintelor şi a zâmbetului o mai pot ajuta, implicit pe eul creator, să scape inima de la îngheţ. Deşi pare desuet, chiar din titlu, “The end of the beginning” se apropie de simbolism prin ritmul decadent al chitarei, prin lipsa sentimentelor şi neputinţa artistului de a se salva. Tăcerea şi imaginile puternice stârnite de versuri ca: “But the dark summer dawns of my memory/ Are lost in a place that can never be” îi poartă pe fanii trupei Anathema într-un loc plin de nelinişte şi tensiune.

Copyright Anathema

Copyright Anathema

Copilul pierdut trebuie salvat! Formele negre de sub gheaţă îl trag sub valurile unui vis din copilărie, în care mintea i se îneacă şi singura salvare este mâna celui care ajunge până în adâncuri. În “Lost child” pianul îşi joacă rolul creând o atmosferă melancolică, introspectivă şi tristă, care seamănă cu cea de la Radiohead. “Lanscapes internal” şi experienţa povestită a morţii face ca această piesă să fie destul de light în ceea ce priveşte puterea muzicii, chiar dacă tonul dat de chitară şi tobe amplifică obsesia morţii şi persistenţa ei. Cuvântul-narativ plasat simetric, la începutul şi sfârşitul melodiei nu înzestrează prea mult, nu oferă un final apoteotic. Albumul terminându-se destul de flasc.

Albumul „Weather Systems” nu egalează performanţa “We’re Here Because We’re Here”, fanii Anathemei pot acuza, din nou, lipsa de metal şi convenţionalul. Însă, compoziţiile simple îmbrăcate într-un sound exceptional calitativ, creat printr-o atmosferă copleşitoare, se încadrează în standardele rock-ului progresiv. Chiar dacă finalul este mai puţin triumfal, piese ca “Untouchable Part 1”, “Sunlight”, “The storm before the calm” şi “Lost child” vor rămâne în playlist-ul iPod-urilor încă ceva vreme, oricum, abia la a cincea ascultare a albumului îi descoperi fineţea.

Surse: http://www.songlyrics.com/anathema/weather-systems

http://www.anathema.ws/index.cfm

http://www.metalunderground.com/reviews/details.cfm?releaseid=6813

http://www.metalreview.com/reviews/6636/anathema-weather-systems

Scris de Elena BEJINARIU

Editat de Cristina FLOROIU 

La dans cu picăturile

Dacă l-aţi întreba pe Gene Kelly cum ar arăta o zi perfectă pentru el, probabil v-ar răspunde cântînd şi dansând în ploaie; dacă m-aţi întreba pe mine, însă, cu siguranţă v-aş oferi noul pont al toamnei: Cheryl Cole şi-a lansat un nou album pe 1 noiembrie 2010, după ce s-a bucurat de un real succes în urma vânzării a peste 900.000 de copii ale precedentului, intitulat „3 Words”, album care a ocupat primul loc al clasamentului britanic timp de o săptămână, fiind încununat apoi cu platină.

 Sunt trei cuvinte care pot contura în linii mari noua apariţie muzicală: dinamism, libertate, atracţie. „Messy Little Raindrops” aminteşte în perspectivă de binecunoscutul single „Fight for This Love”, cu care misterioasa cântăreaţă britanică a reuşit să atragă publicul din întreaga lume însetat de cadenţele energice şi vibraţiile năvalnice ale inimii. Odată cu lead single-ul „Promise This”, artista pop le promite fanilor un background sonor impresionant şi, nu în ultimul rând, o coregrafie spectaculoasă.

Albumul conţine 12 piese muzicale, printre care se numără şi „Amnesia”, „Hummingbird” sau „Let’s Get Down”, piese menite să traducă viaţa într-un ring de dans, la colţul căruia se ascund pasiuni şi suflete înflăcărate. Piesele albumului sunt presărate cu influenţe R&B şi dance, stiluri indispensabile discografiei cântăreţei, care pun sângele în mişcare şi celui mai conservator dintre iubitorii de muzică.

 Ne pare rău că pe 1 noiembrie nu a plouat cu adevărat, pentru a vă invita la un dans sub „potopul neîmblânzit” al noului ritm. Fără acordurile lente ale lui Gene Kelly, bineînţeles.

 Scris de Alina CIOBANU

Editat de Cristina FLOROIU 

Rime fără suferință

Aflată la al doilea album, după debutul său muzical din 2008 cu “Youth Novels”, cîntăreața Li Lykke Timotej Zachrisson sau Lykke Li, cum este aceasta cunoscută pe scenă, propune un material discografic ce vine în completarea genului abordat, într-o manieră subtilă de indie pop rock.

Versurile single-ului “I follow rivers” sînt cele care au purtat-o pe artistă de-a lungul călătoriilor sale din sufletul oceanelor și ale mărilor pentru a-și regăsi iubirea pierdută alături de elementele de percuție, ce urcă și coboară apoi pe notele tobelor, ce te duc cu gîndul la fuga în sălbăticie.

Sentimentul de “boom”, deși prezent în toate melodiile, cel mai bine se conturează în “Love Out Of Lust” și “Rich Kids Blues”, unde lasă o dorință de mișcare continuă.

Lipsa chitarei, fie ea acustica sau electrică, nu se resimte aproape deloc și este înlocuită cu un element specific mai degrabă catedralelor decît unei cîntărețe indie, predominant în “Sadness Is A Blessing”, cîntată cu multă jovialitate, în ciuda titlului ironic.

Ecoul puțin întîrziat dă farmec piesei “Youth Knows No Pain” și te duce cu gîndul la tobele din inima unei jungle, dar și la simplitatea abordată de cei din Jefferson Airplane, care foloseau efecte asemănătoare la sfîrșitul anilor ’60.

Lykke Li a locuit aproape un an în New York, apoi în sudul Californiei, iar în cele din urmă singură în deșert, unde a petrecut zile bune pentru a-și putea găsi inspirația.

Aranjată sub forma unor mici comori, ce sînt descoperite încetul cu încetul, cronologia pieselor nu este una întîmplătoare. La cei 25 de ani reușește să transforme ce s-ar fi prezentat ca un produs depresiv sau un eșec în ochii criticilor, în ceva lipsit de tristețe sau melancolie, iar piesa “Get Some” este cel mai potrivit exemplu prin care își impune în mod optimist sonoritățile.

Construit sub forma unui material comercial de zece piese, dedicat în special ascutătorilor și consumatorilor de radio, albumul “Wounded Rhymes” (n.r. Rime Rănite) se adresează unui public capabil să poată discerne dincolo de topuri.

Surse: http://www.bbc.co.uk/music/reviews/8cx2

Scris de Mădălina MORARU

Editat de Cristina FLOROIU

Amintirile…

Cu siguranţă şi voi, ca şi mine, duceţi dorul melodiilor din anii 2000. Le ştiam pe toate, pe de rost şi le urmăream videoclipurile zilnic pe Atomic TV. Îmi amintesc cu nostalgie de versurile trupelor pe care le îndrăgeam pe vremea aceea şi în acelaşi timp, îmi dau seama cât de mult s-au “degradat” cele din ziua de azi, care sunt din ce în ce mai scurte, mai simple şi fără logică.

Dacă ar fi să fac un top al formaţiilor care mi-au marcat tinereţea, cu siguranţă primul loc ar fi ocupat de André. Nu cred să fi existat vreo fată la vremea aceea care să nu-şi fi dorit codiţe împletite, fustiţe mini, bustiere paietate sau platforme foarte înalte cu şnur legat în “x” de picior. Lasă-mă papa la mare, Liberă la mare sau Prima iubire erau melodiile pe care le dansam zilnic, dar de care mă feream să le fredonez în faţa părinţilor mei, datorită versurilor puţin îndrăzneţe: “Liberă la mare/ Stau cu tine la soare/ Ne iubim pe nisipul fierbinte/ Nu mai sunt o fată cuminte”.

Locul al doilea l-aş acorda baieţilor de la 3Sud Est (Laurenţiu, Mihai şi Viorel), prima formaţie românească programată pentru un videoclip la Atomic TV, formaţie care şi acum reuşeşte să-mi “chinuie amintirile” cu  piesele, coregrafiile în sincron şi cu versurile mai mult vorbite ale lui Viorel.

Cel de-al treilea loc, cu siguranţă nu l-aş putea defini. Îmi este dificil să aleg între formaţii ca Genius, una dintre primele formaţii româneşti ce a avut curajul de a îmbina versuri în limba română cu versuri în limba engleză (Macho Man), N&D, formată din Nick şi frumoasa solistă Delia, alături de care mă îndrăgosteam sau plângeam pe melodii ca Vino la mine sau Vreau să plâng, Valahia, care se mândrea că banii şi fetele îi(ne) mănâncă zilele”, Angels, formaţie feminină ce ajunsese la concluzia că “Aşa-s băieţii, umblă numai după fete/ Roşcate, blonde, şatene şi brunete”, A.S.I.A, formată din patru fete cu inimi mari, ce erau gata să şi le dăruiască şi să le ascundă în bagaje, O-Zone, formaţia căreia nu-i răspundeai la SMS şi care se îneca în ochii tăi, Candy, Blondy, Body&Soul, Hi-Q, Akcent şi multe altele.

În doar un deceniu muzica românească a suferit o schimbare radicală. Şi nu stiu de ce dar, cu toate că ar trebui să evoluăm din bine în mai bine, mie îmi lasă cu totul o altă impresie… Life is life!

Surse: http://musicmix.rol.ro/artisti/bio/

http://www.google.ro/imghp?hl=ro&tab=wi

Scris de Roxana HRĂNICIUC

Editat de Cristina FLOROIU 

Alexandru Tomescu, vrăjitorul viorii Stradivarius

Născut într-o familie de muzicieni, Alexandru Tomescu a cunoscut timpuriu partiturile compozitorilor clasici şi romantici ale căror lucrări dănuiesc  pe  scenele întregii lumi şi în momentul actual. Dacă în ultima vreme numele său este aproape sinonim cu vioara Stradivarius, iar timpul nu-i mai este prieten demult, puţinul pe care-l are liber şi-l împarte în lucrurile care-i fac plăcere: fotografie, muzică rock şi comunicare interumană. Cu vioara în dreapta lui, într-un mediu saturat de note muzicale, violonistul se încruntă, rîde, gesticulează, visează şi asemeni lui Enescu afişează un patriotism demn de urmat, cea mai mare dorinţă a sa fiind cea de schimbare şi promovare a muzicii clasice romaneşti în seţii cît mai neconvenţionale.

 

“Unui om care alege să stea într-un loc îi va plăcea să lase după el ceva semnificativ, ceva care să dea un sens existenţei copiilor lui”


Giorgiana Aştefanei: V-aţi întors în România să aduceţi muzica în sufletul fiecărui român şi nu aţi rămas acolo unde artiştii sunt trataţi ca artişti din toate punctele de vedere. De ce?

Alexandru Tomescu: Noi suntem obişnuiţi să folosim nişte cuvinte care au deja în ele însele un sens “ne întoarcem”. Adică, venirea în România este o întoarcere este un pas înapoi, pentru mine a fost un pas înainte, fiindcă am venit aici ca să fac treabă. În România sunt foarte multe lucruri de făcut şi m-am gîndit că cineva trebuie să se apuce de ele. După ce am luat contact cu Occidentul am găsit mult mai interesantă partea de afirmare aici în România.

G.A.: Afişaţi un patriotism pe care şi George Enescu l-a avut.

A.T.: Eu cred că o ţară este ceea ce facem noi din ea. De multe ori noi aşteptăm un salvator miraculos care să împartă dreptatea cu sabia în stînga şi în dreapta. În ziua de azi schimbarea asta pe care o aşteptăm şi pe care ne-o dorim cu toţii vine de fapt din gesturile mici pe care le face fiecare dintre noi în fiecare zi. În clipa în care noi vom face această schimbare de software atunci lucrurile vor funcţiona altfel, dar nu de un Vlad Ţepeş avem nevoie. Sigur, românii au identificat de-a lungul timpului salvatorii, fie că vorbim de persoane sau naţiuni “să vină nemţii, să vină turcii, să vină americanii”, dar cînd “să vină românii”, nu e vremea lor? Atunci cînd este vorba să ne arătăm calităţile în străinătate suntem chiar foarte buni în foarte multe domenii inginereşti, tehnice pe lîngă cele artistice suntem de top. Însă atunci cînd trebuie să ne punem aceste cunoştinţe aici acasă în aplicare nu mai avem acelaşi randament, nu mai avem tragere de inimă. Sigur poate răsplata financiară nu este aceeaşi, dar eu cred că un om inteligent este capabil să vadă dincolo de acest aspect şi unui om care alege să stea într-un loc îi va plăcea să lase după el ceva semnificativ, ceva care să dea un sens existenţei copiilor lui.

G.A.: Nu aţi fost tentat să cîntaţi asemeni lui Edvin Marton? Şi aici mă refer să colaboraţi cu alte formaţii, alţi artişti, aşa cum el a colaborat cu Dima Bilan sau Lou Bega.

A.T.: E adevărat că în ultima vreme am primit tot felul de propuneri. Cel mai important pentru mine la ora actuală este să continuu proiectele muzicale pe care le am de făcut în următorii 5, 10, 20 de ani. Atunci cînd va veni momentul voi colabora cu cea mai mare plăcere cu muzicieni care vin din afara sferei muzicii clasice. Fără a pierde însă din vedere elementul cel mai important pentru mine şi anume perfecţionarea muzicală.

 

“Voi aveţi o comoară şi nu sunteţi conştienţi de ea”


G.A.: La 5 ani aţi renunţat la pian din cauza acelei întîmplări nefaste (n.r. a căzut în cap) pe care ulterior aţi considerat-o ca fiind un semn. De cînd cantaţi la vioară aţi mai primit semne?

A.T.: Nu aş putea spune că a fost vorba despre o întîmplare nefastă, deoarece în urma ei viaţa mea a luat o altă turnură, mult mai interesantă şi mai palpitantă! Fiecare concert reuşit, fiecare om care vine să-mi spună că i-a plăcut ce a auzit în seara respectivă sunt pentru mine tot atîtea semne că mă aflu pe drumul cel bun.

G.A.: În noiembrie se împlinesc cei cinci ani de cînd aveţi în custodie vioara Stradivarius. Clipa în care aţi primit-o reprezintă cea mai mare bucurie a dvs.?

A.T.: Pe plan profesional şi în ceea ce priveşte activitatea mea în România a reprezentat un moment de vîrf. Totuşi vioara, dincolo de toate legendele şi misterele ce o înconjoară, este un obiect; relaţiile cu oamenii mi se par mult mai valoroase şi îmi aduc mult mai multă bucurie.

G.A.: Vioara Stradivari se află printre primele cinci viori din lume ca frumuseţe a lucrului. Ce o diferenţiază faţă de celelalte viori?

A.T.: Această apreciere a fost făcută de mai mulţi lutieri după ce au cercetat un catalog editat în Germania ce conţine toate instrumentele construite de Stradivari. Spre surpriza mea, obişnuit în România cu autodegradarea valorilor, am descoperit că în străinătate vioara este apreciată cu adevărat. Mulţi străini mi-au spus: „voi aveţi o comoară şi nu sunteţi conştienţi de ea“. A fost apreciată la superlativ nu doar într-un singur loc, ci peste tot în lume. Este unul din puţinele instrumente ale cărui părţi originale s-au păstrat intacte. Dincolo însă de toate considerentele „tehnice”, adevăratul Stradivari se găseşte în mîinile aceluia care cîntă. Ia un violonist slab pregătit şi pune-i în mînă un Stradivari; vei observa că nu se petrece niciun miracol. Magia este în mainile interpretului.

Pentru mine ca violonist, cel mai important aspect este sunetul. Iar vioara Stradivari are un sunet pe care am început să-l cunosc şi să-l cresc încă din 2007. Acesta s-a tot deschis şi a caştigat în forţă şi în amploare. Este un proces în plină desfaşurare. Sigur că în 2007 un termen de cinci ani de zile părea unul foarte lung; pe de altă parte, îmi dau seama că aceşti ani sunt un început; mai am încă multe lucruri de făcut cu vioara! Intenţionez să particip din nou la concursul realizat la sfîrşitul acestui an pentru a putea continua proiectele muzicale deja începute.

G.A.: La cît timp faceţi un control asupra acesteia?

A.T.: Ori de cîte ori este necesar. Tratez orice vioară ca pe o maşina de curse. În clipa în care te urci pe scenă şi vrei totul de la vioara ta, trebuie să-i asiguri dinainte tot necesarul: să fie în perfectă stare de funcţionare, toate mecanismele să fie perfect reglate, pentru că în condiţiile de solicitare maximă de pe scenă, totul să funcţioneze perfect. Vioara Stradivari este un instrument foarte solid şi stabil. Practic, în aceşti cinci ani de zile nu a avut parte de niciun accident, nici măcar nu s-a dezlipit.

 

“Artistul este într-o poziţie vulnerabilă pe scenă”


G.A.: Cum este văzută la Bucureşti viaţa culturală din Iaşi?

A.T.: Din Moldova, categoric este oraşul cel mai important si care nu poate lipsi de pe harta nici unui turneu naţional. Mi-aş dori într-adevăr să fie mai multă deschidere şi mai multă flexibilitate, mai multă îndrăzneală către proiecte nonconformiste în ceea ce se întîmplă pe scena culturală a Iaşului. Cum a fost turneul Paganini de anul trecut, însoţit de proiecţii video. Eu cred că pe scena de concert se pot face experimente. Singura cale de a nu greşi este să nu faci nimic, aşa că eu sunt gata întotdeauna să caut ceva nou, să fac muzica încă  şi mai expresivă.

G.A.: Paganini, Stradivari şi Tomescu, un adevărat tunel al timpului, care e Capriciul cel mai “capricios”?

A.T.: Este greu de ales un singur capriciu. Capriciul suprem este acela de a le cînta pe toate în aceeaşi seară, fără oprire! Şi totuşi, cred că mi-a placut în mod deosebit Cimpoiul, capriciul nr. 20.

G.A.: Şi capriciul personal?

A.T.: (rîde) Să dispun de mai mult timp. În rest, nu îmi doresc să fiu în alt loc faţă de unde sunt acum, nici să fac altceva decît ceea ce fac. Am senzaţia că sunt exact la locul potrivit; aş avea însă nevoie doar de o zi un pic mai lungă pentru a împlini toate proiectele mele.

G.A.: În ce ipostaze intesitatea interioara creşte: atunci cînd cîntaţi pe scenă în faţa a sute de spectatori sau în faţa cîtorva persoane într-o biserică sau într-o staţie de metrou?

A.T.: Orice concert presupune acelaşi mod de concentrare artistică. În staţia de metrou condiţiile nu au fost neapărat dintre cele mai fericite, din cauza zgomotelor şi mişcărilor care îmi distrăgeau atenţia, astfel că a trebuit să fiu mult mai concentrat pe ceea ce aveam de făcut. Artistul este într-o poziţie vulnerabilă pe scenă, fiindcă orice tulburare a sunetului reprezintă o năvălire în spaţiul muzical pe care încearcă să-l construiască. Nu este necesar să interzici oamenilor din sala să tuşească, astea sunt lucruri care se simt, pur şi simplu. Însă este imperios necesar să construieşti acea atmosfera, acea comuniune cu cei din public, în aşa fel încît toţi să-şi acordeze simţirea cu a ta, să ajungem să simţim la fel. Atunci vom respira cu toţii la fel, vom călători cu toţii prin intermediul muzicii în locuri la care nici nu visam.

 

“Linia de demarcaţie dintre genialitate şi nebunie este foarte subţire, de multe ori chiar transparentă”


G.A.: V-aţi implicat în desfăşurarea consursului organizat de Fundaţia “Remember Enescu”, care este impactul asupra tinerilor concurenţi? 

A.T.: Fundaţia “Remember Enescu” a fost înfiinţată de părinţii mei în urmă cu mai bine de 15 ani. Principalul ei scop este acela de a promova tinerii muzicieni cu vîrste cuprinse între 10 şi 20 de ani. Activitatea fundaţiei vine practic să construiască o punte între perioada de învăţare a muzicii, de deprindere a abilităţilor de a cînta la un instrument şi acel moment de începere a vieţii profesionale, după absolvirea Conservatorului. De aceea, concertele organizate de părinţii mei sunt foarte îndrăgite de copii şi au o cadenţă foarte alertă. Din păcate, nu sunt foarte vizibile în media, dar în fiecare săptămînă există cel puţin un concert fie în Bucureşti, fie în alt oraş din ţară. În afara recitalurilor organizate de fundaţie, foarte important este şi concursul de vioară “Remember Enescu” ajuns la cea de-a XV-a ediţie. Mai nou, competiţia are loc o dată la doi ani. Am început să mă implic şi eu mai serios în organizare, în atragerea de parteneri pentru concurs, astfel că la ediţia precedentă, din 2011, Marele Premiu a constat într-o sumă importantă în bani şi, pe lîngă aceasta, într-o serie de angajamente solistice la diverse filarmonici din ţară, dar şi invitaţii la festivaluri din străinătate. Acest „pachet” de avantaje oferit cîştigătorului concursului are exact rolul de a-l ajuta să demareze o carieră de succes.

G.A.: Ştiu că ascultaţi rock chiar cu volumul dat tare, dar cu frica de a nu vă auzi vecinii, care sunt formaţiile ce vă plac?

A.T.: În maşină ascult de obicei orice: Led Zepelin, Pink Floyd. Îmi plac oamenii cărora nu le e teamă să spargă barierele, cei un pic nebuni; în clipa în care vrei sa inovezi trebuie s-o iei un pic razna (rîde). Linia de demarcaţie dintre genialitate şi nebunie este foarte subţire, de multe ori chiar transparentă.

G.A.: Vă place şi fotografia, ce preferaţi: portretele sau peisajele?

A.T.: Cele mai expresive şi mai greu de realizat sunt portretele, pentru că trebuie să construieşti într-un timp foarte scurt – cîteva zeci de secunde sau minute – o relaţie cu cel pe care urmează să-l fotografiezi. Expresia pe care el o va oferi va fi de fapt rezultatul relaţiei pe care subiectul fotografiei îl are cu fotograful. Emoţiile pe care acesta din urmă reuşeşte să le trezească în subiectul său sunt cheia fiecărei fotografii de succes. Este importantă persoana care stă în spatele aparatului de fotografiat, aşa cum la fel de mult contează violonistul în ale cărui mîini se află o vioară.

G.A.: Care este sunetul perfect pentru dvs.?

A.T.: Acela pe care îl căutam cu toţii, acela pe care ai senzaţia că l-ai atins într-un concert, într-un moment de inspiraţie şi pe care nu poţi să-l stăpaneşti niciodată.

Sursa: http://www.altiasi.ro/muzica/alexandru-tomescu-vrajitorul-viorii-stradivarius

Sursa imaginilor: www.alexandrutomescu.com

 Scris de Giorgiana AȘTEFANEI

Editat de Cristina FLOROIU