Șerban Iosifescu, președintele ARACIP: “Învățământul românesc nu are direcție. Îl bate vântul asemenea unei corăbii pe furtună, în funcție de valurile politice”

Șerban Iosifescu, președintele ARACIP

Șerban Iosifescu, președintele ARACIP

În cadrul conferinței internaționale “Dezvoltarea profesională a cadrelor didactice din grădiniță și școala primară”, organizată de către Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității “Alexandu Ioan Cuza” din Iași, au participat specialiști în problemele educaționale din țară și din străintate, dar și cadre didactice. Profesorul universitar Șerban Iosifescu, președintele Agenției Române de Asigurare a Calității Învățământului Preuniversitar s-a numărat printre invitați. Principala temă de discuție a acestuia a fost “Calitatea profesorilor – cheia pentru reforma învățământului ”. Prof. univ. Șerban Iosifescu a indentificat o serie de probleme cu care se confruntă învațământul românesc, printre care faptul că acesta nu are o direcție clară de dezvoltare, dar și faptul că încă se evaluează cunoștințe și nu competențe.

Viorela Nour: Fiecare ministru care a  ajuns la conducerea Ministerului Învățământului a venit cu propriile sale reforme. Care a fost impactul acestui fapt asupra calității învățământului românesc?

Șerban Iosifescu: Nu a fost niciun impact. Măsurile nu au avut timp să se implementeze până la firul ierbii, au ajuns să schimbe ceva la structura de sistem, s-a schimbat curriculum, sistemul de examinare, dar la nivelul relației profesor-elev s-au schimbat destul de puține în ultimii 20 de ani. Pentru că, dacă stăm să socotim, au fost 8 sau 9, dacă nu 10 miniștri în ultimii 20 de ani, iar secretari de stat pentru învățământul preuniversitar, cred că unul pe an, sau pe un an jumatate. Deci s-au schimat foarte des miniștrii, și faptul că fiecare a vrut să demonstreze că ce a facut cel dinainte nu a fost bine, nu a adus niciun beneficiu continuității dezvoltării sistemului de învățământ.

V.N: Considerați că aceștia au procedat greșit încercând mereu să schimbe sistemul?

Ș.I.: Nimeni a fost preocupat să analizeze ce s-a întâmplat înainte. Să facă o analiză să vadă dacă măsurile au avut impact, dacă au fost bine primite, dacă au fost macar înțelese la nivelul școlilor, al profesorilor, directorilor, elevilor, părinților și așa mai departe. Fiecare a început de la 0, cu propriile idei, propria agendă, dar și fară să evalueze înainte. Să spună „Uite! Eu am ideea asta, cu tipul acesta de școală, pentru că, s-a dovedit deja că cea ce a încercat ministrul de dinainte, cu alt tip de școala nu a dus la îmbunătățirea rezultatelor elevilor”. Deci nu s-a evaluat ceea ce s-a făcut.

V.N: Ce “handicap” îi gasiți sistemului românesc de învățământ?

Ș.I.: Nu are direcție. Deci nu există o direcție clară de dezvoltare, îl bate vântul asemenea unei corăbii pe furtună, în funcție de valurile politice, în funcție de resursele care devin din ce în ce mai puține pentru îmbunătățirea calității educației. Nu are niște idei directoare, niște călăuze.

V.N: Există vreo soluție pentru acestă problemă?

Ș.I.: Singura soluție încercată, dar care până la urmă a eșuat la noi, este realizarea unui pact pentru educație. Adică toate partidele politice să accepte niște idei de dezvoltare, să se angajeze ca atunci când vin la putere, acele idei sau direcții fundamentale să fie păstrate.

 “Copilul român nu este în stare să aplice practic cunoștințele pe care le deține”

N.V: Societatea a evoluat, s-a modernizat. Credeți că modernizarea procesului de predare-învățare-ascultare ar ajuta învățământul românesc să treacă de această perioadă de colaps?

Ș.I.: Asta în mod sigur. Chiar și în documentele europene, investiția în educație este văzută ca o cale de ieșire din criză. Dar noi trebuie să renunțăm inclusiv la ideea de predare-învățare-evaluare. Deci la această triadă care, dacă gândim în termen de trei concepte diferite înseamnă că putem preda fară să se învețe, putem preda fără să se evalueze, că evaluăm ce nu s-a învățat și nu s-a predat, și asa mai departe. Noi ar trebui să ne focalizăm pe învățare, pentru că învățarea e procesul fundamental. Ori școala nu trebuie văzută ca un loc unde preda profesorul, ci este locul unde elevul învață. Școala este o instituție care face educație, deci totul trebuie să se centreze în jurul acestui proces de învățare. Bineînțtles, acest proces de învățare trebuie să fie structurat. Adică să ne stabilim foarte clar ce trebuie să știe un elev și ce trebuie să fie capabil să facă la sfârșitul unui ciclu. Acest lucru trebuie să fie urmărit consecvent prin oferirea de experiențe de învățare.

N.V.: Ținând cont de toată acestă modernizare, care credeți că sunt materiile de viitor?

S.I.: În primul rând, de viitor nu mai sunt „materiile”. Trebuie să pornim de la o constantare foarte veche: că experiența copilului este sincretică, nu este disciplinară. Deci copilul nu are experiență cu matematica, cu fizica, cu limba română și așa mai departe. Experiența lui se numește strada, familia, orașul sau satul, experiența lui sa numește televizorul, deci, ca să putem avea o educație eficientă trebuie să pornim de la modul în care fiecare nivel de vârstă percepe realitatea înconjuratoare. Această separare pe disciplină, faptul că asta ține de română, asta de matematică, este artificială și nu ajută la dezvoltarea unui caracter aplicativ al cunoștințelor. Și asta s-a și dovedit prin testările internaționale. Copilul român nu e în stare să aplice practic cunoștințele pe care le deține. Una din cauze este caracterul monodisciplinar al predării. Copilul face numai fizică, dar nu leagă fizica cu matematica, economia sau cu limbile străine, sau cu orice altceva. O predare de tip topic sau tematic ar îmbina aceste materii. Marea problemă este ca nu avem profesori în stare să predea trans disciplinar, adică să nu se mai limiteze la o singură disciplină de studiu.

N.V.: Vor reuși profesorii în viitor să predea corelat mai multe materii?

Ș.I.: Asta numai dacă sunt pregătiți. Adică dacă există o voință politică, o strategie în acest sens, care să vizeze formarea inițială. Trebuie să avem școli de profesori care să asigure inclusiv aceste valențe, adică să creeze un caracter transdisciplinar al predării. De fapt, competențele cheie sunt cros curriculare.

“Temele pentru acasa ar trebui sa le facem la scoala, iar predarea sa o facem acasa”

N.V.: Dădeați ca exemplu elevul care vine la școală cu tableta pentru a verifica veridicitatea lecțiilor predate de profesor. Credeăi că acum, când internetul ne pune la dispoziție toate aceste informații și nu numai, rolul profesorului scade?

Ș.I.: Acest lucru depinde numai de profesor. Rolul acestuia poate să crească în aceste condiții. Deci nu se pune problema ca internetul și calculatorul vor duce la dispariția profesorului. Cum spunea cineva, dacă un calculator va reuși să îl înlocuiască pe profesor, înseamnă că acesta merită și trebuie să fie înlocuit. Nu o să se ajungă niciodată la acest lucru. Trebuie numai schimbate rolurile profesorului și chiar concepția generală despre educație.

N.V: Un profesor “modern”,care accesează internetul permanent, ar putea influenta pozitiv interesul pentru educatie al copiilor?

S.I.: Da. Daca elevul interactioneaza mai ales prin calculator, noi trebuie sa folosim orice mijloace pentru a ajunge la el, sa putem comunica cu el. Dupa cum spunea si Dinven, ar trebui sa intoarcem cu susul in jos intreg procesul didactic. Adica temele pentru acasa sa le facem la scoala, iar predarea sa o facem acasa. Astfel elevul culege informatia din sursele pe care le are sau de pe internet, iar cu acesta informatie vine la scolala si isi face temele sub indrumarea profesorului. Aceasta schimbare ar putea sa duca inclusiv la o motivare a elevului pentru invatare.

N.V.: Acelasi lucru se intampla si in mediul rural?

S.I.: Spre surprinderea mea, in mai multe cercetari consecutive pe esantioane reprezentative, scolile din mediul rural sunt dotate cu calculatoare. Este adevarat ca unele dintre ele sunt uzate „moral”, sunt vechi. Insa conexiuni la internet exista in majoritatea scolilor. De exemplu, in medie la nivel national, sunt cinci calculatoare la suta de elevi. Asta inseamna ca daca se lucreaza patru ore pe zi cu respectivele calculatoare, fiecare copil poate sa lucreze in medie o ora pe saptamana. Daca laboratorul de informatica e deschis opt ore pe zi, atunci fiecare elev lucreaza in medie doua ore pe saptamana.

N.V: Însă profesorii sunt mai puțin interesați de utilitatea calculatorului și a interntului.

Ș.I.: Aici este o chestiune de educațională. În primul rând trebuie să crească pregatirea profesorilor pentru utilizarea calculatorului, dar să existe și monitorizare și evaluare. Dacă o școala vrea sa se dovedească bună, trebuie să arate că a crescut procentul orelor predate cu ajutorul calculatorului.

“Noi nu evaluăm competențele de nivel superior, ci numai memoria, capacitatea de recunoaștere a unui text”

N.V: Credeți că rezultatele slabe obținute de elevi la testările naționale sunt în strânsă legatură cu modul de predare al profesorilor?

S.I.: Aici sunt mai multe lucruri care trebuie avute în vedere. în primul rând, din cercetările internaționale, pentru că la noi s-au facut mai puține, rezultatele școlare sunt explicate mai mult de mediul de proveniență decât de școala. Deci faptul că părinții sunt săraci și needucați, sau sunt plecați în străinătate, inflențeză mai mult rezultatele elevilor decât școala însăși. Asta însemnă că orice investiție în îmbuntățirea condițiilor de viață va duce în mod indirect și la îmbunătățirea rezultatelor. Pe de altă parte școala ar trebui să compenseze acolo unde există un astfel de „handicap” social, cultural, economic. Așa cum se întâmplă în Finlanda de exemplu. Acolo există măsuri active de compensare a handicapului social pentru copiii care provin din medii dezavantajate. Ei au probleme cu imigranții asa că acordă o atenție deosebită acestor persoane prin existența unor profesori de sprijin. În Finlanda, la sase cadre didactice exista  un profesor de sprijin. Astfel ca, in momentul in care un copil da semne că rămâne în urma față de grup, este scos din acel grup, intervine profesorul de sprijin, vede ce nu a înțeles copilul, ce nu poate sa facă, ce competențe sunt mai slab dezvoltate, intervine și apoi acesta reusește să se reintegreze în grup.

N.V: Ce deficiențe îi găsiți sistemului de evaluare a elevilor?

Ș.I.: în primul rând faptul că încă se evaluează cunoștințe și nu competențe, deci capacitatea de aplicare. Conform taxonomiei lui Benjamin Bloom  există obiective ale evaluării de nivel inverior: recunoaștere, memorizare, iar apoi se trece la analiza, sinteză, evaluare și creație. Ori la noi itemii de evaluare din toate probele, inclusiv cele naționale, se marginesc la nivelurile inferioare de evaluare. Deci noi nu evaluăm competențe de nivel superior, ci numai memoria, capacitatea de recunoaște a unui text, dar nu de a face o sinteză, aplicare sau o creație în domeniul respectiv.

N.V.: Calitatea profesorului este singura “cheie” către reforma educațională?

Ș.I.: Asta în mod sigur, dar cu condiția să reformăm și modul de formare al profesorului. Pentru că el reproduce la clasa modelul lui de elev. Profesorul are tendința să se poarte cu un elev așa cum s-a purtat profesorul cu el. Care a fost fie model pozitiv, fie negativ. Faptul că noi încă îl mai avem ca model pe domnul Trandafir, asta nu știu dacă este chiar potrivit. Că dacă citim chiar și printre rânduri textul respectiv, vedem că nu intotdeauna domnul Trandafir îți oferea posibilitatea de opțiune. Te ajuta să întelegi, însă doar ceea ce voia el.

“In momentul în care va fi un deficit cronic de profesori, atunci salariile în învățământ vor crește”

N.V: Interesul unui profesor pentru ca elevii săi să atingă performanțe, poate fi legat și de salariul pe care acesta îl primește?

Ș.I.: Aici sunt două aspecte, însă eu sunt mai cinic. Salariul profesorului este rezultatul relației dintre cerere si ofertă. Cât timp profesorul acceptă să lucreze pe salariul respectiv, salariul va rămâne jos. În momentul în care va fi un deficit cronic de profesori, cum s-a întâmplat în Anglia și în alte țări, atunci salariile vor crește. Pentru că statul nu își poate permite să nu asigure profesori. În al doilea rând, nu salariul mediu este important ci salariul de intrare. Tarile care sunt performante isi recruteaza profesorii dintre cei mai buni 10% absolvenți de universitate. Și asta prin oferirea unui salariu de intrare atractiv. Asta înseamnă că pe media ONCD, salariul de intrare este 82% din PIB pe luna. La nivelul României, ar trebui ca acest salariu să fie 2200-2400 de lei. Dar asta mai presupune un lucru, care se face pe termen lung. Și anume modificarea modului de salarizare a profesorului. Noi salarizăm pe o curbă exponențială. Ceea ce înseamnă că salariul este foarte mic la început, crește foate puțin când e tânăr, și mai mult când persoana se apropie de vârsta pensionării. Cea mai mare diferență fiind între gradul al II-lea și gradul I și între ultimele două trepte de vechime. În Finlanda, de exemplu se aplică o curba logaritmica. Salariul de intrare este mare, crește 10 ani ca să fie competitive cu alte salarii, iar apoi acesta scade cu cât persoana se apropie de vârsta pensionării. Noi având o curbă exponențială, avem nevoie de o politică de creștere a salariilor, în special ale celor mici, să transformăm această curbă într-una logaritmică.

N.V: Această selecție a celor mai buni absolvenți este folosită și în România?

Ș.I.: Nu se face, însă ea este o selecție firească, datorată prestigiului social. Și mai există un aspect, și anume cât motivează banii. Aici sunt cercetări forte recente care arată că banii nu sunt un puternic factor motivator, că dincolo de un nivel minim care satisface niște nevoi fundamentale, creșterile de retribuție nu duc la creșterea performaței și a productivității. Daniel Pink, a sesizat niste cercetări de la MIT (Massachusetts Institute of Technology) finanțate de Banca Centrală a Statelor Unite, în care au introdus sisteme de recompensare pe diverse sarcini. Dacă realizezi cinci chestii îți dau zece dolari. Dacă realizezi zece chestii îți dau douăzeci de dolari, iar dacă realizezi douăzeci de chestii îți dau treizeci de dolari. Constatarea a fost că persoanele care aveau cele mai mici și cei cu cele mai mari salarii, aveau cele mai multe greșeli, deci productivitatea era cea mai mică. Explicația este relativ simplă. Cei care primesc o recompensă mare, tind să se centreze doar pe obținerea acestui salariu și nu pe munca în sine. Acest experiment a fost repetat și in India, unde nivelul veniturilor este mult mai mic, iar rezultatul este același. Toate sistemele au dovedit că o creștere pur și simplu a salariului nu aduce după sine o îmbunătățire a calității. Creșterea salariului trebuie să fie conditionată de obținerea unor rezultate. La americani sunt anumite școli numite „charter schools”, adică scoli publice in regim privat sau scoli private in regim public. Este ceva între public și privat. De exemplu o comunitate care este nemulțumită de școala publică înființează o școală, solicită aceleași resurse financiare și se angajează prin acel „charter”, adică printr-un contract că vor obține rezultate mai bune decât școala publică. Și atunci primesc finanțare pe baza acestui contract. Este un subiect foarte controversat în America. Unele state spun că este bine, alte state spun că nu e așa de bine. Aici sunt multe lucruri pe care le putem învăța din experiența altora.

“Indiferent dacă elevul învață în învățământul privat sau public, el trebuie să primească finanțare”

N.V.: Care este diferența dintre învățământul privat și cel public, din punct de vedere al calității?

Ș.I.: Învățământul privat are două laturi: una albă și una neagră. Latura neagră privește dezvoltarea lui în mediile cu foarte mare căutare, de exemplu sanitară unde există „fabrici de diplome”. Aici nu se face școală ci se vând pur și simplu acte de studii. Dar acolo unde a existat o motivație personalș, aceste școli încearcă să ofere o educație de calitate, dar în același timp într-un mod prietenos ca să apropie atât copilul cât și părintele. Este vorba de o centrare pe client, cum este și într-o firmă privată din domeniul economic.

N.V.: Credeți că în viitor învățământul de stat s-ar putea simți amenințat de cel privat?

Ș.I.: Această chestiune este foarte relativă, pentru că acum legea educațională spune că „finanțarea urmează elevul”, deci indiferent dacă elevul învață în învățământul privat sau public, el trebuie să primească finanțare. Este o modalitate foarte elegantă de a șterge diferențele între învățămăntul public și privat. Pe de altș parte concurența școlilor private poate o să trezească la realitate școlile publice, care sunt foarte puțin centrate pe client.

N.V: Există vreun risc la care se expune un parinte atunci când optează pentru o școală privată?

Ș.I.: În general, în procedurile de acreditare încercăm să evităm intrarea în sistem a unor unități școlare cu probleme de siguranță a copiilor, sau care au cadre necalificate. În cazul grădinițelor, sunt foarte multe care funcționează ilegal. Însă aici este o zonă gri. Noi am constatat că sunt foate multe care își fac reclamă pe internet, dar care nu sunt autorizate de noi, însă când au fost întrebați au declarat că nu sunt gradinițe ci centre de zi.

” La vârsta de trei ani, decalajul de dezvoltare datorat mediului de proveniență este de un an de zile”

N.V.: Care este importanța învățământului preșcolar în formarea unui elev?

Ș.I.: Importanța este fundamentală. Cercetările recente au dovedit că educația timpurie are o influență foarte puternică asupra copilului. De exemplu au fost cercetări interesante pe vocalbularul copilului în funcție de mediul de proveniență. Un copil de trei ani, cu părinți ce au o educație superioară, are  un vacabular de aproximativ 1700 de cuvinte și un IQ de 105. Tot la vârsta de trei ani, un copil ce provine dintr-o familie cu părinți mai puțin educați, care trăiesc din ajutorul de somaj, sau din ajutorul social, vocabularul mediul al acestuia este de 700 de cuvinte, iar IQ-ul sub 90. Concluzia acelei cercetări a fost că, la vârsta de trei ani, decalajul de dezvoltare datorat mediului de proveniență este de un an de zile. Deci cu cât ajunge respectivul copil mai repede în școală, mai ales cel din mediul defavorizat, cu atât are mai multe șanse să recupereze acest handicap de care nu este vinovat. Școala poate însă să compenseze acest deficit de mediu de proveniență prin acțiuni țintite pe acești copii.

N.V.: Este mult mai important rolul educatorului și al învățătorului decât cel al profesorului?

Ș.I.: Da! Acest lucru a fost experimentat cu mare succes în Coreea de Sud. Această țară a investit foarte mult în învățământul primar, a salarizat mai consistent profesorii din învățământul primar decât cei din învățământul secundar.  Statul controlează învățământul primar, inclusiv intrările de profesori, de elevi, finanțarea. Pe de altă parte, școlile de învățământ secundar sunt libere să concureze pe piață, au condiții de acreditare mult mai relaxate, salariile profesorilor sunt mai mici decât în învățământul primar. Astfel, coreenii au reușit să progreseze la testările internaționale intr-un ritm foarte rapid.

“Încercăm să mutăm accentul pe rezultatele obtinuțe de școală, păstrând totuși un nivel minimal al standardelor naționale”

N.V.: Cum a luat ființă Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP)?

Ș.I.: A fost inițiativa unui fost ministru, Mircea Miclea, cu consilierii lui, prin care dorea sa înființeze o agenție care să asigure calitatea, care să aplice principii și metodologii europene de evaluare și acreditare pentru instituțiile de învățământ, atât în învățământul preuniversitar, cât și în învățământul superior. S-a elaborat o lege a calități, apoi s-au înființat cele două agenții : ARACIP pentru învățământul preuniversitar și ARACIS pentru învățământul superior, s-a introdus pentru prima dată ideea de a acredita școlile publice. Apoi, prin hotărâri de guvern au apărut standarde naționale, metodologii atât pentru învățământul preuniversitar cât și pentru învățământul superior, iar acum așteptam evaluarea periodică.

N.V.: Pe ce problemă a educației veți pune accent în viitorul apropiat?

Ș.I.: Evident pe rezultatele elevilor, pentru că orice sistem de calitate trebuie să se centreze pe calitate. Dar, pentru că principala preocupare în primii cinci ani de funcționare a fost autorizarea și acreditarea, nu am insistat pe indicatorii de ieșire ci mai mult pe cei de imput și de proces. Ori de acum încercăm să mutăm accentul pe rezultatele obținute de școală, păstrând totuși un nivel minimal al standardelor naționale,ca să nu permitem intrarea în sistem al unor școli care nu au nicio șansă să ofere o educație de calitate.

Oana Viorela NOUR

Advertisements

Airport fashion- moda de la aeroport!

Image

 Deși mult așteptată, vara nu a întârziat să apară și în țara noastră. Este încă început de iunie dar nimănui nu pare să îi mai stea mintea la școală, facultate ori la locul de muncă. După un an întreg de trudă și monotonie, oamenii încep să își facă planuri de vacanță, fie pentru interiorul țării, fie pentru o escapadă undeva afară! Însă oricât de dornici am fi să evadăm de la stresul la care ne supune o zi obișnuită la servici și să ne aruncăm trupurile în cele mai confortabile haine și costume de baie, nu trebuie să uităm de ”€œmoda de pe sălile aeroportului”!

În România, conceptul de “€œairport fashion” încă nu a prins o rădăcină atât de puternică precum în afara țării. Însă după ceva investigații pe site-uri străine am obervat cât de mult accent se pune pe hainele pe care, de obicei, vedetele internaționale le poartă în sălile aeroporturilor.

Astfel, am creat o scurtă listă cu “€œmust-have-uri” în această vară la aeroport!

1.  Shoes to ChooseImage

Călătoritul cu stil nu înseamnă că trebuie să te dai peste cap și să te transformi într-o actriță venită de pe covorul roșu. Pantofii cu platforme și tocurile peste măsură pot rămâne în confortul casei iar tu poți la fel de bine să alegi o perche cochetă de balerini care să nu îți rănească piciorul. Dacă vei călători într-o zonă caldă îți recomandăm să încerci sandalele tip gladiator.

   2.  Designer SuitcasesImage

De ce să îți restrictionezi simțul modei doar la haine când sunt și alte obiecte din garderoba ta care necesită ochiul iscusit al unei fashioniste? Există nenumărați designeri care confecționează și genți de voiaj cochete!

 3.     Trust a jacketImage

Indiferent de încotro te îndrepți pentru vacanță, achiziționare unui sacou este mereu o alegere inpirată! Păstrează un sacou aproape în vacanța ta și nu numai că vei arăta sofisticată și la modă, dar vei fi și protejată de schimbările vremii !

 4.     Passport CaseImage

Un alt obiect necesar într-o vacanță peste hotare este și vechiul și uzatul          pașaport. Așa că, de ce să nu îi oferi un plus de culoare cu una din husele speciale pentru pașapoarte și să îți și protejezi actele de la deteriorare în același timp? Go for it!

Călătoritul, în special la cursele lungi, poate fi foarte obositor și multe persoane preferă confortul în pofida unei ținute la modă. Însă doar adăugând articole mici la o ținută plictisitoare, poți să te scutești de stresul de a nu fi la modă!

Amalia Tanasă

Celebritate? Trãiascã,Youtube-ul!

conor-maynard-cant-say-no

  • Nu este un Justin Bieber 2, dar recunoaşte cã amîndoi s-au lansat în lumea muzicii datoritã youtube-ului.

Conor Paul Maynard (nascut la Brigton,21 noiembrie 1992) este un cantaret de origine britanica ce a atins succesul prin vocea sa in anul 2012 cand a fost nominalizat la categoria “MTV Brand New”, castigand. Dar totul a inceput cu ceva ani in urma si anume in 2008.

Anul 2008 a fost decisiv pentru Conor, un puşti la început de drum in viaţã,  cînd a încarcat primul sãu cover, melodia “Breathe” semnatã de Lee Car.

Apoi, urmînd altele cover-uri a reuşit sã se facã auzit iar primul care l-a contactat a fost chiar cîntareţul american Ne-Yo, alãturi de care a colaborat la diverse melodii. Iar de la prima colaborare internaţionalã pînã la nomilarizarile MTV Music Award, nu a fost decît un pas. Zis şi fãcut în noiembrie 2011 a fost nominalizat la categoria “Brand New award”, luptîndu-se cu Delilah ( cantareata britanica) şi Lana del Rey ( cîntareaţã de origine americanã), iar în luna ianuarie 2012 cîştigînd premiul cu un numãr de 48 % dintre voturi puse la bãtaie pentru aceastã categorie muzicalã. Imediat dupã cîştigarea premiului “Brand New award”, Conor a fost luat sub aripa a uneia dintre cele mai mari case de producţie muzicalã şi pasul urmãtor a fost lansarea primului sãu album, intitulat “Contrast” lansat în America pe 30 iulie 2012 iar în Romînia abia pe 8  ianuarie 2013.

Albumul este prezentat într-o formã clasicã, pe copertã fiind reprezentat chiar personajul principal, Conor Maynard. Acesta fiind alcãtuit din 12 melodii dintre care una este în colaborare cu Ne-yo  “Turn Around” (“Întoarce-te”), alta în schimb alãturi de cîntãreaţa Pharell, “Lift off” (“Scoate-ţi”), iar melodia cu numãrul 8 este interpretatã împreunã cu Rita Ora,cîntãreaţã de origine britanicã, fiind intitulatã “Better than you” ( “Mai bine decît tine”).

Melodiile vorbesc despre dragostea imaginarã, transparentã de a se îndragosti dar si despre dezamãgirile suferite în urma acelor fluturaşi în stomac. Iar sunetele fiecãrei melodii ne duc cu gîndul la energia debordantã şi entuziasmul pe care le poţi avea numai la vîrsta de 20 de ani, atunci cînd nimeni şi nimic nu poate face posibilul în imposibil.

“Ascultînd albumul sãu de debut, este clar Maynard are un punct forte.Acest album fiind o colecţie incredibilã de melodii pe sunete de RnB electronic. Acestea fiind derivate de la un pop uitat de Hollywood, realizate într-o manierã mai bunã. Melodiile lui Conor Maynard, sunt rezultatul unei munci bine puse la punct, avînd încorporate curente dance şi tendinţe urban în sunete pop.” (www.bbc.co.uk/music)

Nimirceag Simona

 http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://fistintheair.com/wp-content/uploads/2013/01/normal_Conor_Maynard.jpg&imgrefurl=http://conor-maynard.org/&h=450&w=800&sz=62&tbnid=kUsiG1Tb9f0TdM:&tbnh=62&tbnw=111&prev=/

http://www.youtube.com/artist/conor-maynard

https://www.facebook.com/ConorMaynard

Tonetele din Iaşi

Tonetele din Iaşi
 Image
              Toneta nu este doar un mic magazin,ea este stilul de viaţă a câtorva sute de comercianţi ce se găsesc în fiecare cartier al Iaşului.  În prezent pe  teritoriul oraşului sunt peste 800 de astfel de minimagazine,fie ele pentru comerţul de produse alimentare,nealimentare sau de presă. Totuşi,în anul 2008,statisticile primăriei arătau un număr de tonete cu aproximativ  15% mai mare. Până în 2010 numărul lor a scăzut cu peste 250. Tot din situaţia întocmită de municipalitate rezultă că cele mai multe chioşcuri funcţionează pe raza zonelor Dacia,Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân , Păcurari , Cânta, Nicolina şi Podu Ros.

 

Părerea ieşenilor                                                                          
               Ca în orice afacere avantajele,dar şi dezavantajele fac parte din desfăşurarea lucrurilor. Pe de oparte există comoditatea cetăţenilor care sunt încântaţi de chioşcurile de la colţul blocului unde găsesc de la fructe şi legume,la haine şi încălţăminte. Horia,un tânăr student spune: “Îmi este mult mai la îndemâna să cobor şi să-mi cumpăr necesarul de alimente de la toneta din faţa blocului decât să merg până la supermarket unde preţurile sunt relativ asemănătoare,dar unde pierd mai mult timp rătăcindu-mă printre rafturi şi printre varietatea copleşitoare de produse.”

 

Deasemenea majoritatea produselor comerciate de proprietarii chioşcurilor îi bucură pe cei nevoiaşi datorită faptului că preţurile pleacă de la un nivel mai mic,dar şi pe bătrânii cărora le este dificil să se deplaseze pe distanţe mari.

 

          Pe de altă parte intervin persoanele care nu desmint faptul că tonetele sunt  de folos atunci când vrei să cumperi o pâine,un fruct proaspăt,însă preferă să meargă la cumpărături o dată pe săptămână într-un supermarket unde gama de produse este variată şi calitatea mai ridicată. “Şi eu cumpăr anumite consumabile de la toneta de lângă bloc,însă nu mi-am luat niciodată o haină de exemplu, pentru că în opinia mea calitatea nu este satisfăcătoare. Recunosc că prefer supermarketul atunci când am de făcut  mai multe cumpărături”,ne-a mărturisit doamna Elena.

 

Începuturile unei astfel de afacere

 

           Doamna Anica Velescu,o ieşeancă în vârstă de 50 de ani şi-a propus în urmă cu 15 de ani să-şi deschidă propria afacere comercială în urma experienţei deprinsă din meseria de vânzător într-o cofetărie. Toneta dumneaei a fost inaugurată în anul 1998  bazându-se pe comercializarea produselor alimentare şi nealimentare. În timp a renunţat să mai vândă perisabile datorită responsabilităţilor şi stricteţii mai ridicate. “Mi-era mai greu să mă aprovizionez cu alimente şi aveam foarte multe controale din partea autorităţilor. Trebuia să am mare grijă cu termenele de valabilitate şi din cauză că o parte din produse nu se cumpărau eram nevoită să le arunc,deci aveam de pierdut. De aceea am renunţat după o perioadă.”,relatează doamna Anica. Din păcate,în timp,comerţul a început să scadă vertiginos din cauza crizei financiare şi totodată şi numărul tonetelor s-a diminuat. Doamna Veleşcu îşi desfăşoară activitatea comercială în cartierul Canta şi a declarat că în urmă cu doi ani existau 12 tonete dintre care au mai supravieţuit doar 4.

 

          În prezent doamna Anica comercializează doar produse nealimentare,însă se destăinuie cu întristare că profitul este din ce în ce mai mic,iar taxele din ce în ce mai multe. “Plătesc taxă pe profit,chirie pentru spaţiul ocupat,impozit,autorizaţie de funcţionare,salubris şi altele. Din pensie plătesc peste 100 de lei pe lună pentru chirie. Mă gândesc serios să renunţ! Indiferent ce-aş aduce nu merge deloc…” Dumneaei îşi aminteşte cu nostalgie că în trecut avea profit şi de până la 2000 de lei pe lună în comparaţie cu cei 400-500 de lei pe care îi obţine acum.

 

          Lângă toneta doamnei Velescu  se afla prietena acestei,doamnă Beatrice Sufaru,care comercializează produse metalo-chimice. Şi dumneaei acuză aceleaşi probleme: “Criza ne afectează foarte mult vânzările…”

 

          Din opiniile proprietarilor de tonete şi din cauza problemelor actuale ale bugetului României  se pare că în câţiva ani trotuarele cartierelor vor fi pustii şi cu toţii vom uita de utilitatea micilor magazine unde găseai repede ce aveai nevoie.


Savin Dragos

Dungile în vogă în tendiţele modei 2013

dungi1

 

 

      Dungile s-au purtat în anii ’70, la începutul anilor ’90 şi sunt la mare preţ şi în primavara-vara  acestui an.

Ele  sunt noul trend pentru vedetele de pe plaiurile noastre şi cele de la Hollywood. Fie înguste, late, verticale, orizontale, în  diverse ţinute de zi sau de seară , pe pantofi, haine sau genţi ,dungile sunt peste tot .

Vedetele s-au  aliniat sezonului aşa că ne alăturam si noi  lor: Miranda Kerr ,Taylor Swift, Selene Gomez au îmbrăcat fie haine în dungi , genţi ale unor cunoscuţi designeri precum Dolce&Gabana , Vivienne Westwood.

Mirranda Kerr este imaginea Mango pentru colecţia primavară-vară 2013. Dungile sunt în centrul atenţiei şi reprezintă un punct de atracţie al brandului spaniol.

Andreea  Raicu  a lansat colecţia  Stripes  şi pune accentul  pe abordarea modernă a acestui trend classic-DUNGI-, prin intermediul unei mini-selecţii de 4 piese de baza care sunt  uşor de purtat în orice moment al zilei: fusta plisată, rochie mulată, sacoul cu mâneci trei sferturi şi  tricourile cu imprimeu inima stilizat.

Vedeta americană Nicole Richie prezentă la show-ul Stella McCartney din cadrul Săptamînii Modei de la Paris, Nicole a optat pentru o rochie în dungi alb-negru.

Nicki Minaj la lansarea propriului parfum şi-a etalat pantalonii dungaţi, Pink Friday. Cântăreaţa a ales o piesă vestimentară mulata, cu dungi albastre şi de  lungime medie, căreia i-a asortat o bustieră colorata.

Modelul Cara Delevingne a ales în materie  de dungi o pereche de colanţi, Rihanna a  ales şi ea  această tendinţă. Look-ul său masculin reprezintă o abordare curajoasă, în care dungile metalice orizontale dau un plus de culoare .

Una dintre regulile de bază ale modei este că o îmbracăminte în dungi verticale te va face să arăti mai subţire şi mai înaltă.

Dungile orizontale au efect invers, acela de a te arăta mai plinuţă. Oamenii de ştiinţă însă au demontat acest mit şi au spus că regulă de baza a modei este o simplă părere, fără un fundament ştiinţific.

Zaharia Gerda

http://www.ziare.com/magazin/experiment/dungile-verticale-nu-te-fac-mai-supla-410310

http://www.eva.ro/moda/moda-de-la-a-la-z/o-primavara-in-dungi-articol-2477.html

http://www.unica.ro/detalii-articole/articole/moda-2013-haine-dungi-primavara-31146.html

Ȋn România exista deʂert-Deşertul de lângă Dunăre

Ȋn România exista deʂert-Deşertul de lângă Dunăre

 Imagine

Transformarea sudului ţării într-un deşert arid şi sterp este un subiect ce a strârnit interesul jurnaliştilor care au realizat un reportaj pe malul Dunării, un loc parcă uitat de ploi. Contestat de unii, acceptat de alţii, dar ce-i mai important şi mai grav, ignorat complet de autorităţi, deşertul României pune în fiecare an noi fire de nisip la temelia unei case ce se năruie purtată de vânt, dar în urma căreia se naşte încet dar sigur Sahara României.Zeci de mii de hectare de suprafeţe agricole transformate în teren arid în Mehedinţi. Alte 330.000 de hectare la nivelul întregii ţări.

          Din Banat şi până în Dobrogea, sudul devine încet dar sigur Sahara României. Paradoxal, totul se întâmplă la doi paşi de Dunăre, fluviu pe care trec anual sute de miliarde de metri cubi de apă. Efectul încălzirii globale, ignoranţa noastră, rapacitatea care ne-a cuprins după revoluţie, transformă verile din sudul ţării într-un cuptor ce pârjoleşte totul. Am ajuns aici la nici 20 de ani de când am ras de pe faţa pământului perdele de protecţie şi sute de hectare de livezi cu pomi fructiferi.

         Apoi, nu mai avem nici un metru din sistemul de irigaţii care se întindea odinioară zeci de mii de hectare, în Mehedinţi. Culturile se usucă văzând cu ochii sub arşiţa soarelui, iar terenurile nu mai dau randament.    Agricultorii  au şi renunţat să le mai cultive, sunt săraci, nu au bani şi totul cade pradă metru cu metru nisipurilor. Şi pe măsură ce trec anii arşiţa pare să fie din ce în ce mai mare. Agricultorii au avut doi ani de coşmar şi pare că mai urmează unul, pentru că meteorologii spun că şi în 2013 vom avea două luni de de secetă cumplită. Acest lucru înseamnă că la porumb culturile vor fi compromise.

 

Niciun strop de apă, artificială de şase ani.

 

         Burila Mare este una din localităţile cu cea mai mare arie de terenuri transformate în nisipuri în Mehedinţi. Oamenii spun că e demult aşa, doar că până la Revoluţie toate aceste terenuri erau cultivate. Erau aici sute de hectare cu pomi fructiferi şi perdele de protecţie. Acum toate sunt amintire, iar nisipul se extinde necruţător. Astăzi, mai bine de 10 la sută din suprafaţa agricolă a Mehedinţiului, adică 20.000 de hectare din cele 190.000 arabile este formată din nisipuri aride. Fenomenul s-a accentuat după 1990, când agricultura s-a prăbuşit.          Perdelele de protecţie formate din salcâmi au fost tăiate şi furate. La fel s-a întâmplat cu mii de hectare de pomi fructiferi. Când vine vorba de sistemul de irigaţii e prăpăd. La începutul anilor 90 în Mehedinţi puteau fi udate artifical peste 60.000 de hectare de culturi agricole.

         De şase ani însă, deşi în 2007 şi mai apoi în 2011 şi 2012 am avut cele mai secetoase veri după 1947, culturile n-au primit niciun strop de apă adusă artificial. Înteaga reţea a fost dezmembrată şi furată, de la ţevile de transport până la pompe şi chiar cărămizile din staţiile de pompare. Unde ne-a adus tot acest jaf?

         De pe terenurile respective abia dacă se mai obţin producţii. Fără bani, fără utilaje şi fără apă, oamenii au şi renunţat să le mai cultive. Acum, pe zeci de mii de hectare nu mai creşte nici măcar iarba.

 

Specialiştii recunosc situaţia, autorităţile se tem de adevăr

 

         Pe cerul agriculturii din sudul României vin nori negri, încărcaţi de arşiţă. Da, ştim, e paradoxal, dar în cazul Saharei României norii negrii aduc arşiţă, nicidecum de ploaie care să mai umple hambarele truditorilor pământului. Grav este că aceia care spun lucrurilor pe nume cu adevărat sunt doar agricultorii.   Autorităţile se feresc de vorbe tranşante, deşi nu de vorbe ar avea nevoie ţăranii, ci de fapte. Dar de la oameni care nu au nici măcar curajul să spună lucrurilor pe nume nu te poţi aştepta la fapte. Mai grav este că şi aceia care ar dori să schimbe situaţia nu numai că nu sunt ajutaţi să o facă. Nu sunt nici măcar lăsaţi, li se pun tot felul de piedici. Şi unul dintre aceşti agricultori este Cornel Stroescu.

         Agricultorul care cultivă multe hectare de teren în zona de sud a pierdut în ultimii ani milioane de euro din cauza secetei. Din păcate încercările sale de a demara un proiect de anvergură în ce priveşte irigaţiile s-a lovit de tot felul de obstacole, tocmai din partea celor care ar fi trebuit să-l ajute. Aşa cum spune şi agricultorul nostru, soluţii ar fi să oprim deşertificarea cât nu e prea târziu. Ce ar trebui să facem? Exact ce nu am făcut în ultimii 20 de ani.” Să refacem sistemul de irigaţii, să plantăm perdele de protecţie, pomi fructiferi şi să înfiinţăm culturi care se pretează şi dau producţii pe solurile aride”. O ştiu specialiştii, o ştie Cornel Stroescu, o ştiu toţi agricultorii. Şi diriguitorii agriculturii din România ştiu, dar ei închid ochii mânaţi de cine ştie ce interese meschine şi ascunse.

 

Soluţii sunt, dar nu sunt puse în practică

 

         Şanse să ieşim din acest cerc vicios sunt, doar că e nevoie de iniţiativă, implicare, şi bani. Banii i-am putea primi de la niunea Europeană, doar că agricultorii trebuie ajutaţi să depună proiecte. Sunt suprafeţe nisipoase în Mehedinţi pe care sunt înfiinţate culturi care dau randament şi aduc şi profituri. Dar ţăranii spun că-i greu să facă agricultură şi să ţină piept naturii, când ignoranţa politicienilor e totală. Oamenii au iniţiativă, dar ea se opreşte ca de un zid în faţa autorităţilor.

          Dacă soluţiile vor rămâne doar  pe hârtie, într-o ţară în care agricultura se face cu sapa, aproape sigur ne vom trezi peste 20 de ani că împlinim prognozele specialiştilor. Dacă astăzi în România sunt peste 350.000 de hectare de terenuri aride şi nisipoase, în viitor tot sudul ţării este ameninţat de fenomenul deşertificării. Previziunile arată că în 2030 producţia culturilor agricole va fi la jumătate din cât scoatem acum. Ar fi totuşi o consolare, în locul grâului şi al porumbului, peste ani ar putea creşte intensiv în sudul României, smochinul, măslinul şi poate chiar citricele.

         Cu menţiunea că trebuie să punem la punct obligatoriu sistemul de irigaţii, pentru că toate aceste culturi, în afară de căldură mai au nevoie şi de apă. E ultima noastră şansă, şi poate vom profita de ea atât timp cât mai avem la dispoziţie bani europeni şi pe la sud mai curge Dunărea. Dacă nu, peste cea mai puternică zonă a României va cădea o, cortină de nisip şi arşiţă care va pârjoli totul în cale.