Reportaj cu un dependent de jocuri de noroc

pacanele

 

Zarurile disperării

 

     Hipnotizat de sunetul zarurilor din copilărie, obsedat de ideea de joc sau câştig, unii tineri au schimbat lumea reală în care trăiesc pe una imaginară în care câştigul uşor e lege. Jucători înrăiţi pe o tablă a disperării. Au jucat pierzând anii din viaţă, banii strânşi sau împrumutaţi, au furat şi au pierdut şi ultimul strop de încredere al celor din jurul lor. S-au distrus pe plan financiar dar şi social. Fără familie, fără bani, fără casă, ajungând în situaţii extreme. O adevărată dependenţă.

.Drama unui jucător înrăit

       Paul este un astfel de tânăr care reprezintă imaginea oricărui jucător dependent până în măduva oaselor de aceste jocuri ale disperării. Portretul său îţi redă această imagine ce te înfioară. Clientul fidel prins în plasa jocurilor numite paradoxal,  de noroc.

 

“E o boală de care nu poţi scăpa.Te amăgeşti singur că vei câştiga bani uşor aşa cum ne amăgim mereu că vom duce în ţara asta o viaţă mai bună”.

     Când l-am cunoscut pe Paul era sfârşitul lui ianuarie. Încerca să intre în vorba cu un tânăr să-i dea o brichetă să-şi aprindă ţigara. Avea freza proaspăt făcută, parfumat şi îmbrăcat lejer ca orice adult de treizeci şi ceva de ani pe care îl observi pe stradă. În mâna stângă ţinea o ţigară şi o alta după ureche. Îşi aprinde ţigara şi trage din ea cu patimă.

     Între timp se aşază pe o bancă şi-i explică tânărului: “E dependenţă. Odată ce eşti jucător adevărat nu mai joci o perioadă dar la un moment dat ai să ajungi să joci iar şi totul va începe de la o amărâtă de bancnotă de cinci- zece lei.”. E înalt şi cu o privire tăioasă chiar dacă ochii lui par mai degrabă a fi obosiţi ca după o noapte de pomină. Vorbeşte agitat şi încearcă să pară cât mai convingător de ceea ce spune.

 

Primii paşi pe tabla disperării

       Avea zece ani când a intrat în lumea jocurilor de noroc. La o scară de bloc într-o dimineaţă văzuse nişte băieţi mai mari ca el care jucau. “M-am dus să mă uit să văd ce fac ei acolo. Am văzut că aruncau cu zarul, la început nu ştiam ce se întâmplă acolo. Prima oară asta a fost. Am văzut că se dădeau bani unu la altul dar nu ştiam cine câştigă, cum căştigă, ce câştigă, ce zaruri câştigă,etc. Mi-a explicat cineva şi ca naiba că mi-a plăcut şi am prins repede.”  A început să joace dar nu cu băieţii mai mari pentru că îi păcăleau ci între ei,  copii de aceeaşi vârstă. În loc de bani jucau pe timbre şi pe surprize schimbând astfel dublurile între ei. Era atât de prins de jocul respectiv încât şi atunci când nu avea stătea doar să se uite chiar dacă jucau băieţii câte doua  nopţi şi adormea acolo.

      “Am început să cresc, acasă jucam zi de zi aproape şi la şcoală când mă duceam aveam în loc de cărţi în ghiozdan ţineam surprize şi timbre. Era ghiozdanul plin. Când eram mic îmi plăcea să colecţionez timbre. Aveam o mulţime fel de fel, ba cu avioane, ba cu fotbalisti.”, zâmbi pe-un colţ de gură.

     Adunase cu drag timbrele acelea însă le-a pierdut odată pe toate la joc. Jucase cu un baiat mai mare ca el cu vreo câţiva ani şi trişa astfel că pierdea mai mereu. Prinzând gustul jocului a început să joace şi pe bani, bani ce erau furaţi de acasă. Timbrele şi surprizele îşi pierduseră farmecul.

 

Paşii maturităţii

      Apoi şi-a încercat norocul şi la aparate sau “tonomatele cu bani” aşa cum le numea el.  ” Îmi dădea mama bani să-mi cumpăr o pereche de papuci iar eu mă duceam la aparate. Orice ban îl prindeam la aparate îl băgam. Dupa aia am trecut şi la poker încât jucam şi pe hainele de pe mine, dădeam orice şi eram în stare de orice numai să joc. Îmi plăcea foarte mult şi-mi place şi acuma.”

      Se opreşte o clipă din povestit şi-mi şopteşte că acum a început să mai rărească aparatele şi joacă mai mult jocuri la care poate să piardă cu mâna lui, gen barbutul.

     “Îmi amintesc de o fază dintr-o iarnă când afară erau minus douazeci de grade şi jucam barbut cu băieţii de la bloc până mi-a plesnit pielea de la mână cum tot luam zarul şi-l zbăteam că ţineam mâna închisă. Dar tot nu m-am oprit şi n-am dat importanţă.”, îmi spune râzând ca şi cum ar fi fost ceva normal.

      Deodată atmosfera se umpluse de versurile unei melodii vechi de a cântăreţului  Smiley: “Am bani de dat, am datorii la stat..”. Îl bufneşte râsul în timp ce scoate telefonul din buzunar şi face semn în sensul de al scuza pentru că va trebui să răspundă. După ce convorbirea se termină ne spune că era un “amic” la care va dormi diseară ca să nu rămânem curioşi totuşi.

 

Paşii disperării

     Continuă şirul vieţii sale cu cel mai critic moment când a lucrat într-un cazinou acum câţiva ani în urmă. Nu lua niciodată salariul pentru că zi de zi juca chiar dacă împrumuta  sau lua bani cu camătă. Stătea în cazinou şi în timpul liber. Cea mai consistentă sumă de bani pe care a pierdut-o a fost de 5000 de euro în două ore la ruletă.

     “Am avut o senzaţie aiurea când am pierdut banii ăia. Eram disperat şi am plecat de acasă într-o pereche de slapi şi o pereche de bermude. Vroiam să plec în Italia. Am ajuns pe la Negreşti şi m-am întors. Mai aveam în buzunar vreo douazeci de milioane şi le-am băgat şi pe alea.”, ridică vocea ca şi cum nu i-ar fi părut rău. Apoi mâhnit recunoaşte că a fost dependent de ruletă deşi acum spune că s-a vindecat. Insistă totuşi că nu poate rezista la barbut nici în ziua de azi. I-a bani cu camăta,vinde lucruri de acasă însemnând telefoane ,haine ,lanţuri ,papuci, orice face bani pentru a putea să-şi satisfacă setea aceasta de joc.

      Au fost momente când fugea pur şi simplu pe stradă pentru a ajunge la cea mai apropiată sală de jocuri de noroc. Ajungea, se punea pe scaun şi juca până la ultima mână şi apoi iar stătea şi se gândea cum să mai facă rost de alţi bani. “Eram aşa disperat să am bani să joc încât dacă mă duceam să joc preferam să iau de la unu o ţigară şi nu mă înduram să dau de la mine să-mi cumpăr un pachet de ţigări. De mâncare nu mai zic,când jucam nu-mi mai trebuia nimic. “, încercând să mă convingă.

      Face o pauză cât să-şi aprindă o altă ţigară şi îmi spune:” Înainte ne închideam într-un bar şi jucam barbut câte trei zile şi trei nopţi. Fără să ieşi de acolo, fără să mănânci, fără să te speli, fără să te descalţi, jucam încontinuu. Îţi poti imagina?! Jucam efectiv încontinuu.”  

       Expresia de pe faţa lui îmi spune că întradevar nu ştie nici el cum de rezistă atât de mult. Trăgând ultimul fum din ţigară încearcă să explice sentimentul de când joci ,de când eşti în “febra aia”  şi de faptul că nimic nu mai contează în momentul acela nici de iubită, nici de soţie, nici de mamă, de nimic.

      “Nu poţi juca un joc de noroc fără să fii doar acolo şi să nu te gândeşti în altă parte. Dacă nu eşti doar acolo atunci pierzi bani degeaba. Oricum îi pierzi degeaba dar dacă te gândeşti în altă parte atunci efectiv chiar îi pierzi degeaba.”, coborându-şi privirea în jos.

 

Alţi paşi, alte suflete

      Scoate o ţigară din pachetul din buzunar şi continuă repetând de doua ori în şoaptă:” am fost obsedat de ideea de câştig”.  Îi plăcea să câştige bani uşor. Însă  nimeni nu se va vedea împlinit de la jocuri pentru că poţi câştiga azi, mâine şi apoi să-i dai pe toţi odată aşa cum a păţit şi el. Cum sunt şi alţii. Tot mai mulţi tineri intră în patima jocurilor de noroc. E un întreg cerc vicios.

      Îşi ridică şapca de pe cap şi începe să povestească despre oameni întâlniţi pe timpul când lucra la cazinou” Într-o seară venise un om mai în vârstă să joace la aparate. Jucase toată noaptea şi pierduse mulţi bani iar la un moment dat spre dimineaţă, pe la ora cinci căzuse deodată de pe scaun pe spate. A făcut un preinfarct dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu el apoi. Am văzut multe cazuri, oamenii veneau cu bani împrumutaţi de la bancă şi jucau la ruletă sau femei dependente pe care le trimitea bărbatul la piaţă iar ele veneau cu sacoşa la ruleta şi dacă mai rămâneau cu bani se duceau la piaţă dacă nu cine ştie ce făceau.”

     Ca să înţeleg puţin a explicat că limita pe pariu la ruletă era de zece milioane la circa două minute spunând că acolo pierzi cât ai. Dacă eşti ghinionist şi ai o sută de milioane în zece minute poţi să nu le mai ai.

     Trage ultimul fum din ţigară şi îmi spune: ”Venise unu’ pe tura mea odată pe la ora opt seara şi băgase la ruletă un miliard jumătate iar până dimineaţă la ora cinci nu-i mai avea. Deci în câteva ore nu-i mai avea. Când şi-a dat seama era prea târziu.”

       Aceeaşi melodie se răspândeşte iar. De data aceasta trebuie să plece dar nu înainte de a-mi spune râzând“E o boală de care nu poţi scăpa. Şi zece lei dacă îi ai în buzunar nu-ţi iei altceva şi nici nu-i păstrezi ci îi bagi într-un aparat cu gândul că poate scoţi ceva. E gândul să joci nu doar să scoţi. Te las, mă duc să mai trag o manetă poate azi am noroc.”.

 

 

http://www.youtube.com/watch?v=vL8ufKj3pBw

 

/ Andreea-Mihaela Pîrcălabu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s