Filmul se naște prin ochii experienței

ImageAm pășit ușor în sala veche a Ateneului Tătărași de teamă să nu ating liniștea care plutea în încăpere. Tavanul ce părea să imite velele unui vapor, poartă acum urmele fiecărui an care a trecut și a mai desprins o fâșie de var ca să-și marcheze trecerea. Fiecare spectator scutură ca să iasă moliile, înainte de a se așeza pe scaunele învelite în plusul sângeriu. Intră, se așează, se ridică și pleacă. Acesta este cursul firesc al trecerii spectatorului prin fața ecranului. Dar de fiecare dată uită câte ceva: un zâmbet, o lacrimă, o atingere care se furișează în întuneric, un gând, un reproș sau o sticlă de suc. Mă așez pe un scaun cât mai în spate și privesc filmul, dar mai ales pe ceilalți care privesc altfel, același film.

 Amintiri proiectate pe ecran

Îl urmez pe nea’ Romică pe scările înguste acoperite cu un covor persan de culoarea untului, mult prea lung și așezat strâmb. Intrăm într-o încăpere scundă, obscură, unde se deschide un univers paralel existenței mele de până atunci. O chiuvetă mică se ascundea după ușă, fugind parcă de cei doi monștri de fier care domneau în camera cufundată în întuneric. Cele două mașini gri, mai înalte de doi metri, înghițeau rolele filmului și aruncau umbre pe pânza albă. Umbre care se tot măreau până să se așterne pe cerul alb de pe perete. Radu, student, o caută cu privirea pe prietena sa prin dreptunghiul decupat din zid. Pe masa de lucru a lui Radu se află calculatorul de pe care proiectează reclamele, acesta fiind singurul colț în care se calcă cu bocancii murdari de modernitate peste aceste lucruri pe care timpul așternuse praful. Un praf care nu se mai putea șterge. Nea’ Romică îmi spunea că nu e cinefil, deși mii de filme au trecut prin fața ochilor săi. Înainte îi plăcea să le urmărească, dar cu timpul totul a devenit mașinal. Când îl privește pe Radu, își amintește că așa se uită și el după Măriuca lui. Ea stătea mereu pe același loc, pe mijloc, așa încât să o vadă el mereu. Acum Măriuca e protagonistă în alt film în care Romică nu a primit un rol încă. Până când va lua castingul, el rămâne figurant în același film monoton. Odată cu scrisul care curge pe ecran, curg și amintirile bătrânului. Cele mai recente doar în alb și negru. Așteaptă ca filmul din seara asta sa îi dea un semn și să îl trezească din lumea pe care și-a creat-o. Nu-i trebuie decât un mic impuls, un semn ca să îi dea curajul de a mai face parte din propriul film în care Măriuca l-ar aștepta să se întoarcă. Până atunci, singurul lucru pe care o sa îl facă este să spere. Se întoarce în lumea lui lăuntrică și continuă să își facă meseria pe care o practică de mai bine de 20 de ani.

Cand reflectoarele se sting

Colegul lui Romică, nea Petrică, îngrijitor al cinematografului, stă mereu la porțile clădirii și studenții îl iau mereu drept cerșetor. Peste cămașa neagră, ponosită, poartă o vestă din satin mereu murdară de var. Barba lungă, mersul legănat și cuvintele lui care pentru cei mai mulți par fără noimă, i-au adus acest renume. Dar se scuză mereu în fața privirilor insistente: “Mi-a murit mama, port doliu, nu sunt nebun!”. De când cu accidentul în care soția lui și cei doi copii și-au pierdut viața, nea Romică a fost singurul care i-a fost aproape. Ei doi stau mereu de pază când este un eveniment și, pentru a calma spiritele atunci când lumea venită la cinematograf se calcă în picioare, ei doi sunt mereu la datorie. La fel și acum. Ca doi cocostârci deasupra văzduhului urmăresc totul și  încearcă să asigure liniștea din haosul creat de sunetul unui fluierat care se va auzi în curând.

 Lumea femeilor vinde bine

 De nelipsit în astfel de momente este și domnul Liviu, directorul cinematografului. De fiecare dată când aude tocuri bătând alene în podeaua de marmură, privește hulpav cu ochii lui mici, ascunși de sprâncenele stufoase. Se mândrește cu meritele lui și ale altora, îi întâmpină cu drag pe invitații importanți, însă lăcomia îi pune mâna la ochi și nu îl lasă să vadă în afara ființei lui decât dacă uneori îi alunecă un deget.Tinerii vin cu două ore înainte “ca să prindă loc”, încearcă să mituiască pe oricine poartă legitimație de Staff, că doar filmul nu este încă pe torrent. Andrei strigă la băieții care se țineau de mână pentru a nu-i mai lăsa să treacă pe studenți să închidă ușile, însă cei de la coadă se împing unii în ceilalți precum niște copii care vor să rupă zidul la “țară, țară vrem ostași!”. Nea Romică se minunează, își face cruce și îl ia pe nea Petrică cu el, că poate o să mai liniștească nebunia creată de film. În toți anii de când lucrează la cinema, rar i-a fost dat să vadă o dezordine și un interes pentru un film care a făcut  atâta vâlvă în țară. 85 de minute de film a fost o învălmășeală de aplauze și strigăte, de aprecieri și critici, însă sala devine goală după aprinderea luminilor. Dacă ar fi fost reflectoare, lumea probabil că ar fi rămas. Însă tot ce s-a lăsat în urmă nu sunt vorbe de bine, nici măcar intenție de a rămâne la dezbatere. Sticle goale și floricele din porumb au rămas să fie culese de nea Petrică. “Așa se întâmplă de fiecare dată.”, pomenește el de curățenia ce îl așteaptă.

Litere de-o șchioapă și un sunet pierdut anunță finalul filmului. Liniștea sălii înghite zgomotul ultimilor pași ce părăsesc în grabă sala de cinematograf. Afară, lumea care nu a mai putut intra la film așteaptă că poate se mai rulează o dată. Însă cadrul ia stop. Nea’ Romică răsuflă ușurat că “ s-a terminat filmul ăsta”. Dimineaţă nu-şi mai aduce aminte de nimic.

 

 

 

 

Andreea Monea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s