“Mie nu-mi place să mă numesc politician, ci un om care face politică.”

marius-spinu

Interviu cu deputatul, profesorul și omul Teodor Marius Spînu

Pe Marius Spînu nu îl cunoaște foarte multă lume. Deși a fost și este, cum spune și el, unul din „comunicatorii partidului” său în acest mandat, a preferat să iasă pe televizor sau pe radio atunci când și atât cât era nevoie. Un tip simplu, care iese în față . Un tip simplu, care iese în față atunci când și atât cât e nevoie, restul timpului petrecându-și-l la cabinetul său din colegiul în care este deputat, Tătărași. Acolo unde, de atlfel, l-am găsit și pentru acest interviu. S-a lăsat așteptat exact atât cât trebuie să o faci ca să subliniezi o diferență de valoare și poziție, condimentată, însă, cu respect și decență.

Mă așteptam să găsesc un cabinet pompos, cum te obișnuiesc majoritatea parlamentarilor puterii în România, indiferent de regim. Nu, nu a fost cazul. Un peisaj simplu, dominat de tricolorul românesc, de siglele celor două camere ale Parlamentului României și de un televizor mic, modest, conectat pe un post național de știri. “E așa tot timpul, nu schimbăm canalul. Domnul deputat ne vrea și pe noi la curent cu orice fel de informație oferită poporului, pentru că noi asta facem aici, stăm de vorbă cu el, cu poporul, îl ascultăm.”, îmi spune doamna secretară. Un text ce pare, la prima vedere, învățat pe de rost, spus pentru că trebuie spus.

În biroul său, peisajul e și mai intrigant. O bibliotecă simplă unde tronează, la vedere, strategic așezate, în ordine, Constituția României, noua lege a educației și Biblia. În pur spirit ospitalier, sunt servit cu o cafea într-o cană mare, portocalie. Detalii, finețuri ce nu mă lăsau nicio secundă să uit unde mă aflu, însă, ciudat, în tot acest amalgam de amănunte bine calculate pentru a stârni anumite trăiri, nu simți nicio senzație de presiune.

***

Mihai Diaconescu: La nici 47 de ani faceţi parte, fără îndoială, din tagma politicienilor tineri ai acestei ţări. Cum e să fii unul din cei tineri?

Marius Spînu: Nu am termeni de comparaţie pentru că nu ştiu ce înseamnă să fii un politician în vârstă. Nu ştiu dacă e vreo diferenţă, nu ştiu dacă vârsta are vreun rol. Oricum, nu sunt nici foarte tânăr. Dar ideea este că mă simt bine! Probabil experienţa politică mai mare a unora mai în vârstă ar însemna eventual un atu. Eventual… S-ar putea, în anumite cazuri, această experienţă politică despre care vorbesc să fie, totuși, un balast.

M.D.: În România, politicianul e privit cu dispreţ, bănuială, pe alocuri chiar ură. Cum reuşiţi să nu înnebuniţi în acest peisaj românesc al generalizărilor ce se fac vis-a-vis de caracterizările oamenilor politici?

M.S.: E foarte greu, într-adevar. Cred că asta e cea mai grea povară a unui politician, cu toate că mie nu-mi place să mă numesc „politician”, ci un „om care face politică”. Există, din punctul meu de vedere, chiar şi între definiţia de „om politic” şi cea de „politician”, o diferență decisivă; deja sintagma „politician” a căpătat o nuanţă peiorativă din punctul ăsta de vedere. Culmea e că am discutat şi cu o serie din colegii mei din alte parlamente cu care am mai avut întâlniri şi, să ştii, nici acolo nu e situaţia mai roz. Cu toate că, într-adevăr, la noi s-a depăşit orice limită. Există tentaţia, şi nu înteleg de ce e promovată, de a ne pune pe toţi la pachet. Ştii ce e interesant? Pe la toate emisiunile de radio si TV observ invitaţi oameni politici care vorbesc despre corupţie şi întotdeauna se foloseşte expresia “nu dumneavoastră, persoanele de faţă se exclud”. Culmea e că, pân-acum, au tot fost mulţi şi nici unul din cei de acolo nu făceau nimic rău… Problema e la vârf, pentru că, orice fapt negativ al unuia din parlamentari, adevarăt sau mediatizat, bănuit, manipulat, devine imediat o caracteristică a tuturor politicienilor. Uite, din motivul acesta, oameni de valoare, care acum cinci sau zece ani ar fi fost mult mai uşor de convins să intre în politică, acum refuză să facă asta. Nu vor să facă parte din tagma asta. Nu vor să-şi alăture titulatura de politician.

M.D.: E de vina presa pentru asta, domnule Spînu?

M.S.: Şi presa! În primul rand, ca să o luăm totuşi în ordinea pe care o consider eu firească, sunt de vină cei care fac lucrurile reprobabil. Că fură, că încearcă să îşi folosească influenţa în mod negativ sau că, din contra, sunt leneşi şi nu fac nimic… Putem găsi toată partea de vinovaţie pe care oamenii o văd sau percep. În al doilea rând, sunt de vină partidele politice. Eu am încercat şi la mine în partid, şi încerc în continuare, să fac acea triere care ar trebui să fie prima sarcină a partidului: promovarea oamenilor de valoare. Propuneam, la un moment dat, într-un interviu pe care l-am acordat la HotNews, să angajăm o firmă de resurse umane care să facă un audit al tuturor oamenilor din partid. Începând cu oamenii de la vârf, de la parlamentari, apoi mergând către primari, către candidaţii propuşi de partid pentru funcţiile de primar sau consilieri, până la nivelul unor membri din consilii locale, pentru că nu putem ajunge, totuşi, chiar până la ultimul cătun. Măcar la nivelele acestea, se putea face o abordare de acest gen, profesionistă. Astfel, partidele ar fi avut mari surprize, zic eu, dând peste lucruri pe care nu cred ca ar fi putut să le explice foarte uşor. Numai că, ştii cum e, aici depinde de o ponderea celor care vor şi a celor care nu vor. Însă, ar fi extrem de interesant.

Legat de presă, este cunoscut că, în mandatul acesta de parlamentar, am fost unul din comunicatorii partidului. Dacă ar fi fost după partid şi după posturi, aş fi stat șapte zile din șapte la posturile TV sau radio. De multe ori, însă, am refuzat. Sunt, însă, jurnalişti şi jurnalişti, media şi media. Aici, în Iaşi, există un cotidian care m-a atacat fără oprire, unul de care nu a scapat prea multă  lume şi care a scris vrute şi nevrute. Problema e că presa, în ultimul timp, şi asta o spun oameni de valoare din acest mediu, s-a dus la vale total. Şi jurnaliştii se tot plâng, dar ei la rândul lor nu fac nimic şi uite aşa se decredibilizează. Azi, în presă, e foarte uşor să arunci o ştire negativă. Lumea e avidă de acest gen de ştiri. E avidă să vadă că cei care îi conduc şi din cauza cărora au sau nu au bunăstare, sunt negri şi au bube, astfel încât propriile lor defecte să fie puse în balanţă. Să ştii că am avut colegi care spuneau, dezamăgiţi, că mai degrabă s-ar apuca şi ei de furat, că dacă sunt blamați de toată presa, măcar să le ofere un motiv.

M.D.: V-aţi început cariera profesională în oraşul dumneavoastră de baştină, în Hîrlău. Acelaşi oraş care, mai apoi, avea să vă refuze, în două rânduri, propunerea de a-i deveni lider, primar. Ce s-a întâmplat atunci? O dezamăgire? Sau un şut în fund ce v-a ajutat să faceţi un pas înainte? Pentru că din acel moment v-aţi concentrat planurile şi forţele către orizonturi mai largi, mai îndrăzneţe…

M.S.: Da, dintr-un punct de vedere, se pare că am luat un şut în fund benefic. Numai că experienţa din Hîrlău o consider şi pozitivă şi negativă. Aş fi considerat candidatura mea un eşec dacă aş fi spus “OK, modul în care am candidat, modul în care am informat lumea e insuficient, nu am facut destul” şi atunci ar fi fost normal. Nu consider, însă, că acest lucru e valabil. Am candidat de trei ori. Prima dată am ajuns, culmea, în turul doi cu unul din foștii primarii foarte importanţi ai Hîrlăului, domnul Gheorghe Costache. Apoi, din opoziţie, cu toate că am mers pe mâna UFD-ului(Uniunea Forțelor de Dreapta), înfiinţat de mine, am luat cel mai mare număr de consilieri după PSD(Partidul Social Democrat). Apoi prin fuziunea cu PNL(Partidul Național Liberal), dintr-o organizaţie care luase doar 30 de voturi la precedentele alegeri, am ajuns la patru consilieri locale. Apoi, în sfârşit, după excluderea mea din PNL, am înfiinţat PDL(Partidul Democrat Liberal). Chiar nu pot să îmi reproşez nimic. Sediul PNL l-am înfiinţat chiar eu, pentru că ei, pe atunci, nu aveau un sediu stabil, funcțional. Nu am plecat, apoi, cu tot cu sediu, am lăsat totul neatins. Nu am luat nici măcar vreounul din consilierii locali. A treia oară nu am vrut să candidez. Am fost forţat de conjunctură. Partidul nu avea un lider care să tragă acolo. Din fericire, să spunem, pentru Hîrlău, eu am avut un scor mai mare decât primarul în funcţie, strict pe oraşul Hîrlău. Pe comuna Pîrcovaci, însă, care face parte administrativ, scorul a fost catastrofal, nereușind să atrag decât vreo 100 de voturi. Totuși am încercat să le explic oamenilor din Hîrlău un fapt: satul Pîrcovaci votează covârşitor cu primarul în funcţie, el fiind “de-al locului”. Eu am încercat să arăt, şi prin date, că Hîrlăul are o pondere a populaţie de 70%, aşadar dacă hîrlăuanii ar ieşi măcar 70% la vot şi ar vota un singur candidat, ei ar pune primarul pe care şi l-ar dori.

Din nefericire, de fiecare dată când mă întorc acasă, şi e oraşul în care am crescut şi unde am o groază de prieteni, oraşul unde am fost pentru prima oară profesor şi diriginte, mă uit şi devine din ce în ce mai ponosit, ca să nu folosesc alte cuvinte. Nu există oportunităţi pentru nimeni, singurii care ţin oraşul fiind bugetarii. Nu există decât doar câteva investiţii foarte mici, fără prea mult sprijin de la primărie. Îmi pare rău să văd că nu există niciun plan pe termen lung, nu există niciun fel de lobby făcut din partea primăriei. Asta e… Există acolo o situaţie specială la nivelul mentalităţii oamenilor şi nu cred că se va schimba prea curând. În campaniile mele am încercat să fac tot posibilul să încerc să schimb toate astea, venind cu lucruri noi, cu echipe de profeşionişti, cu metode noi. Ştiam cât e de importantă, de exemplu, partea vizuală şi partea de mesaj, şi am venit cu fotografii sugestive cu imagini despre felul în care arata Hîrlăul dar… nu a prins. Ca un exemplu, dă-mi voie să îți povestesc cel mai şocant lucru pe care l-am auzit câtă vreme am cochetat cu viața politică în Hîrlău: eram în a doua candidatură, din partea PNL şi veneam, dimineaţa, de la secţia Pîrcovaci, una din cele mai grele secţii de votare din punct de vedere al modului de votare(se intra câte 3-4 în cabina, mă rog…) şi am vrut să fiu acolo. Ştiind rezultatele, pe la 6 dimineaţa, fiind supărat că pierdusem chiar şi intrarea în turul 2, mă plimbam prin faţa sediului din centrul oraşului. Am găsit acolo doi tineri care discutau, iar discuția era cam așa: “Ai fost la vot?”/ „Da” / „Cu cine ai votat?” /  „Cu Cernescu.” /  „De ce nu ai votat cu Spînu?” Ştiţi care a fost explicaţia? „Nene, astă e prea cu legea în mana, nu discuţi cu el.” Şi atunci am rămas şocat şi am înţeles că mesajul meu era inadecvat, nu a prins…

„Mi-e dor de catedră! Săptămânal, am contact cu studenţii, pentru că e o supapă prin care rezist.”

M.D.: Domnule deputat Marius Spînu, sunteţi, la origine, profesor de matematică cu o carieră interesantă, situată pe o traiectorie mereu ascendentă. Cum e în spatele catedrei? Unde e mai palpitant, mai interesant, unde vă place mai mult: în spatele catedrei sau a tribunei?

M.S.: În mod sigur la catedră. Nu am renunţat la orele de la Universitate, cu toate că am redus numărul lor. Mi-e dor de catedră! Săptămânal, am contact cu studenţii, pentru că e o supapă prin care rezist. M-ai întrebat cum de nu îmi pierd mințile în peisajul ăsta al generalizărilor făcute la adresa politicienilor… Ei, ăsta e unul dintre ele, pe lângă familie şi prieteni, desigur. Faptul că devii un om normal, să spunem, câteva ore pe săptămână, e de foarte mare ajutor. Mie-mi place foarte mult să fiu profesor şi am văzut că mă și pricep la asta şi în aprecierile studenţilor mei. Noi, la Cuza, suntem evaluaţi mereu, chiar înainte să se introducă obligatoriu acest sistem. Întotdeauna am reuşit să mă clasez destul de sus cu toate că, să ştii, sunt destul de sever. Aud şi eu studenţi prin facultate spunând “Aoleo, fac cu Spînu!”. Să ştii,  întotdeauna merg în amfiteatru pentru ei, nu pentru că sunt eu profesor şi am fost mereu corect. Am avut exemple de studenţi cu părinţi sus-puși, copii de pro-decani. Nu exista niciun fel de interferenţă, şi-au dat seama că tot ce le spun despre corectitudine nu e doar de faţadă. Nu spun cu o gura “da” şi cu alta “ba”. Dacă-mi permiţi să mă laud, acum vreo 10-12 ani, eram încă titular la Facultatea de Matematică. Predam, însă, la Ştiinţe Economice. Acolo erau cinci serii cu cinci profesori titulari de curs. Decanul de atunci, Dumitru Oprea, a avut o idee pe care a văzut-o în străinătate: a pus cursurile de la aceeaşi disciplină în aceeaşi zi, de la aceeaşi ora. Studentii aveau voie să aleagă, și aveau voie să iși aleagă și profesorii, la început de semestru, bifându-şi alegerile în ordinea preferinţelor pe niște formulare. Se făcea apoi şi o ponderare pe toate cele cinci serii, în acelaşi timp, pentru a avea serii egale. În acea vreme, existau doi semiani, adică: un semian făcea cinci discipline în semestrul întâi, cinci în semestrul doi, iar celălalt semian făcea pe dos, din motive de logistică. Ei, în semestrul doi, studenţii dintr-un semian se informau deja asupra profesorilor celuilalt semian pentru a-şi face o idee şi a-şi putea alege profesorii. Atunci, decanul Oprea m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: “Am o veste pentru tine: din cei 800 din semianul care urmează să facă matematică în semestrul doi, 680 vor să facă cu tine”. Inclusiv, ca un detaliu delicios, fiul decanului Cocriș căuta o pilă pentru că nu avea medie suficientă pentru a intra între cei 200 care făceau matematică cu mine. Bineînţeles că nu am ţinut cursul cu 680 de oameni, dar aşa, ca o chestiune de memorie, ca amintire, ăsta va ramane pentru mine un moment foarte plăcut în cariera mea universitară, un lucru care m-a bucurat foarte mult.

M.D.: Nu cred că multă lume ştie despre perioada dumnevoastră petrecută în Irlanda şi pregătirile de doctorat de acolo. Cum a fost atunci? Ce a însemnat Irlanda pentru dumneavoastră? Am văzut că şi în Parlament sunteţi membru al grupului de prietenie cu Irlanda.

M.S.: Da, sunt membru al acestui grup de prietenie. Şi anul acesta, ca în fiecare an, am fost invitat de ambasadorul Irlandei la Bucureşti să celebrăm St. Patrick’s Day, ziua naţională a Irlandei. Cu ce m-am întors din Irlanda? Cu o sumedenie de idei, cu multe impresii, cu mulţi prieteni acolo şi cu o dorinţă de a face mult mai mult în ţară. Cu noţiuni foarte noi la nivel mondial şi al ţării în domeniul pe care l-am studiat acolo. Cu un conducător de doctorat excepţional şi cunoscut în domeniul acesta al Mecanicii Mediilor Continui, un domeniu, să spunem, mai îngust al matematicii. M-am întors şi cu o teză de doctorat extrem de bună şi de care sunt mândru, însă, culmea, nerecunoscută în România. Aşa era legea: până în 1997, România nu a recunoscut legislaţia ţărilor anglofone în acest mediu. Nu am fost singurul care am păţit asta, am avut sute de colegi în această situaţie. În România era adoptat sistemul francofon, destul de diferit şi, din cauza acestor diferenţe de legislaţie, au fost mulţi colegi care au şi plecat din ţară. Între timp, pentru că nu am reuşit să avansez didactic, am hotărât să mai încep o teză de doctorat în România, la fel ca şi o serie din colegii mei. Am preluat multe cercetari începute în teza din Irlanda şi le-am continuat aici. Domeniul pe care activam era foarte nou. Imaginează-ţi că eu am ajuns în Irlanda în 1991, iar profesorul meu care a deschis această linie de cercetare publicase prima lucrare pe acest domeniu în 1984. O diferenţă, deci, de vreo șapte ani care, în matematică, înseamnă acum o oră, nici măcar ieri. Eu am avut norocul de a prinde acest tren; în matematică, când deschizi o linie de cercetare, ceilalţi vor începe să o studieze cam în 20-30 de ani. Am preluat multe lucruri din teza din Irlanda şi le-am continuat în România. Am avut şi ghinionul că, din păcate, conducătorul meu de doctorat a decedat, profesorul Borş. Am fost atunci obligat să-mi caut alt conducator de doctorat, găsindu-l la Bucureşti pe profesorul Teodorescu, care a acceptat asta. Teza mea era 90% gata, mă rog, am terminat şi cu acest capitol. Experienţa din Irlanda, absolut extraordinară, a fost, iniţial, o chestie şocantă. Nu mai plecasem în străinătate pe timpul lui Ceauşescu şi, deodată, am aterizat într-o ţară capitalistă. Aterizasem în Londra, pe Stansted, pentru că nu aveam zbor direct. Deşi mai mic decât Heathrow, eu plecasem de pe Henri Coandă. Al nostru Henri Coandă… Dă-ți seama că prima mea tentaţie a fost să mă întorc repede în ţară. Atunci am văzut prima oară card de bancomat, card de telefon. Ah, chiar, să-ţi povestesc: știi cum e la noi, la români, că trebuie să te întorci cu ceva când pleci în țări străine, s-aduci o atenție. Știi care au fost cele mai atractive cadouri? Cadouri care, inițial, nici nu erau menite a fi cadouri… Cartelele de telefon consumate! Era vremea brelocurilor cu cartele telefonice şi astea erau colorate altfel, speciale, „de afară”. Deşi, iniţial, a fost şocant, am realizat apoi că se poate. Eram bine pregătit şi aici vreau să laud sistemul educaţional român: eram printre cei mai bine pregătiţi, să ştii! Ajunseseră mulţi să-mi ceară ajutorul şi asta m-a flatat. Am reuşit să-mi perfecţionez şi engleza, asta a fost un mare avantaj.

„Prietenii sunt foarte greu de găsit. Cine spune ca are mulţi prieteni se înşeală, nu ştie definiţia cuvântului.”

M.D.: Domnule Spînu, care vă este cea mai mare nefericire?

M.S.: Cea  mai mare nefericire…? Cea mai mare e personală şi nu am să ţi-o spun. Acum, ce mă apasă cel mai mult e că nu am suficient timp să stau cu familia, cu copiii mei. Asta e ceea cu ce se confruntă orice om politic, probabil una din problemele cele mai grele. Dacă încerci să faci ceva, să te implici, nu ai timp şi de ei. Ăsta e cel mai mare of al meu. Din fericire, copiii mei înţeleg foarte bine treaba asta. Văd că lucrurile, în viaţa reală, sunt grele. Au în casă un exemplu viu de om care a tras din greu, cu sacrificii, s-ajungă unde este. Al treilea, în ordine, e că, având în vedere cariera de deputat pe care am pus-o pe prim-plan în ultimii ani, am pus cariera universitară pe stand-by. Nu am mai reuşit să termin nici lucrările, nici cărţile, proiectele mele academice au stagnat în marea lor majoritate. Proiectele de cercetare în care eram implicat, dacă nu erau finalizate, am renunţat la ele, ca să, vorba vine, nu vorbească lumea că ar fi vreun conflict de interese, având în vedere funcţia mea. Mai dau o mână de ajutor, dar încerc să evit asocieri din acelea gen “cum, domnule, ia bani şi de ‘colo, şi de ‘colo?!”. Sunt şi des târât în scandaluri de presă şi nu mai vreau să acord nicio portiţă, nicio ocazie nimănui.

M.D.: Ce apreciaţi cel mai mult la prietenii dumnevoastră? Bănuiesc că, politician fiind, n-aveţi prea mulţi…

M.S.: Prietenii sunt foarte greu de găsit. Cine spune ca are mulţi prieteni se înşeală, nu ştie definiţia cuvântului. Am multe cunoştinţe, am foarte mulţi amici şi am reuşit, recent, să-mi fac o serie de noi prieteni. Dar un om, în general, prieteni adevăraţi nu are foarte mulţi. Vorbesc de exact ce înseamnă „prieten”. În schimb, am avut şi onoarea şi şansa de a cunoaşte extrem de mulţi oameni, de a deveni mai mult decât simple cunoştinţe. Cunosc personalităţi din multe domenii şi ăsta e unul din lucrurile pe care ţi le aduce politica. Chiar şi aici, în Iaşi, mi-am găsit amici şi cunoştinţe care, dacă nu aş fi fost implicat în politică, nu i-aş fi cunoscut niciodată şi eu cred că vom rămâne multă vreme, dacă nu toată viaţa, cunoştinţe apropiate.

M.D.: Domnule Spînu, un mic exerciţiu de fantezie: descrieţi-mi visul dumneavoastră de fericire.

M.S.: Greu, greu de spus. Acum, ce-mi doresc cel mai mult e să am casa mea. O casă pe pământ, cu o mică grădină. O casă în care să-mi pot aduce şi părinţii de la Hîrlău, să fiu înconjurat de familie. Să pot ieşi după-amiaza în curte, să citesc o carte sau să beau o bere rece. Şi, eventual, să am suficienţi bani încât să pot vizita câteva oraşe din Europa pe care nu le-am vazut şi vreau să le vad până mor, gen Zagreb, de exemplu, sau alte oraşe din fostul bloc comunist. Îmi plac orașele, sunt pasionat de orașe. 

„Dacă am avut ceva vreodată de spus, am spus-o, nu m-am ferit. […] Nu mă consider omul cuiva, ci un om cu relaţii de parteneriat cu cei care l-au susţinut.”

M.D.: Domnule Spînu, ne apropiem de finalul interviului și aș dori, acum, să vă pun o întrebare la care vă rog sa fiți franc: toată lumea, în politică, e a cuiva, dumneavoastră al cui sunteţi?

M.S.: Despre mine se spune că sunt al lui Oprea. Altadată se spunea că sunt al lui Stolojan. Evident că, fiecare a fost, în diverse momente din cariera politică, sprijinit de cineva. Eu aş putea spune că datorez şi nu datorez. Eu am început la Hîrlău, construind organizaţia de la zero, nu era nimic acolo. Când am făcut performanţă, m-au recunoscut şi la nivel judeţean. Alteori, unii nu au vrut să mă promoveze, cum e şi actualul lider PNL, Relu Fenechiu. Am fost mereu omul care a spus lucrurilor pe nume, poate asta a incomodat, nu ştiu… La Iaşi, în momentul în care am fost exclus din PNL, alături de acea pleiadă de nume mari care aduceau voturi, s-a înfiinţat platforma liberală, PLD-ul. Am fost al doilea om, după rectorul Oprea, în această organizație, dar să ştii că treaba de bucatărie, gen înfiinţări de organizaţii, birocraţii, structuri, le-am facut eu. Aşa încât, să ştii, eu o consider o datorie reciprocă. Şi eu le datorez celor doi, Oprea-Stolojan, că m-au susţinut atunci când a fost nevoie, dar şi ei îmi sunt datori pentru că eu cred că fără munca mea nu ar fi fost obţinute rezultatele care au fost obţinute. O consider, deci, o relaţie de parteneriat, dar nu mă consider al cuiva. Dacă am avut ceva vreodată de spus, am spus-o, nu m-am ferit, asta o afirm mereu. Deci, repet: nu mă consider omul cuiva, ci un om cu relaţii de parteneriat cu cei care l-au susţinut.

M.D.: La începutul secolului trecut, tovarăşul Lenin scria o lucrare, pe al sau nume “Ce-i de făcut?”. Sunteţi unul din politicienii cu suficientă experienţă şi, în acelaşi timp, suficient timp rămas în cariera aceasta. Ce e de facut, domnule Spînu, cu România?

M.S.: Noi, TOATĂ LUMEA, ne dorim ca România să fie o ţară cu standarde ridicate de trai. Sunt multe lucruri de schimbat şi în prima e mentalitatea. Începând de la a arunca gunoiul pe stradă, ceea ce în străinătate nu faci, dar acasă o faci, până la conceptul mitei. Am încredere şi în noua lege a educaţiei pentru că, să fim realişti, totul se schimbă atunci când educaţia e una de valoare. De asemenea, mass-media au rolul lor pentru că reprezintă un canal de comunicare care poate aduce transformări rapide. În acelaşi timp, se poate pleca de la bază şi unul din lucrurile foarte importante, şi pentru asta înca nu am renunţat la politică, deşi de multe ori mă întreb ce mai caut în politică, e să încerc să promovez un, hai să-i spunem, principiu de funcţionare în partid: cariera profesională solidă pe care se poate clădi omul politic credibil. Am încercat întotdeauna să promovez oamenii politici din partid care aveau, în spate, o carieră profesională puternică pentru a încerca stoparea acestor promovări pe motiv politic. Nu am reuşit să fac asta nici măcar la nivel local… Deocamdată, zic eu. E altceva când promovezi oameni cu carieră, oameni care au reuşit să clădească ceva pe care, la rându-i, se poate clădi altceva, mai puternic. Nu se poate clădi pe nisip, nu? Cred că din aceste două unghiuri se poate privi şi dezvolta o nouă tactică pentru a reînnoi România pentru că, să ştii, speranţa nu mi-am pierdut-o…

sursa foto: Ora de Iasi – http://oradeiasi.oradestiri.ro/wp-content/uploads//2011/10/marius-spinu.jpg

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s