Zâmbet de om şi pasiune de profesor

w560xh316_gheorge_ilie

În timp ce soarele incă e sus pe cer şi afară miroase a primăvară, într-un birou mic, dar în care par să încapă mai multe cărţi şi hărţi decât şi-ar putea cineva imagina, Mihai Pălimaru îmi zâmbeşte în timp ce îşi freacă mâinile. Director de aproape trei decenii, omul înalt, subţirel din fire şi cu o mustaţă destul de groasă adulmecă mirosul de cafea din care încă ies aburi.

În spatele carierei, mereu om

Ai spune că un profesor ce predă de atâţia ani nu mai are emoţii, însă printre cuvintele cu care mă întâmpină se simte un pic de nervozitate, îmbinată cu un strop de curiozitate. Începe să-mi povestească singur, fără să apuc a-l întreba despre dânsul, că omul este, în esenţa sa, pe lângă profesor sau director, tot un om. Aşa că îmi spune cu un zâmbet melancolic despre copilăria pe care a petrecut-o undeva lângă Popricani, o comună din apropierea oraşului Iaşi. Din când în când mai aruncă câte o privire pe ascuns la pachetul de ţigări cu aromă de rom de pe masă, de parcă l-ar tenta după fiecare cuvânt. Şi continuă prin a-mi spune că oraşul îşi pune amprenta mult prea tare pe copiii din ziua de azi şi că nu mulţi mai ştiu ce înseamnă viaţa la ţară, aşa cum a fost odinioară pentru dânsul. Îşi găseşte uşor cuvintele, dar după fiecare frază meditează, de parcă ar alege ideile cu grijă dintr-un album pe care-l pusese acum ceva timp pe raftul cel mai sus al bibliotecii.

Adolescenţa, perioada alegerilor

Deşi a fost elev la Colegiul Naţional Costache Negruzzi din Iaşi, Mihai Pălimaru îşi aminteşte cu emoţie încă de clipele în care sărea gardul şi fugea la Hotelul Unirea doar pentru a lua un autograf de la Dumitrache, “vedeta” lui Dinamo pe atunci. Nu avea mereu voie să iasă în oraş, iar momentele de libertate erau numărate în bilete de voie. „Ei, când ne-am întors la internat, ne aştepta directorul adjunct, care era de serviciu atunci, dar nu ne-a spus nimic. Doar ne-a consemnat într-un carneţel. La sfârşitul trimestrului, însă, am avut opt la purtare” şi râde copios de parcă ar fi avut în faţă pe colegii cu care fugise şi nu pe mine.

Nici un adolescent nu trece de această perioadă a tinereţii fără să viseze la ceva, aşa că mă interesez de lucrurile pe care şi le dorea atunci când era în liceu. Omul Mihai Pălimaru de azi oftează la auzul întrebării, de parcă ar fi multe lucruri pe care şi le-a dorit, dar pe care nu le-a îndeplinit. Totuşi, se pare că dorinţele i s-au îndeplinit, pentru că pe lângă iubire, dragoste, profesie, adică “la tot ceea ce se poata visa”, îşi dorea cu ardoare să se întoarcă în Iaşi după terminarea studiilor şi să se stabilească aici, pentru că “a început să-mi placă partea aceasta de Copou, de Păcurari”. Nici ceea ce a urmat după liceu nu a fost întâmplător, după cum însuşi actualul director al şcolii generale “Petru Poni” îmi povesteşte. “În principiu eu alesesem filosofia, dar între timp mi-am dat seama că Istoria mi-ar fi mai potrivită şi părinţii m-au susţinut mereu”.

“Cred că mama mi-a insuflat iubirea pentru profesia de dascăl”

Când vorbeşte de părinţi, chipul i se luminează şi zâmbeşte, căci îmi povesteşte cum era mult mai apropiat de mama sa, care a fost la rândul ei cadru didactic. “Cred că mama mi-a insuflat iubirea pentru profesia de dascăl, pentru că stăteam mereu pe lângă ea când eram mic”. În prezent Mihai Pălimaru conduce o şcoală în cadrul căreia sora sa mai mică este secretară. El spune cu un zâmbet pe sub mustăţi că “Mariana e fire puternică, iar când eram mici ea ne domina pe toţi, pentru că eu mai am încă o soră şi un frate”. Dar familia nu se termină aici; Mihai Pălimaru are două fete, despre care spune că sunt pe picioarele lor şi că vorbesc mereu la telefon. Registrul ironic pare să îi caracterizeze relaţia cu cele două fiice, însă afirmă convins că lucrurile serioase sunt mereu tratate aşa cum trebuie.

Expresia feţei i se schimbă niţel când vorbeşte de copiii săi, de parcă dorul i se citeşte pe chip, pentru că fetele sunt plecate departe şi e ceva timp de când nu le-a mai văzut altfel decât prin internet.

Iubire – între soţie şi profesie

Iubirea e un capitol care pentru mulţi nu mai are acelaşi înţeles după ce trece perioada adolescenţei, dar atunci când vorbeşte de soţia sa, Mihai Pălimaru pare că abia acum câteva zile a întâlnit-o şi încă sunt în perioada aceea de cunoaştere, în care toate sunt frumoase. Relaţia despre care vorbeşte este una consolidată în facultate şi materializată apoi printr-o căsnicie frumoasă. Mai soarbe o gură din cafeaua care aproape i se termină şi aruncă o privire pe geam. Afară trec maşini, dar par a fi nişte furnicuţe, iar clopoţelul sună de pauză. Deodată se aud glasuri de copii care se bucură de cele cinci minute de recreaţie. Omul din faţa mea zâmbeşte: “Aproape că aş putea include profesiunea la pasiuni”. De aproape trei decenii lucrează la şcoala pe care o conduce în prezent şi a reuşit să o transforme destul de mult, conform spuselor sale. Se pare că iniţial şcoala era aproape inexistentă şi sălile de clasă nu erau în cele mai bune stări, aşa că la poartă se vindeau legume şi flori pe care le cultivau profesorii în sera de la şcoală. Aşa s-au strâns bani pentru renovări. “A fost nevoie de multă muncă, dar împreună am reuşit. Astăzi avem parteneriate cu şcoli din străinătate şi oferim elevilor schimburi de experienţă, lucru de care suntem foarte mândri”. Întrucât soţia sa stă mai mult în Ardeal, Mihai Pălimărau petrece foarte mult timp la şcoală, aşa că micuţul corp de cadre didactice i-a devenit ca o a doua familie, precum el însuşi recunoaşte.

Ceasul ticăie în continuare: tic-tac şi timpul trece molatec, în timp ce chitara maro, frumos lustruită stă sprijinită de perete. Îmi atrage atenţia pentru că printre cărţi, hărţi şi foarte multe foi, acest instrument pare oarecum solitar. Mihai Pălimaru îmi observă privirea studiind chitara, aşa că mă lămureşte pe dată că în timpul liber îi place să facă două lucruri: sport şi să cânte la chitară, deşi nu a luat niciodată lecţii. “Doar autodidact”.

Ioana Curcă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s