Interviu cu actorul Emil Coşeru

emil_coseru       Emil Coşeru, unul dintre cei mai populari actori ieşeni şi unul dintre cei mai îndrăgiţi profesori. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1969 la clasa prof. Moni Ghelerter – Zoe Anghel Stanca, susţinând examenul de licenţă cu rolul Don Quijote din piesa cu acelaşi titlu de Yves Jamiaque. Rolul de debut a fost Treplev din Pescăruşul de A. P. Cehov în regia lui Cătălina Buzoianu în acelaşi an, 1969. În 1990 a reînfiinţat şcoala ieşeană de teatru în cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi. A realizat peste 300 de roluri principale în spectacole de teatru.

“Îmi puneam un cearceaf în cap şi o făceam pe regele Lear.”

Andreea Pîrcălabu: Credeţi dumneavoastră că ne pierdem copilăria prea devreme?

Emil Coşeru.: Niciodată! Depinde de om. Depinde de starea de spirit, de ceea ce citeşti, de trăirile pe care le ai. Copilăria nu e o jucărie pe care acum o ai şi apoi nu o mai ai. Pe urmă se supără copilul şi o pierde. Depinde de persoană. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu mi-o voi pierde niciodată. În meseria mea trebuie să fii copil mereu. Ori copil ori nebun.

Ce vă plăcea să faceţi cel mai mult în copilărie? Vă mai amintiţi prima satisfacţie de când eraţi copil?

Năzbâtii domnişoară. Îmi plăcea să joc teatru. Îmi puneam un cearceaf în cap şi o făceam pe regele Lear. Ascultam când eram mic la un difuzor din acelea de pe vremuri şiîl auzeam pe George Vraca şi-o făceam pe Ovidiu, pe regele Lear, pe toţi actorii, probabil de acolo mi se trage.

Cine v-a fost ghid în definirea personalităţii?

Profesorii mei bineînţeles. Am făcut liceul la Galaţi şi am avut ca mentor pe răposatul Traian Ghitescu Ciurea cu care am făcut ore de pregătire. Moni Ghelerter, profesor de la Bucureşti şi Zoe Anghel Stanca, asistenta lui. Pe parcurs lucrurile s-au complicat în momentul când am deschis ochii în lumea asta cu întâlnirile cu regizorii respectivi .

Care este cel mai important sfat pe care l-aţi primit?

Să fii cinstit cu cei din jurul tău. Să fii organizat, punctual, pentru că politeţea este un dar al regilor. Şi să nu minţi.

Care a fost visul dumneavoastră ?

Cred că actoria a fost visul meu. Bineînţeles că mi-a plăcut literatura, muzica, teatrul, îmi plăcea să scriu şi să pun pe hârtie fel de fel, să fac dramatizări, fel de fel de nuvele care mi se păreau mai scenice. Am avut un gând şi cu medicina bineînţeles. Dacă nu reuşeam la teatru mă duceam la medicină dar teatrul a fost primul gând.

Părinţii au acceptat uşor ideea de a deveni actor?

Mi-au dat mână liberă ca oricând să pot să fac ce vreau. Ei nu s-au băgat în opţiunile mele. Pentru că e cel mai uşor să tai aripile unui copil care vrea să se facă pilot, şofer de tir-e o meserie grea dar interesantă .

“Nu mai am părul negru ca Romeo ca să-l mai pot juca.”

Să vorbim despre ce vă place să faceţi cel mai mult: actoria. Ce înseamnă să iubeşti scena?

Se spune în lumea teatrului “iubeşte scândura”. E o replică care tot timpul se vehiculează între noi. Un actor trebuie să se rodeze cu scena, cu scândura cum spunem noi. Asta înseamnă să o iubeşti, să fii acolo prezent tot timpul şi să te chinui. E o meserie la vedere. Un actor fie trist sau vesel, tu trebuie să îl vezi.

Ca actor aţi simţit vreodată că aţi obosit?

Am o vârstă şi categoric simţi că oboseşti. Acuma fac un test de 80 de pagini şi de o lună de zile în sfârşit cred că l-am învăţat, cred eu. Să vedem după amiază la repetiţii ce mi-a rămas în cap dar categoric te marchează vârsta.

Au fost momente când aţi vrut să renunţaţi la actorie?

Niciodată. Poţi să spui ori boala care îţi taie aripile ori ferească Dumnezeu. E o meserie în care dacă ai renunţat o dată renunţi definitiv.

Aţi păstrat câte ceva din fiecare rol pe care l-aţi interpretat?

Te marchează bineînţeles fiecare rol. Un personaj e îndrăzneţ, altul e timid şi astfel te modelează. Vrând nevrând lucrezi cu nişte personaje imaginare care trebuie neapărat să intre în tine, să intre în casa ta, în interiorul tău. Să intre în carcasa asta pe care o porţi tu ca actor. Şi atunci lasă nişte urme pe creier, în suflet, în comportament.

Aţi jucat vreun rol care nu v-a plăcut în totalitate ?

Da. Când era Cântarea României pe vremea lui Ceauşescu şi făcea nişte spectacole. Le făceai că asta e, strângeai din dinţi şi mergeai înainte.

Ce rol nu l-aţi mai putea juca niciodată?

Nu aş mai putea să-l joc pe Romeo acum. Nu mai am părul negru ca Romeo pentru ca să-l pot juca. Îmi pare foarte rău.

Există spectacole care v-au rămas la inimă, eventual ale altor actori?

Sunt nenumărate spectacole care îţi pot rămâne în suflet chiar dacă nu joci tu. Mi-a plăcut “Visul unei nopţi de vară “ pus de Ciulei cu Bulandra acum mulţi ani în urmă pentru că era un spectacol superb sau “Furtuna” tot de el sau spectacolul lui Tocilescu cu “Cabala bigoţilor”. Spectacolele pe care le făcea Penciulescu sau Pintilie în anii ’70. Deci pot fi spectacole care să te marcheze.

“Publicul e un monstru înfiorător cu multe capete ca cel din basmele pe care le citeai când erai mică.”

Vi s-a întâmplat să jucaţi într-o sală mai puţin plină ?

Da. Lumea nu venea la spectacol la începutul lui ‘90. Când lumea a descoperit ziarele, televiziunea, alte posturi, internet, s.s.m.d . Pe vremea lui Ceauşescu era frig în sală şi lumea nu venea la spectacol. Jucai cu mănuşile pe mână. Categoric se întâmplă şi treaba asta.

Care poate fi cea mai aspră critică pe care o poate primi un actor?

Există totdeauna între actori şi critici o luptă. Actorii nu cred în critici iar criticii cred mai puţin în actori. Pentru că ei văd dintr-un unghi, noi îl vedem din cu totul alt unghi. Şi atunci ei văd hai să spunem literar un spectacol, noi îl vedem din punct de vedere scenic. Nu e o mare iubire între cele două tagme.

Care este spaima cea mai mare: să uitaţi replica sau să fiţi uitat de public?

Să ai lapsus pe scenă. Da. Publicul te uită. Publicul e un monstru înfiorător cu multe capete ca cel din basmele pe care le citeai când erai mică, care în clipa asta te adoră şi te aplaudă iar peste cinci ani dacă nu mai joci şi nu mai intrii în vizorul lui te uită. Îmbătrâneşti, nu mai poţi să joci şi te uită. Mai ştie cineva de Vraca, Calboreanu, Talianu?! Nu mai ştie nimeni. Publicul uită.

Vă hrăniţi cu aplauzele spectatorilor de la finalul fiecărui spectacol?

Sunt foarte importante aplauzele unui spectator. Când vezi o sală plină şi simţi pulsul sălii e foarte important lucrul acesta pentru că te încarcă de energie. Când vezi o sală apatică pentru că mai sunt şi din astea, încerci să mergi înainte să treacă timpul sau calci pe acceleraţie crezând că tu ai pierdut viteza. Sălile diferă, depinde de la o sală la alta, de la o zi la alta sau de oameni pentru că sunt foarte mulţi care-şi fac siesta în sălile de spectacol.

“Una e să fii teatral şi alta e să fii adevărat pe scenă.”

Aţi cunoscut eşecul de-a lungul carierei?

Da. Categoric în fiecare meserie îl întâlneşti. Nu ţi-a ieşit un rol deşi îl ştii şi-l simţi în interiorul tău că nu-ţi iese dar îl duci aşa la capăt şi ţi-l asumi. Parezi într-un fel. E un zbucium continuu în toată meseria asta între durere, umilinţă, spaimă. Dacă suntem bolnavi nu mai putem face nimic. Sunt multe componente psihice, medicale.

Câtă însemnătate are perfecţiunea pentru dumneavoastră?

Fiecare ar trebui să facă perfect lucrurile dar nu există perfecţiune. În teatru sunt lucruri pe care trebuie să le faci matematic de la privire la întoarcere, relaţie cu partenerul, improvizaţie, voce cu mai multă intensitate sau cu mai puţină intensitate. De multe ori îţi scapă, nu există perfecţiune. Numai câţiva precum Mozart, Michelangelo au atins perfecţiunea în lumea asta.

Aţi făcut vreodată compromisuri?

Cu animalele mele. Cu oamenii nu. Am fost iubit de actori, de oamenii de aici şi de trupă. Am fost iubit de regizori şi de dramaturgii ieşeni.

Aţi jucat în numeroase spectacole apreciate. Să spunem ipotetic că vă aflaţi la un moment dat în situaţia de a alege între teatru şi film? Ce aţi alege şi de ce?

Sunt două lucruri diferite.Sunt meserii diferite. La noi, actorii de teatru joacă şi în film. Eu iubesc mai mult teatrul decât filmul. Pentru că e mai adevărat, mai cu emoţie. La film totul e tehnic, te aşază de la un sărut până la o fugă sau o despărţire sau cine ştie ce. Totul e făcut tehnic, matematic. Sunt actori pe care camera îi iubeşte, actori ce dau bine pe sticlă. Sau alţii nu. Iubesc mai mult teatrul!

Dar între profesor şi actor? De ce?

Şi aici sunt lucruri diferite deoarece atunci când stau cu studenţii, lucrez foarte mult cu ei. Învăţ foarte multe lucruri de la ei şi invers bineînţeles. Pedagogia şi practicatul meseriei sunt lucruri total diferite. Eu le iubesc pe amândouă şi n-aş putea alege între ele.

Sunteţi un om destul de ocupat, timp liber vă mai rămâne?

Noaptea când mai citeşti, mai stai cu Caragiale în faţă, cu Shakespeare care niciodată nu-l descoperi total, n-ai cum să-l descoperi. E imposibil. Te mai reculegi citind o carte sau gândind la un rol cu studenţii pentru că trebuie să le explici ce înseamnă Shakespeare, cum să joace. Noi punem câteva jaloane aici, le dăm cum să vorbească, cum să se poarte în scenă, cum să reacţioneze, cum să comunice între ei, cum să fie adevăraţi ca să nu fie teatrali. Una e să fii teatral şi alta e să fii adevărat pe scenă.

“Actoria e singurul drog care-mi place. . şi ţigara, bineînţeles.”

Care ar fi diferenţele între starea de spirit de la începutul carierei de actor şi cea de acum?

Starea de spirit..Cred că râd mai mult acum la final decât râdeam la început pentru că e şi aici o tehnică a râsului. Dar acum, spre final mai râzi şi cu gura plină.

Actoria e ca un drog ce vă provoacă dependenţă. Vă afectează şi cum se tratează?

Nu mă afectează. Ar trebui să ma duc la dezintoxicare dacă e ca un drog. Dar nu mă duc pentru că îmi place în continuare drogul acesta. E singurul drog care-mi place. Şi ţigara, bineînţeles. Iar de tratat, se tratează tot prin actorie. Cui pe cui se scoate, nu ştii?!

Pe cine admiraţi cel mai mult?

Pe Shakespeare. Pentru că el e ca un Dumnezeu pentru teatru. Atât de perfect a scris teatrul şi o paleta atât de mare, o plajă atât de mare de roluri. Ăla care poate să le joace pe toate e un om fericit.

Sunteţi un om împlinit?

Eu da. Am jucat foarte mult. Am întâlnit foarte mulţi regizori, am creat o şcoală de teatru pentru că în ’90 eu şi cu încă 3 colegi de-ai mei am reînfiinţat conservatorul aici. Bineînţeles că mă simt un om împlinit. De ce nu?! Pe mână mi-au ieşit o mulţime de promoţii din care mulţi sunt vedete naţionale.

Ce aţi schimba dacă aţi avea o a doua viaţă?

La început vroiam să fac ori actoria ori medicina. Medicina e o meserie care te apropie de oameni, pacient –public. Probabil dacă un spectacol iese bine îl pui pe gânduri. Cum pui un pacient pe gânduri: mai trăiesc, nu mai trăiesc. N-aş face medicina. Cred că n-aş fi avut ficaţii necesari să fac această meserie. E o suferinţă foarte mare. Nu poţi să vezi un animal rănit d-apoi un om rănit. Sau un om care se zbate între viaţă şi moarte.

Există vreun tren care a trecut prin “satul” dvs şi nu s-a oprit ca să nu vă urcaţi în el?

Nu poţi să prinzi toate trenurile posibile care trec. Nu ai cum să le prinzi pe toate. O fi trecut şi nu-mi dau eu seama.

Credeţi în destin sau ceea ce aţi devenit astăzi este exclusiv ceea ce v-aţi propus să fiţi?

Omul îşi face cu mîna lui destinul. Dacă eşti un om serios ţi-ai făcut şi destinul pentru că destinul ţine cu tine. Dacă nu eşti om serios nici destinul nu ţine cu tine.

http://www.teatrulnationaliasi.ro/echipa/emil-coseru–34.html

Andreea-Mihaela Pîrcălabu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s