Familia-un lux necunoscut

Pentru ei, familia nu mai e deloc familie. Unii nici nu au știut vreodată cum e. Știu doar că au mai multe mame care au grijă de ei, dar care îi și ceartă. Și poate le e mult mai bine așa decât în oricare alt loc în care ar fi putut să ajungă. Au tot ce le trebuie aici. Chiar și afecțiune. Câtă este posibilă din partea unor femei care își petrec o parte din timpul lor îngrijindu-i, în timp ce  familia le așteaptă acasă. Nu cer multe lucruri materiale, ci mai mult afecțiune, pe care le-o oferi doar privindu-i în ochi și văzând cum cer insistent doar din priviri. Am intrat temătoare în casă, dar de la primul pas am știut că nu are de ce să-mi fie frică. Copiii ăștia emană mai multă căldură decât și-ar putea imagina cineva și au mai multă inocență și bunătate decât ai putea crede. Căsuța este plină de desene, floricele colorate, poze și litere scrise stângaci de copii. Un loc foarte primitor și călduros. Totul arată ca o casă obișnuită. Chiar mai frumoasă.. acasă ” pentru aceiași 10 copii.

        O zi altfel

 E joi in căsuța cu copiii vioi și nerăbdători pentru gustarea de la ora 4. E aceeași joi ca și pentru oricine din afară, însă pentru copiii din orfelinat e altfel. Pentru ei ziua nu decurge așa cum poate și-ar dori, lângă părinți sau prieteni pe care și-i găsesc singuri pe stradă, la grădiniță sau la școală. Aici fiecare este nevoit să se joace cu ceilalți 9 copii din casă. I-am cunoscut când s-au obișnuit deja și sunt ca o familie, împreună cu „mamele” lor. S-au atașat de ele ca de niște părinți și în mintea lor chiar asta sunt, chiar dacă după 8 ore ele se întorc acasă la adevarata lor familie. Ei știu asta și nu îi deranjează câtuși de puțin. Sunt fericiți doar că li se oferă și lor o fărâmă de dragoste și atenție. Din când în când doar tânguiesc să fie luați și ei acasă “măcar o zi-două “. “Atunci mă doare sufletul cel mai tare”, îmi mărturisește mama. Iar acum când îi văd cum se agață de gâtul meu, cerșind parcă puțină afecțiune, o cred.

       Cealaltă „mamă ” le aduce gustările și îi cheamă la masă. Se înghesuie toți bătând din coate, însă la masă își respectă fiecare locul cu sfințenie. Mănâncă gălăgios și cu o rapiditate incredibilă. Observ într-un colț pe fata cea mare cum îi plasează porția ei unui băiețel, și mă uit mirată. „E fratele ei”, mă lămurește mama. Așa aflu că și cei doi băieței mai mici sunt frați. Au totuși grijă unul de celălalt, cu toate că nu i-a învățat nimeni.

       Acum s-au strâns toți în camera de zi, pe covorul mare din mijloc, între sute de jucării pe care cu greu le împart. Însă nici asta nu durează mult. După câteva minute deja Alex și David aleargă prin toată casa, determinându-i și pe ceilalți să se ridice și să se “joace”. Nu se mai înțelege nimic. “De acum nu-i mai pot stăpâni”, îmi spune mama zâmbind. Nu-i ceartă însă,doar sunt copiii ei.

          

  Stingheră  într-o altă lume

     Emanuela, fata cea mai mare de acolo, pare cea mai afectată de mediul în care este nevoită să locuiască. Are 14 ani și este în clasa a VIII-a. Consideră că locul ei nu este aici, printre copii, unde nu poate nici să-și scrie temele fără să fie deranjată, lucru evident vizibil. Îl are însă pe fratele ei, de care trebuie să aibă grijă. De când am venit, o văd stând stingheră în câte un colț. Nu se poate apropia de nimeni și nu vorbește cu nimeni. La școală colegele nici nu încearcă să  se apropie de ea. Maria, cealaltă „mamă ” de serviciu, îmi povestește că Emanuela a avut o copilărie dificilă și de aceea este acum retrasă. Tatăl este bolnav mintal, iar mama o prostituată care a maltratat-o de mică. „O punea să fumeze și nu-i dădea mai nimic de mâncare”, spune doamna Maria. Așa se explică de ce i-a cedat frățiorului porția. E început de primăvară în casa dărăpănată cu cartoane în loc de geamuri, însă Emanuela trebuie să stea tot în casa în care a îndurat frig toată iarna, chiar dacă primele mult așteptate raze au răsărit și îi mângâie privirea. Nu a mâncat de alaltăieri, dar ar prefera să poată ieși măcar un minut mai mult decât orice. Fără mâncare s-a obișnuit oricum. Vrea doar să simtă puțină căldură…din partea soarelui măcar.. și să vadă totul înflorind. Ar risca să iasă puțin pe „geam”, dar dacă o prind iar o ard cu țigara. Are deja destule urme..fratele ei la fel… Se întoarce spre el și îl privește cu tristețe.. bine măcar că el nu înțelege ce se întâmplă…plânge doar rareori când își vede surioara supărată, dar îl liniștește imediat cu o jucărie.. singura pe care o are. Fata visează  încă că va merge la liceu și că  într-o zi va putea pleca de aici. Învață bine, iar „mamele” o ajută  mai mult decât pe ceilalți. Are acum și un calculator cu care își mai poate „pierde timpul”. „Am si internet”,imi spune fericită. „Merge greu, dar am răbdare.” Nu îl folosește pentru jocuri sau alte programe și site`uri care îi atrag pe adolescenți. Caută informații pentru școală sau în plus. Mă întreabă timidă dacă am id de messenger. I-l dau și îi citesc fericirea în ochi. „Te-am adăugat. acum suntem prietene.” Și ce înțeles are pentru ea acest cuvânt..”prieten”…

        Nu au nici măcar un loc de joacă unde să-și consume energia. Doar o curte mică cu un tobogan și o minge. “Împarte asta la 10 copii astfel încât să fie mulțumiți. E imposibil.”, spune mama. Își respectă totuși rândul și își fac program pentru minge. Cei mai mari au câte un sfert de oră, ceilalți 10 minute. Cine împarte, parte își face…Mă întorc și unul mic mă trage de mânecă. „Când mai vii pe la noi?”, mă întreabă. Unii dintre ei nu realizează încă multe lucruri și sunt fericiți. Este o atmosferă caldă totuși, fiecare femeie care lucrează acolo încearcă  să aducă un plus de căldură și afecțiune. Și reușesc. Unele nici nu au copii acasă,însă pentru cei de aici sunt cei mai buni părinți pe care i-au avut vreodată.

 

       În fiecare zi la fel

 Își cunosc toți rutina zilnică: se trezesc la 7, își fac paturile, mănâncă, apoi urmează școala sau grădinița. Iau masa din nou, și apoi au după-amiaza liberă pentru joacă, sau pentru teme în cazul celor mai mari. Seara iau cina și sunt trimiși la culcare devreme. Nu se plânge nimeni însă. Totul decurge în mod normal zi de zi. Cu toții însă visează la o viață ca a celorlalți copii, cum văd la televizor, cu părinți, și o cameră și jucării doar pentru ei. Știu însă că  nu se poate și sunt resemnați. Au chiar și o pisică. Toți sunt încântați de ea. Ai zice că e chinuită săraca printre atâția “drăcușori” , însă au chiar grijă de ea. Pe unii dintre ei îi mai vizitează rar câte un părinte. Stau câteva minute, îi strâng în brațe, le spun două vorbe și pleacă fără nici o remușcare. Pe copii însă nu îi afectează. Pentru ei părinții sunt “toate mamele” care lucrează aici. Desigur, au preferințe și printre ele. Unele sunt mai severe, îi pedepsesc, altele mai îngăduitoare, dar ei le iubesc pe toate.

          Sună soneria. Se adună toți la ușă și se îmbulzesc gramadă să vadă cine e. Nu au vizitatori foarte des, dar pe cei care vin îi așteaptă cu sufletul la gură și îi primesc cu multă căldură. Acum e gălăgie mare și până nu deschide “mama” nu se liniștesc. Știu că ei nu au voie să deschidă, așa că nici nu încearcă, oricât de nerăbdători ar fi. E mama lui Ionuț. Cei mici se bucură în continuare..îi vizitează cineva și poate chiar primesc ceva; pe chipul celor mai mari însă se citește dezamăgirea. Nu e mama lor. Se așează pe aceeași canapea pe care stă de fiecare dată. Ionuț știe că nu va sta mult și că nu i-a adus nimic, dar merge la ea când îl strigă și i se așează în brațe stingher…ca unui străin pentru care simți doar frică și reținere. Îl întreabă cum merge școala. El se bucură și vrea să-i aducă un caiet să vadă ce frumos scrie acum. “Data viitoare scumpule. Acum mama se grăbește.” Ca de fiecare dată. Și așa s-a dus și scânteia de entuziasm pe care a avut-o. Acum așteaptă doar să treacă minutele și să se poate juca cu ceilalți.

          David plânge de fiecare dată când un alt copil primește vizită de la un părinte. Pe el nu-l vizitează nimeni. De părinți nu se știe nimic, iar bunica îl sună doar cam o dată pe lună. Astăzi a sunat mama altui copil și el e agitat. Nu înțelege de ce nu îl sună și pe el. Se învârte numai pe lângă telefon și parcă îl roagă să sune. Se uită cu ochii în lacrimi la el din 5 în 5 minute. “Vezi dacă merge”, îi tot spune mamei. “Dacă l-a sunat pe Andrei, trebuie să mă sune și pe mine.” Ceilalți copii îl îndeamnă la joacă. Îi refuză de parcă nu ar fi un copil de 6 ani și ar avea treburi mai importante de rezolvat:să stea cu ochii pe telefon. Îl vezi cum suferă și se agită și nu se mișcă deloc de lângă telefon. Cu greu i se distrage atenția cu o napolitană. Peste câtva timp însă își amintește iar și se întoarce, suspinând.

          Din când în când mai vine cineva și le aduce dulciuri și jucării. “Zici că e raiul pe pământ atunci. Nu e ca și cum nu ar avea, dar știi cum e..sunt copii.”, imi spune Maria.

 

          “Vreau acasă!”

      

         Mi-am făcut și un nou prieten aici. De când am ajuns, Iuli cel mic se ține de mine peste tot. Glumesc cu mama și-i spun că-l luăm acasă. Se bucură așa tare încât aleargă câteva ture de cameră până obosește. “Nu glumi cu asta aici”, spune mama. Acum mă tot intreabă când plecăm. Încerc să-l conving că mergem în altă zi acasă, dar nu înțelege. E o procedură anevoioasă să iei un copil acasă chiar și pentru câteva ore, dar cum să-i explici asta unui copil de câțiva anișori?

El știe că are tată numai din câte un telefon venit foarte rar. Nici măcar poze nu au. Pentru el “mama Mirela” și „mama Maria” sunt îndeajuns pentru astăzi. Mâine vor fi alte mame.

          Personalul care lucrează aici știe că cei mici au nevoie de apreciere și de aceea îi laudă la fiecare realizare. La fel ca orice copil, aceștia au nevoie de modele în viață, iar ele sunt modelele pentru ei. Trebuie să-i educe până când aceștia vor avea simțul propriei valori.

          Copiii au de asemenea nevoie de multă comunicare pentru a se dezvolta, și de aceea mamele încearcă să comunice cât mai mult cu ei, să-i învețe cât mai multe lucruri.

 

         Nu e un orfelinat oarecare, unde copiii sunt lăsați la întâmplare și nu sunt educați deloc. Fiind o căsuță de tip familial, totul se desfășoară ca într-o familie, iar copiii sunt crescuți ca atare. Desigur, niciodată nu vor simți bucuria de a avea părinți adevărați și de a se putea juca în afara curții pe care o văd în fiecare zi. Întotdeauna vor tânji după o viață adevarată, la fel ca niște deținuți care stau după gratii. Pentru moment însă, pot accepta și o astfel de viață. Mama îmi face semn să plec. Urmează cina și apoi micuții trebuie sa doarmă. Mâine începe rutina unei noi zile. Emanuela îmi face din mână dezamăgită…

Gabriela-Diana Purice

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s