Străzile zăngănitorilor după faimă

În Dublin, slujbele de vară prin restaurante și cafenele au fost acoperite de un văl din mătase invizibilă pentru cei care de mici s-au angajat full-time în muzică. Zonele Grafton Street și Temple Bar au devenit pentru cîntăreții sezonieri și ambulanți scena de pe care își desfășoară spectacolele, turiștii și plimbăreții publicul iar șansa de afirmare motivul pentru care își aruncă economiile pe instrumente și echipamente moderne.

Capitala Irlandei devine vară de vară un mușuroi de turiști care vin să guste din ce are de oferit țara spiridușuluiși a trifoiului cu patru foi. Primii care profită de aceste ocazii sînt de obicei ghizii, care cu prima ocazie, duc nou-veniții în autocarele lor împodobite cu diferite ghirlande în garaje ascunse după blocuri, pe cele două artere principale ale orașului, care aduc viață inimii Dublinului . Aceste vase sînt străzile Grafton și Temple Bar , pe care zilnic oamenii își fac cumpărăturile, merg la serviciu iar uneori se mai și opresc pentru a asculta o piesă familiară, cîntată de unul din mulții cîntăreți ambulanți.

Jazz-ul pe podium de piatră

Tranziția cu autobuzul din zona verde, periferică a orașului într-o stație aglomerată, din care cu greu scap din cauza unui cîrd de oameni mă face să mă întreb dacă am și nimerit corect locul unde trebuie să cobor. Indicatorul de la colțul străzii îmi dă dreptate, adică m-ai am de mers încă vreun kilometru pînă în centru,  dar bafta este că dacă n-aș fi pățit asta, nu mai aveam să dau peste doi băieți cu mai mult noroc decît mine. Încep să mă plimb anapoda, că dacă tot m-am pierdut, măcar mă pot preface că m-am pierdut cu scopul de a putea vedea mai bine ce are de oferit Dublinul.

1341174

Pe la jumătatea drumului încep să aud cîteva sunete atrăgătoare, iar cu cît mă apropii mai tare, cu atît încep să se distingă bătăile din palme de jocul de voce ușoară, mîngîiere a corzilor și muzicuță a doi interpreți. Un grup numeros a ocupat întreaga parte de mijloc a străzii, ei strîngîndu-se laolaltă în jurul muzicienilor care cîntă la un microfon vechi, precum mai vezi în baruri cu temă cincizecistă, piesa Hallelujah. De la balconul unui magazin alăturat se aude glasul chițăit al unei fete “ Parcă ar forma o față zîmbitoare cum s-au adunat toți acolo”. Timp de o jumătate de oră cei doi artiști încîntă un public care își tot schimbă fețele, cu excepția unui bătrînel cu pletele lăsate pe spateși cu ochelari de soare care încearcă să cînte în tandem cu aceștia piese precum “What a wonderfull world” sau “ Stand by me”.

Omul sare de banca de pe care pînă atunci bătea ritmic dintr-un picior, și cu avîntul unui tînăr care abia și-a văzut trupa preferată pe scenă, dă un noroc puternic cu solistul și chitaristul de stradă. “Salut băieți, vreau doar să vă spun că ați fost uimitori. O să trec zilnic pe-aici, dacă o să mai fiți”. Răspunsul nu-l mai aud dar bărbatul, cînd se desparte de noii săi amici, pleacă cu un zîmbet larg pe față. Cîteva picături de apă anunță sosirea unei ploi, care îl fac pe Matt să-și pună chitara la adăpost în husă iar cele două boxe le trage mai pe margine, la strașina unui supermarket. Simon prinde microfonul într-o mînă și cu cealaltă apucă cutia în care oamenii și-au aruncat recunoștința. “ Salut. Ce vroiai să mă întrebi?”, îmi răspunde tînărul, cu o voce subțire, total diferită de ce-a pe am auzit-o înainte ieșind din boxe.  De lîngă el își îndreaptă privirea spre mine Matt, un om trecută de prima tinerețe, a cărui fire cărunte ies rebele pe sub șapcă. La prima vedere, cei doi par a fi o trupă de familie, ambii avînd același păr răzvrătit, nas turtit și pasiune pentru muzică, dar “de șapte ani cînt pe aceste străzi, dar n-am reușit să mă descurc singur, sîntem prea mulți în concurență, așa că am plecat la vînoatere de companioni, cum îi zic eu. Așa că am început să caut un chitarist iar pe Matt tot pe Grafton l-am întîlnit, cîntînd într-un colț”, îmi povestește glumeț Simon. “ Da, dar era un colț norocos, mai ții minte ce cutie plină de monezi aveam? Cred că am zăngănit-o din greșeală și hop ai apărut și tu”, surîde din spate bătrînelul, trăgîndu-și șapca de pe ochi.

Înainte de scena luminată de lămpile stradale, Matt și Simon au avut fiecare o viață cît de cît  „normală, ocupată de o slujbă normal și activități normale. Cînd eram adolescent, visam să cînt la chitară. Cînd am crescut, am ajuns lucrez într-un depozit, să ies prieteniiși să-i ascult pe alții cum cîntă la chitară”, ceea ce la început nu l-a deranjat pe chitarist, dar cu timpul simțea cum nu mai poate rezista dacă nu va atinge și el corzile. “De învățat, m-am învățat singur. Și avînd în vedere la cît jazz și rock am ascultat, repetam pînă și în somn unele piese”, îmi spune bătrînul, în timp ce zdrăngăne la cîteva corzi imaginare. Simon în schimb nu credea că va ajunge vreodată în fața unui microfon, darmite să și cînte. “ Eu nu aveam vise mari,și cînd eram copil am refuzat corul pentru alte lucruri. Fosta mea prietenă mă auzise cînd fredonam  o piesă din plictiseală”, ceea ce la adus pe Simon în fața unui public la un pub din apropiere. “Nu cred că vreodată în viața mea am avut emoții mai mari decît atunci. Dar pînă la urmă am deschis gura,și pe un cîntec improvizat am reușit să adun ceva aplauze.”, povestește tînărul în timp ce își pune bagajul în spate, pregătindu-se de drum.

Cei doi îmi spun că deși fac bani frumoși din această activitate, mai au și un alt motiv pentru care cîntă pe stradă. “Nu știu dacă ai auzit de Paddey Cassey, dar și el a fost odată un cîntăreț ambulant pe Grafton. Acum e vedetă, scoate albume și are ceva fani.”, îmi explică Matt întinzîndu-mi unul din CD-urile despre care vorbea. Simon de asemenea crede în această șansă, la care mulți visează. “ Graftonși Temple Bar sînt piste de lansare pentru mulți interpreți. Ai să vezi trupe de băieți, bătrîni cu saxofoane, veniți din multe colțuri doar ca să aibă o șansă. “

Din garajul părinților

Dublinul este străbătut de un canal, care desparte cele două străzi cu cite un pod de lemn albicios, fiecare la cite o aruncătură de băț distanță între ele . Mă îndrept spre Temple Bar, trecînd unul din poduri, cu barele ornamentate darși puțin abătute de timp, după cum este zona spre care mă îndrept. Pe cealaltă parte de mal, străzile încă păstrează din nuanța medievală pentru care este mai degrabă cunoscut Temple Bar.  Clădirile de două, trei etaje sînt foarte  apropiate unele de altele, așa încît cînd îți duci privirea spre cer, devine din ce în ce mai îngustă. Deși mașinile nu au voie să-și învîrtă anvelepole pe-aici, zgomotul huruit al motoarelor este înlocuit de gălăgia petrecăreților din cafenelele și pub-urile care populează zona.

Trupa Buskers

Trupa Buskers

Întrun astfel de local întîlnesc o trupă de trei băieți, puțin cam abătuți de vremea de afară. “Salut, eu sînt Dave, Jackși bețivanul de acolo e Mike. Iar noi sîntem Beat, o trupă de înfiițată acum patru ani”, îmi răspunde politicos pe sub barba stufoasă un tînăr de aproape 26 de ani. De cînd a luat naștere gruparea au mai cîntat și în concerte oficiale, dar pentru a-și păstra instrumentele într-o condiție bună au nevoie de mulți bani, așa că s-au reîntors de unde au plecat. “Cu ce adunăm vrem să-i folosim pentru înregistrări, pentru ca apoi să putem pleca din nou în tur”, mentionează de la bar Mike, cel mai tînăr dintre membri. Cu bețele sale de toboșar, bate în tejghea, de ce în ce mai repede, pînă cînd la moment dat întinde una din nuiele spre Jack. “Așa făceam noi în concerte. Mike dădea startul cu tobele sale,și apoi alegea care dintre noi să continue la chitară. Eu sînt și vocalistul trupei și pot spune că am cîntat prin Marea Britanieși prin Irlanda.” Cei trei tineri nu s-au lăsat bătuți nici cînd au aflat că traseul poate fi și unul mai dificil, după ce o perioadă au fost nevoiți să doarmă într-o dubă iar dimineața se trezeau zgribulind de frig.

Jack și Dave se cunoșteau de mici, dezvoltînd o pasiune pentru muzică cînd “ascultam casetele vechi ale părinților lui Jack. Mike e mai dinafară, l-am cunoscut la o întîlnire cu un grup cu care mă mai vedeam înainte.” Tinerii, deși consideră că mai au de așteptat pînă cînd vor putea cînd vor da lovitura căci “e plină de strada de trupe ca noi. Toți vrem să ieșim în evidență, însă numai unii au norocul astă”, îmi spune Dave, dînd pe gît un pahar de Guinness.

Note franțuze

Pe Orianne o întîlnesc la intrarea în Grafton Street, stînd cocoțată pe unul din pilonii care despart benzile de mers a trecătorilor. Cu microfonul strîns la pieptși bereta înfășurată în jurul părului roșcat ea încîntă turiștii cu piese franceze lente, care le mai auzi uneori în filme realizate în localuri elegante. “De ce cînt astfel de melodii? Ei bine pentru că de cinci ani de cînd sînt în Dublin am observat că irlandezilor le place ce este străin, unii mai stau uneori și mă înregistrează interpretînd”, îmi povestește fata, dîndu-și din ochi firele rebele care mai scapă pe sub beretă.

Ea a plecat din țara ei natală ca să-și încerce norocul peste hotare, dar după o vreme a văzut că mai sînt și alte metode de cîștigare a existenței. “Acasă părinții au încercat să mă ajute să-mi dezvolt talentul, dar nu am avut norocul să-l și împărtășesc. În Irlanda însă am întîlnit acum patru ani o trupă de țigănci care m-au primitși am început să cîntăm prin localurile din zonă”. Perry Bakers, Caffeon sînt doar cîteva din cafenelele și barurile în care a interpretat în ultima vreme. Nici de public nu duce lipsă, indiferent dacă s-ar afla pe scenă sau pe stradă, dar pentru Orianne contează un pic unde cîntă. “ Nu-mi place Temple Bar-ul deoarece zgomotul din baruri acoperă muzica mea dar aici pe Grafton lumea îmi apreciază munca”, îmi spune fata, dînd frenetic din brațe.

Și ea, asemenea celorlați are visul de a pleca de pe străzi în fața unui public și mai larg, dar cînd mă îndrept spre ieșirea de pe stradă, pe drum întîlnesc un bătrîn suflînd de zori la un saxofon puțin învechit. “Cred că am 20 de ani de cînd tot plec și mă reîntorc aici.”

Paul ANDRICI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s