Născut într-o familie de muzicieni, Alexandru Tomescu a cunoscut timpuriu partiturile compozitorilor clasici şi romantici ale căror lucrări dănuiesc pe scenele întregii lumi şi în momentul actual. Dacă în ultima vreme numele său este aproape sinonim cu vioara Stradivarius, iar timpul nu-i mai este prieten demult, puţinul pe care-l are liber şi-l împarte în lucrurile care-i fac plăcere: fotografie, muzică rock şi comunicare interumană. Cu vioara în dreapta lui, într-un mediu saturat de note muzicale, violonistul se încruntă, rîde, gesticulează, visează şi asemeni lui Enescu afişează un patriotism demn de urmat, cea mai mare dorinţă a sa fiind cea de schimbare şi promovare a muzicii clasice romaneşti în seţii cît mai neconvenţionale.
“Unui om care alege să stea într-un loc îi va plăcea să lase după el ceva semnificativ, ceva care să dea un sens existenţei copiilor lui”
Giorgiana Aştefanei: V-aţi întors în România să aduceţi muzica în sufletul fiecărui român şi nu aţi rămas acolo unde artiştii sunt trataţi ca artişti din toate punctele de vedere. De ce?
Alexandru Tomescu: Noi suntem obişnuiţi să folosim nişte cuvinte care au deja în ele însele un sens “ne întoarcem”. Adică, venirea în România este o întoarcere este un pas înapoi, pentru mine a fost un pas înainte, fiindcă am venit aici ca să fac treabă. În România sunt foarte multe lucruri de făcut şi m-am gîndit că cineva trebuie să se apuce de ele. După ce am luat contact cu Occidentul am găsit mult mai interesantă partea de afirmare aici în România.
G.A.: Afişaţi un patriotism pe care şi George Enescu l-a avut.
A.T.: Eu cred că o ţară este ceea ce facem noi din ea. De multe ori noi aşteptăm un salvator miraculos care să împartă dreptatea cu sabia în stînga şi în dreapta. În ziua de azi schimbarea asta pe care o aşteptăm şi pe care ne-o dorim cu toţii vine de fapt din gesturile mici pe care le face fiecare dintre noi în fiecare zi. În clipa în care noi vom face această schimbare de software atunci lucrurile vor funcţiona altfel, dar nu de un Vlad Ţepeş avem nevoie. Sigur, românii au identificat de-a lungul timpului salvatorii, fie că vorbim de persoane sau naţiuni “să vină nemţii, să vină turcii, să vină americanii”, dar cînd “să vină românii”, nu e vremea lor? Atunci cînd este vorba să ne arătăm calităţile în străinătate suntem chiar foarte buni în foarte multe domenii inginereşti, tehnice pe lîngă cele artistice suntem de top. Însă atunci cînd trebuie să ne punem aceste cunoştinţe aici acasă în aplicare nu mai avem acelaşi randament, nu mai avem tragere de inimă. Sigur poate răsplata financiară nu este aceeaşi, dar eu cred că un om inteligent este capabil să vadă dincolo de acest aspect şi unui om care alege să stea într-un loc îi va plăcea să lase după el ceva semnificativ, ceva care să dea un sens existenţei copiilor lui.
G.A.: Nu aţi fost tentat să cîntaţi asemeni lui Edvin Marton? Şi aici mă refer să colaboraţi cu alte formaţii, alţi artişti, aşa cum el a colaborat cu Dima Bilan sau Lou Bega.
A.T.: E adevărat că în ultima vreme am primit tot felul de propuneri. Cel mai important pentru mine la ora actuală este să continuu proiectele muzicale pe care le am de făcut în următorii 5, 10, 20 de ani. Atunci cînd va veni momentul voi colabora cu cea mai mare plăcere cu muzicieni care vin din afara sferei muzicii clasice. Fără a pierde însă din vedere elementul cel mai important pentru mine şi anume perfecţionarea muzicală.
“Voi aveţi o comoară şi nu sunteţi conştienţi de ea”
G.A.: La 5 ani aţi renunţat la pian din cauza acelei întîmplări nefaste (n.r. a căzut în cap) pe care ulterior aţi considerat-o ca fiind un semn. De cînd cantaţi la vioară aţi mai primit semne?
A.T.: Nu aş putea spune că a fost vorba despre o întîmplare nefastă, deoarece în urma ei viaţa mea a luat o altă turnură, mult mai interesantă şi mai palpitantă! Fiecare concert reuşit, fiecare om care vine să-mi spună că i-a plăcut ce a auzit în seara respectivă sunt pentru mine tot atîtea semne că mă aflu pe drumul cel bun.
G.A.: În noiembrie se împlinesc cei cinci ani de cînd aveţi în custodie vioara Stradivarius. Clipa în care aţi primit-o reprezintă cea mai mare bucurie a dvs.?
A.T.: Pe plan profesional şi în ceea ce priveşte activitatea mea în România a reprezentat un moment de vîrf. Totuşi vioara, dincolo de toate legendele şi misterele ce o înconjoară, este un obiect; relaţiile cu oamenii mi se par mult mai valoroase şi îmi aduc mult mai multă bucurie.
G.A.: Vioara Stradivari se află printre primele cinci viori din lume ca frumuseţe a lucrului. Ce o diferenţiază faţă de celelalte viori?
A.T.: Această apreciere a fost făcută de mai mulţi lutieri după ce au cercetat un catalog editat în Germania ce conţine toate instrumentele construite de Stradivari. Spre surpriza mea, obişnuit în România cu autodegradarea 
valorilor, am descoperit că în străinătate vioara este apreciată cu adevărat. Mulţi străini mi-au spus: „voi aveţi o comoară şi nu sunteţi conştienţi de ea“. A fost apreciată la superlativ nu doar într-un singur loc, ci peste tot în lume. Este unul din puţinele instrumente ale cărui părţi originale s-au păstrat intacte. Dincolo însă de toate considerentele „tehnice”, adevăratul Stradivari se găseşte în mîinile aceluia care cîntă. Ia un violonist slab pregătit şi pune-i în mînă un Stradivari; vei observa că nu se petrece niciun miracol. Magia este în mainile interpretului.
Pentru mine ca violonist, cel mai important aspect este sunetul. Iar vioara Stradivari are un sunet pe care am început să-l cunosc şi să-l cresc încă din 2007. Acesta s-a tot deschis şi a caştigat în forţă şi în amploare. Este un proces în plină desfaşurare. Sigur că în 2007 un termen de cinci ani de zile părea unul foarte lung; pe de altă parte, îmi dau seama că aceşti ani sunt un început; mai am încă multe lucruri de făcut cu vioara! Intenţionez să particip din nou la concursul realizat la sfîrşitul acestui an pentru a putea continua proiectele muzicale deja începute.
G.A.: La cît timp faceţi un control asupra acesteia?
A.T.: Ori de cîte ori este necesar. Tratez orice vioară ca pe o maşina de curse. În clipa în care te urci pe scenă şi vrei totul de la vioara ta, trebuie să-i asiguri dinainte tot necesarul: să fie în perfectă stare de funcţionare, toate mecanismele să fie perfect reglate, pentru că în condiţiile de solicitare maximă de pe scenă, totul să funcţioneze perfect. Vioara Stradivari este un instrument foarte solid şi stabil. Practic, în aceşti cinci ani de zile nu a avut parte de niciun accident, nici măcar nu s-a dezlipit.
“Artistul este într-o poziţie vulnerabilă pe scenă”
G.A.: Cum este văzută la Bucureşti viaţa culturală din Iaşi?
A.T.: Din Moldova, categoric este oraşul cel mai important si care nu poate lipsi de pe harta nici unui turneu naţional. Mi-aş dori într-adevăr să fie mai multă deschidere şi mai multă flexibilitate, mai multă îndrăzneală către proiecte nonconformiste în ceea ce se întîmplă pe scena culturală a Iaşului. Cum a fost turneul Paganini de anul trecut, însoţit de proiecţii video. Eu cred că pe scena de concert se pot face experimente. Singura cale de a nu greşi este să nu faci nimic, aşa că eu sunt gata întotdeauna să caut ceva nou, să fac muzica încă şi mai expresivă.
G.A.: Paganini, Stradivari şi Tomescu, un adevărat tunel al timpului, care e Capriciul cel mai “capricios”?
A.T.: Este greu de ales un singur capriciu. Capriciul suprem este acela de a le cînta pe toate în aceeaşi seară, fără oprire! Şi totuşi, cred că mi-a placut în mod deosebit Cimpoiul, capriciul nr. 20.
G.A.: Şi capriciul personal?
A.T.: (rîde) Să dispun de mai mult timp. În rest, nu îmi doresc să fiu în alt loc faţă de unde sunt acum, nici să fac altceva decît ceea ce fac. Am senzaţia că sunt exact la locul potrivit; aş avea însă nevoie doar de o zi un pic mai lungă pentru a împlini toate proiectele mele.
G.A.: În ce ipostaze intesitatea interioara creşte: atunci cînd cîntaţi pe scenă în faţa a sute de spectatori sau în faţa cîtorva persoane într-o biserică sau într-o staţie de metrou?
A.T.: Orice concert presupune acelaşi mod de concentrare artistică. În staţia de metrou condiţiile nu au fost neapărat dintre cele mai fericite, din cauza zgomotelor şi mişcărilor care îmi distrăgeau atenţia, astfel că a trebuit să fiu mult mai concentrat pe ceea ce aveam de făcut. Artistul este într-o poziţie vulnerabilă pe scenă, fiindcă orice tulburare a sunetului reprezintă o năvălire în spaţiul muzical pe care încearcă să-l construiască. Nu este necesar să interzici oamenilor din sala să tuşească, astea sunt lucruri care se simt, pur şi simplu. Însă este imperios necesar să construieşti acea atmosfera, acea comuniune cu cei din public, în aşa fel încît toţi să-şi acordeze simţirea cu a ta, să ajungem să simţim la fel. Atunci vom respira cu toţii la fel, vom călători cu toţii prin intermediul muzicii în locuri la care nici nu visam.
“Linia de demarcaţie dintre genialitate şi nebunie este foarte subţire, de multe ori chiar transparentă”
G.A.: V-aţi implicat în desfăşurarea consursului organizat de Fundaţia “Remember Enescu”, care este impactul asupra tinerilor concurenţi?
A.T.: Fundaţia “Remember Enescu” a fost înfiinţată de părinţii mei în urmă cu mai bine de 15 ani. Principalul ei scop este acela de a promova tinerii muzicieni 
cu vîrste cuprinse între 10 şi 20 de ani. Activitatea fundaţiei vine practic să construiască o punte între perioada de învăţare a muzicii, de deprindere a abilităţilor de a cînta la un instrument şi acel moment de începere a vieţii profesionale, după absolvirea Conservatorului. De aceea, concertele organizate de părinţii mei sunt foarte îndrăgite de copii şi au o cadenţă foarte alertă. Din păcate, nu sunt foarte vizibile în media, dar în fiecare săptămînă există cel puţin un concert fie în Bucureşti, fie în alt oraş din ţară. În afara recitalurilor organizate de fundaţie, foarte important este şi concursul de vioară “Remember Enescu” ajuns la cea de-a XV-a ediţie. Mai nou, competiţia are loc o dată la doi ani. Am început să mă implic şi eu mai serios în organizare, în atragerea de parteneri pentru concurs, astfel că la ediţia precedentă, din 2011, Marele Premiu a constat într-o sumă importantă în bani şi, pe lîngă aceasta, într-o serie de angajamente solistice la diverse filarmonici din ţară, dar şi invitaţii la festivaluri din străinătate. Acest „pachet” de avantaje oferit cîştigătorului concursului are exact rolul de a-l ajuta să demareze o carieră de succes.
G.A.: Ştiu că ascultaţi rock chiar cu volumul dat tare, dar cu frica de a nu vă auzi vecinii, care sunt formaţiile ce vă plac?
A.T.: În maşină ascult de obicei orice: Led Zepelin, Pink Floyd. Îmi plac oamenii cărora nu le e teamă să spargă barierele, cei un pic nebuni; în clipa în care vrei sa inovezi trebuie s-o iei un pic razna (rîde). Linia de demarcaţie dintre genialitate şi nebunie este foarte subţire, de multe ori chiar transparentă.
G.A.: Vă place şi fotografia, ce preferaţi: portretele sau peisajele?
A.T.: Cele mai expresive şi mai greu de realizat sunt portretele, pentru că trebuie să construieşti într-un timp foarte scurt – cîteva zeci de secunde sau minute – o relaţie cu cel pe care urmează să-l fotografiezi. Expresia pe care el o va oferi va fi de fapt rezultatul relaţiei pe care subiectul fotografiei îl are cu fotograful. Emoţiile pe care acesta din urmă reuşeşte să le trezească în subiectul său sunt cheia fiecărei fotografii de succes. Este importantă persoana care stă în spatele aparatului de fotografiat, aşa cum la fel de mult contează violonistul în ale cărui mîini se află o vioară.
G.A.: Care este sunetul perfect pentru dvs.?
A.T.: Acela pe care îl căutam cu toţii, acela pe care ai senzaţia că l-ai atins într-un concert, într-un moment de inspiraţie şi pe care nu poţi să-l stăpaneşti niciodată.
Sursa: http://www.altiasi.ro/muzica/alexandru-tomescu-vrajitorul-viorii-stradivarius
Sursa imaginilor: www.alexandrutomescu.com
Scris de Giorgiana AȘTEFANEI
Editat de Cristina FLOROIU
Lounge 