Botezătorul lui Nicolae Steinhardt

Reportaj cu părintele Mina Dobzeu

 

mina             „Uită mult, rabdă mult şi iartă mult, dacă-mi cere cinva sfat, asta îl îndemn, fiindcă eu numai aşa am rezistat în credinţa cea adevărată! Rabdă mult şi iertă mult! Eu am răbdat şi am iertat. Că niciodată n-am ştiut cine mă trăda când veneau noaptea la mine securiştii să mă aresteze. Dar nici n-am vrut să ştiu.” Aşa spune şi povatueieste mereu părintele Arhimandrit Mina Dobzeu, azi vietuior al mănăstirii “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi. Părintele Mina Dobzeu trebuie să-i fi fost drag Husului, pentru că toată viaţa a gravitat în jurul lui. Când nu era închis pentru “uneltirea contra siguranţei statului”.
Niciodată nu s-a plâns, nu-i stă în fire. A trecut peste multe cu fruntea sus. Nimic nu l-a împiedicat să-şi ducă viaţa de părinte mai departe. Pentru timpul acesta, când este bolnav, poartă o mască, dar acest lucru nu împiedică pe nimeni să se apropie şi să ceară ajutorul. Mereu este cu capul plecat smerit şi cu privirea în pământ, înconjurat numai de iubirea lui Dumnezeu. Oamnii parcă fug spre el. Toată lumea îi cade în genunchi cerând binecuvântare. Nimeni nu ezită să se apropie. Spre deosebire de Iov din Vechiul Testament, care avea familie, copii şi trăia fericiţi şi în armonie, Mina Dobzeu trăieşte singur de mai bine de trei decenii, însă, asta nu l-a împiedicat să fie fericit cu atât cât îi oferă Dumnezeu. „De vreo doi ani încoace am fost cu ologii şchiop, cu leproşii bubos, cu slăbănogii neputincios, ba chiar şi cu orbii – orb, că până nu de multă vreme eram orb”. Din cauza bolilor şi a tuturor greutăţilor aduse de acestea, vedera părintelui a slăbit treptat. Au urmat zile şi perioade grele. Se ruga mereu şi niciodată nu şi-a pierdut nădejdea şi nu a încetat să-l slăvească pe Dumnezeu. Cu toate acestea merge mai departe şi cu mulţumire spune mereu „Doamne mi-e bine aşa”. Însă, răspunsul a fost altul, deoarece Dumnul l-a cercetat pe arhimandrit şi nu demult vederea i-a revenit parţial, destul cât să slujească zilnic. „Mare bucurie mi-a făcut mie Domnul!” Asta reprezintă cea mai milostivă mângâiere a vieţii lui de acum înainte „că pot sluji şi că mă pot împărtăşi în fiecare zi”. Acum arhimandritul este mereu însoţit de părintele Iacob, vederea i-a slăbit din nou, acum părintele nu mai vede deloc: “Eu, la vârsta mea acum, sunt orb şi de-abia mă port pe picioare. Merg dimineaţa la biserică, dar în colo stau acasă.” De acum, merge la biserică şi ascultă slujbă cu mare sfinţenie. Calea lui Dumnezeu i-a fost insuflată de părinţi şi amintirea acestora aduce pe faţa părintelui o oază de lumină. Aşezat comod într-un scauna în capul mesei situată la umbră chilie îşi aduce aminte de partinti.” Eram acasă şi mama mă învaţă să citesc cartea cu Litera Veche. Cumpărase un acatist cu Sfântul Pantelimon şi eu eram la 6 ani şi m-a învăţat să citesc această carte. Şi o citeam iar tatăl meu o zis că-s mai deştept decât cartea şi că <<pe ăsta îl facem călugăr>> şi aşa a fost”. Pe drumul către calea aceasta sfântă a pornit la o vârstă destul de fragedă, când mulţi copii stau în sânul familiei şi se joca prin curte.” Când eram la 12 ani am zis părinţilor ce faceţi cu mine? Mă duceţi la o şcoală, la o meserie sau atunci mă duceţi la o mănăstire? Şi atunci, tatăl meu m-a dus la o mănăstire la 20 decembrie 1935. Şi am fost la mănăstire acolo şi apoi peste 2 ani m-am dus la mănăstirea Căldăruşani lângă Bucureşti. Aşa am învăţat să sculptez. Aici, vizavi de palat este o toita, aceea îi lucrată de mine. Şi în biserică mai am şi alte icoane am sculptat.”
Este mereu deschis la discuţii şi aculta cu mare drag pe oricine vine să-i ceară ajutorul. De când este aici nu încetează să se gandeasaca la toţi ai lui pe care i-a lăsat în urmă. “Părinţii ne învăţau numai lucruri bune. Mergeam la biserică.” Îşi aduce aminte de tatăl său şi povesteşte prima năzbâtie. “Îmi aducă aminte că era primavera, eu eram de acum la 12 ani şi i-amspus tatălui meu <<eu mă duc în noptea asta cu caii la păscut>> aşa era obiceiul să ducem animalele la păscut. Şi m-a învoit. Când ajund acolo m-am culcat şi el o venit la mine noaptea. O venit, m-o deşteptat şi îmi zice <<ia vezi caii unde sunt>> mă uit şi zice <<vezi că acolo mai este un cal>> era lupul, venise că iapa avea mânz. Tatăl meu a fugărit lupul sip e urmă a plecat. Mai târziu iarăşi mă deşteaptă, <<ia vezi unde sunt caii>> să vadă dacă eu am frică. Iar m-am dus, am vauzt caii şi i-am adus aproape, nu-mi era frică.” Când a venit vorba de vreo situaţie care l-ar fi putut face pe tatăl său să se supere pe el, părintele a început să râdă amintindu-şi de o întâmplare hazlie. “Era pe vremuri treieratul grâului. Ne scula din noapte <<haideţi, haideţi acolo>> şi eu n-am mers. Mai târziu m-o trimis cu ulciorul după apă. Şi m-am dus, eram somnoros şi el cu biciuşca mă atingea şi îmi zicea <<Du-te că fraţii tăi te astepat să le duci apă şi tu mergi dormind>>. Nu era aspru cu mine, nu avea motive, dar o întâmplare de felul acesta s-a întâmplat.”
Deşi vorbeşte foarte mult despre tata, fără să întreb părintele nu ezită să spună că mai mult mama avea de grijă să-l atenţioneze să fie politicos, bun şi să îl iubească pe Dumnezeu. “La 7 ani, era inpostul mare la început, m-am dus la şcoală şi doamna învăţătoare a mers la biserică cu noi ca preotul să ne spovedească pe toţi. Ne întreba dacă ascultăm de părinţi, dacă ne certăm între noi, dacă ne batem sau înjurăm. Când m-am dus acasă, i-am zis mamei că ne-a dus învăţătoarea la biserică să ne spovedim. Mama mă întreabă <<da ai spus că sudui? >> Vai de mine, cădea acasă pe mine că de unde ştia că eu sudui. Eu mă duceam pe câmp cu caii, boii, viţeii şi eram cu băieţii mai răi care aveau obiceiul ăsta şi înjurau, învăţasem şi eu. M-a ruşinat mama şi când m-am dus pe câmp cu vaca mi-am adus aminte de mustrarea mamei şi am plecat genunchii şi am mulţumit Domnului că m-a ajutat să mă îndreptez.” Atenţionarea mamei a fost scurtă şi blanada îl acelaşi timp, însă arhimandritul a ştiut că pornească pe calea cea dreaptă şi astfel, mic copil fiind şi-a dat seama că acest lucru nu este placul lui Dumnezeu. Întâmplarea l-a făcut să fie mai atent cu el însuşi, să meargă mai des la biserică, să asculte de profesori, părinţi dar şi de preoţi. Însă, ca orice copil, cum era şi normal, unele năzbâtii se ţineau lanţ după elevul de gimnaziu. „Tot pe când eram la şcoală, mama a trimis pe fratele ei care era câtăreț la biserică ca să vadă dacă <<copilul ăsta învăţa şcoală, învaţă ceva? >> Şi m-o atenţionat la şcoală. Când m-am duş a doua zi, eu aveam pretenţia că învăţ, că ştiu. Dar doamna m-a scultat la istori şi nu prea am ştiut şi cu o nuelusa dai peste cap, peste mâini, dai bătaie şi de atunci am fost atent ca să învăţ mai seris.” La şcoală învăţa cu drag poezii:” nu palnge, nu plânge/sărmana bătrână/lăsaţi plasul pe seama bătrânei/care îşi plage feciorii care au murit pe front/fost-au pleşii, tătăreşti şi ungureşti… Da, amintiri din poezii.” Dintre fraţi, a fost cel mijlociu. Cel mai mare a fost dus în război şi a murit la Bug. “Fratele al doilea a fost şi el pe front dar a venit acasă, şi o muri, o muri, şi acum l-am aflat în osândă. Când era bolnav l-am spovedit eu, poate nu a fost sincer, şi când am venit aici l-am văzut în iad, în iad pe el şi colegi ăia ai lui şi m-am rugat pentru ei patru, da plângea, da plângea. După aceea l-o scos de acolo din întuneric şi îşi făcea cruce şi se închină. Şi apoi a venit la mine aici, l-am văzut într-o zi aicea dormind alături de mine. Cel mai mic frate a venit din război şi a murit acasă. Sora cea mai mică e călugăriţă şi am văzut-o ca un crin înflorit că ea are rugăciunea şi pravila călugărească.”
Mina Dobzeu ne-a învăţat rugăciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul. Tot crestinu, tot crestinu din ţara noastră şi din biserica noastră să se roage cu această rugăciune. Dimineaţa zece minute, la prânz zece minute, seara zece minute. Antihristul a pierit şi a venit Domul nostu Iisus Hristos şi noi să-l chemăm, să-l chemăm că a venit la noi.”

Nicolae Steinhardt
Botezul lui făcut de părintele Mina, în închisoare a fost adevărat. „Şi el a cunoscut lucrul acesta. – Ce bucuros sunt că m-am botezat- avea să spună cândva mai târziu” îmi povestea părintele stând nemişcat pe scaunul din faţa chiliei, cu o lumină deosebită pe chipu-i amintinu-şi de acele vremuri. „Şi iată cum Nicolae este scos în evidenţă că şi unul din oamenii culturali şi cu viaţă sfântă.” Botezul lui Nicolae Steinhardt a ridicat multă vâlvă în rândul celorlalţi oameni. După acest pas a fost întrebat, de multe ori, de ce a trecut la creştinism, că doară evreu fiind, ce a găsit atât de bun, încât să se facă una cu acel popor român şi să se lepede de credinţa sa. Iar el răspundea cu multă siguranţă de sine, că scurta convieţuire cu arhimandritul, bunătatea şi pura lui credinţă l-a determinat să se convertească. „Iată cum tocmai un evreu a scos în evidenţă faptul că poporul nostru are credinţă cea adevărată. Sunt mândru că l-am botezat, mi-am dat seamna că numai Dumnezeu l-a trimis la mine, cu toate că împrejurarea în care ne-am întâlnit nu a fost una demnă de a înfăptui o asemnea taină sfântă. Tocmai prin acest om mare de cultură evreu ne-a arătat Dumnezeu că ne iubeşte. – Le mai spunea isratlitilor că doar aici şi-a găsit liniştea, în acest popor-.”

Înalt Prea Sfinţitul
Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicut, Arhiepiscopul Alba Iulia se număra printre cei care l-au cunoscut pe Nicolae Steinhardt. „Chiar Andrei Andreicut mi-a povestit cu multă bunătate şi răbdare întâlnirea şi apoi revederea lui cu Nicolae, nu îndrăzneam să-l întrerup. – Eram student la Construcţii, şi obişnuiam să mă duc la bisericuţa Schitul Dârvari. Pe atunci era biserică de mir. –” Mai târziu ajuns preot la Turda, Andreicut reuşeşte să dezlege misterul legat de Nicolae. El venea acolo la biseria doarece, când a fost botezat în închisoare nu a fost şi miruit, şi venea la biserică pentru a fi miruit.
„Eram pe la sfârşitul lui februarie, în 1960, la Jilava, imediat după ce m-au condamnat la şapte ani de inchosoare.” Sunt 18 în celulă şi s-au ocupat repede toate paturile imediat după ce a ajuns acolo. Păturile superaetajate pe trei niveluri. „Într-o seară, între deţinuţii nou veniţi, am observat pe unul ce n-avea pat şi stătea stingher cu o plasă în mână. I-am făcut semn şi l-am chemat sus lângă mine. Omul s-a bucurat că îi dă cineva atenţie şi i-a spus –Da, iată, mă urc şi eu că maimuţa pe-o creaca– a zis cu multă afecţiune. „Şi dimineaţă când am făcut cunoştinţă, el o văzut că eu am multă stimă faţă de el şi nu fac caz că eu îs călugăr, că eu îs preot şi că el este evreu. Mi-am dat seama că este un om de cultură şi cu apucături bune. Mult mai târziu, el mi-a spus că de aceea s-a ataşat de mine, că vroia să fie botezat. Botezul a avut loc la data de 15 martie 1960 la Jilavă.”
“L-am botezat acolo cu apă, Nicolae zice că <<m-o botezat cu grabă, cu apă germanoasa >>”. Pe urmă Nicolae a venit la Huşi la părintele Mina „eu aş fi vrut să rămână la mine la Huşi, dar episcopul nu l-a primit şi nici comuniştii. Şi apoi l-am trimis la episcopul Teofil.”

poza-catedrala-episcopala-din-husi-4

„Duhovnicul” lui Ceauşescu
De peste Prut, de la Grozasti, din ţinutul Lapusnei. De acolo a venit părintele că să facă minuni pe tărâm românesc. Dintr-o familie numeroasă vegheată îndeaproape de bunul Dumnezeu. „Am fost teri băieţi şi patru fete acasă.” De la vârsta de 13 ani a intrat ca frate la manstirea Hâncu. „În suferinţă aveau oamenii mai multă credinţă şi rugăciune” aşa învaţă părintele Mina pe creştini, că valorile Spirituale trebuie să primeze în viaţa omului. Le vorbeşte şi deţinuţilor de ierarhizarea valorilor, de logica iluminată de învăţătură de credinţă are poate, prin raţiune şi cugetare în Duhul, să ducă la cunoştinţa Adevărului. „Şi Adevărul este Sfinţenie. Iar Sfinţenia este Adevărul!”
Eliberat cu toţi deţinuţii în 1964, părintele Mina a ramasn în vizorul securităţii. Mai mult în perioada 1986-1988 i-a adresat lui Nicolae Ceauşescu şapte scrisori. „Făceam pe duhovnicul lui Ceauşescu prin scrisorile acelea. Îl povăţuiam.<<Nu e bine să persecuţi creştinismul. Daţi libertate creştinismului, că în ţara noastră să se sărbătorească, să se respecte calendarul Bisericii, astfel încât crdinciosul, duminică, să se intalnesca cu cei dragi>>. Combăteam darwinismul cu argumente.” Ultima dată a fost închis 8 luni de zile, asta s-a petrecut înainte de Revoluţie „fiindcă eu n-am recunoscut că-mi aparţin scrisorile. În ’88, am mai lipsit vreo opt luni. Ziceau securiştii:<<Dacă părintele Mina nu-i cuminte… >>”. Pe urmă a venit izbăvirea în 1989.

La câţiva paşi de statuia sfântului Ştefan astepata veşnicia un bătrân cu ochi albaştri şi multă credinţă. De treizeci de ani vieţuieşte neîntrerupt în chilia sa de la mănăstire. Cu braţele deschise primeşte pe fiecare fără să iezite. Dumnezeu are gând mare cu el, căci pe cine iubeşte îl şi smereşte.

Oana Iovu

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s