„Tată, am cântat Daciei întregi!”

Dumitru Oniga

Interviu cu Dumitru Oniga, poet

și supraviețuitor al gulagului românesc

 

Am auzit de Dumitru Oniga încă din timpul liceului. Știam că locuiește în Suceava, dar nu am reusit sa il cunosc. M-am bucurat foarte mult atunci cand am primit acordul acestui interviu. Am aflat cu o zi înainte că dumnealui locuiește chiar lângă Judecătorie. Zâmbind, m-am gandit că viața are felul ei de a râde.  Mă așteptam să găsesc un bătrân slăbit – auzisem că avea ceva probleme de sănătate în ultimul timp – și mă gândeam cum să nu-l deranjez prea mult. Nu a fost asa. L-am găsit pe domnul Oniga în biroul lui, la computer, corectându-și ultima carte, pe care o va publica în toamnă.  Un birou mic, dar care a impus încă de la început o atmosferă favorabilă dialogului, pe care domnul Oniga o întreținea cu un zâmbet ascuțit și cu o privire care nu mi-a permis nici o miscare în plus. Discuția avea să ajungă departe, de la viața tăranului român până la rațiile infime de mâncare din închisori. La fel de departe va ajunge și călătoria mea. Avea să descopăr cum pentru prima oră în viața îmi era rușine de corpolența mea. 

 

Beniamin Pușcașu: Primele forme de rezistență anticomunistă s-au format aici în Bucovina. Care este explicația acestui fapt, sunt bucovinenii speciali?

 Dumitru Oniga: În perioada aceea eu nu am fost aici. Eram la Baia Mare făceam o școală de subingineri și am fost arestat acolo, am fost luat cu ardelenii. Aici în Bucovina s-a păstrat o formă de rezistență natională încă de pe timpul austriecilor. Românii au intrat în conflict cu oficialitățile austriece în sesnsul că nu au renunțat la porc, nu au renunțat la obiceiuri și asa mai departe. Ori în cadrul imperiului mai erau și alte popoare care țineau la ființa lor. Românii nu s-au lăsat nici ei mai prejos și au făcut o serie întreagă de societăți, cum a fost de exemplu „Arboroasa” la Cernauți, societăți care se manifestau în spirit românesc; serbarea de la Putna a fost o mare serbare românească, la care au venit intelectuali din tot pământul românesc. Cand s-a deschis serbarea s-a organizat un joc, asa era obiceiul la noi, se începea cu „Hora Mare”. Ciprian Porumbescu care era și el acolo s-a dus la muzicantul care cânta, i-a luat vioara din mână și a cântat el hora mare. Când a terminat a mers la părintele Iraclie, taică-su, care era și el acolo, i-a căzut în genunchi și a spus: „Tată, am cântat Daciei întregi!”. Această tradiție s-a păstrat și când au venit comuniștii care negau în primul rând religia, apoi obiceiuri și dreptul la propietate, sigur că au găsit o rezistență bine definită. În Bucovina această rezistență s-a manifestat aproape imediat pentru că exista o tradiție.

B.P: Ați fost și dumneavoastră unul dintre acești „oameni problemă” ai partidului. Ați fost arestat și comdamnat în mai multe rânduri. Câți ani de detenție ați însumat?

D.O: Cam 20 ani. Cu arestări cu tot poate mai mult, dar cam 20 ani. Am făcut din 13 martie 1943, că am fost arestat și de Antonescu, până la întâi iulie 1945. Apoi am fost arestat pe 21 august `48 și am venit acasă în 7 mai `64.

B.P: La momentul primei arestări erați încă în liceu. Ce vârstă aveați și care a fost motivul arestării?

 D.O: Da, eram în clasa a IV-a de liceu. Mie mi s-a tras de la așa zisa rebeliune, adică lovitura de stat a lui Antonescu că în fond asta a fost. În momentul când Carol al II-lea a părasit România, –  el a fost și forțat de legionari s-o părăsească, iar Antonescu i-a garantat liberă trecere – acesta l-a întrebat pe Antonescu: „Și cu legionarii ce o să faceți?”. Antonescu i-a răspuns: „Majestate problema asta o voi rezolva eu pentru ca majestatea voastră nu a putut”.

Ori problema care e, eu am fot închis cu fel de fel de oameni. La un moment dat m-am împrietenit cu un evreu care fusese mason, și mi-a spus că în forumurile superioare ale masoneriei s-a hotărât ca legionarii să fie reprimați din zece în zece ani. Și așa a și fost. În `38 a fost ucis Codreanu cu o mare parte din elita lui, în `48, în 15 mai au fost aproximativ 17.000 de arestări, unora le-au facut procese și i-au condamnat, pe ceilalți i-au ținut așa, „lăgăriști”, iar în `58 iarăși au făcut câteva mii de arestări. Îți vorbeam despre așa zisa rebeliune a legionarilor. Eu eram atunci în clasa a III-ea de liceu, în `40. Am ieșit si noi pe străzi să vedem ce se întamplă, eram eu și cu câțiva colegi. Căscam și noi gura, cum se spune. Ma lovit un glonț rătăcitm, mi-a perforat intestinele. În cazurile astea, foarte greu se scăpa pe atunci. Eu am scăpat, insă, spitalul a costat vreo 3.000 de lei. Mama nu avea de unde să dea banii aceștia. Pentru mine a plătit „Frația de Cruce”, organizația legionară. După ce am iesșit „Frăția de Cruce” a luat legătura cu mine. M-au întrebat cum mă simt și așa mai departe. M-am simțit obigat să le răspund, nu puteam să le întorc spatele. Nici nu mă gândeam pe atunci că aceasta poate fi considerată motiv de arestare. Corespomdența mea cu ei a fost considerată activitate legionară și am fost condamnat. Tragedia este că Antonescu ne-a predate comuniștilor.

B. P:  În închisoare la Alba Iulia l-ați cunoscut pe Ion Gavrila. Cum era, la 18-19 ani, omul care avea să facă istorie în Făgărași?

D.O: Da, la Alba Iulia l-am cunoscut. Am fost foarte buni prieteni. Gavrilă era interesat de viaţa din Bucovina, de cântecele, de horele noastre, de obiceiuri, port şi toate lucrurile ce-l puteau pasiona pe un tânăr, dornic să-şi cunoască neamul. Am învăţat unul de la altul cântece, poezii, am povestit întâmplări şi am avut multe discuţii aşa cum puteau să aibă loc între nişte tineri curaţi la suflet, condamnaţi la mulţi ani de închisoare, pentru un cântec, o carte, sau câţiva bănuţi, strânşi pentru camarazii din închisori. Vremuri vitrege, când o ţară sub influenţe duşmane, îşi ucide cei mai buni fii. Aici, la Alba-Iulia, erau în majoritate premianţii liceelor şi şcolilor din ţară.

În 1944, ne-am eliberat pe baza unui decret dat de mareşal şi datorită comandantului închisorii, colonelul Muscă, un om deosebit de bun, ce a dat calificative favorabile tuturor copiilor închişi aici. La celelalte închisori, decretul respectiv nu a avut nici un efect pentru că nu s-au dat calificative bune decât la câţiva turnători. L-am întâlnit, pe Gavrilă, peste câţiva ani la Cluj. El era student la agronomie, eu mergeam la Baia-Mare unde urmam cursurile unei şcoli de Subingineri minieri. Printre altele îmi spune că la Aiud se moare de foame. Eram în anul 1946 când a fost acea secetă grozavă în Moldova şi m-a întrebat dacă pot să adun şi eu ceva alimente şi bani să trimitem la Aiud. M-am executat în măsura posibilităţilor, pentru că şi eu stăteam la cămin şi nu eram niciodată prea sătul. Am trimis bani şi alimente, prin Cluj pentru Aiud, în anii 1946-47. Până la urmă securitatea a aflat de acţiunea noastră, socotită activitate legionară şi ajutor legionar. Eu am fost arestat condamnat și trimis la Aiud. Gavrilă a fugit în munţi. După 1989 m-am întâlnit deseori cu Ion Gavrilă, am depănat amintiri despre fraţii noştri care nu mai sunt, mi-a trimis cărţile ce le-a scris, a trecut prin Suceava, a dormit la mine şi mi-a cunoscut familia.

B.P: La Aiud l-ați cunoscut pe Nichifor Crainic. Ne puteți povesti, vă rog, cum l-ați întâlnit?

 D.O: Lucram la un fel de presă mechanică cu un cetățean de la Cluj, un fost student de-al lui, Ion Hălmaghi. A venit intr-o zi la mine și mi-a spus să merg repede cu el că vrea să mi-l prezinte pe Nichifor Crainic. M-am dus bineînțeles. Am ieşit în curte, cu ochii în toate părţile, ca să nu fim surprinşi de zbirii administraţiei sau de ticăloşii noştri de turnători. Lângă o movilă mare de rumeguş se afla un om în vârstă, mic de statură, brunet, slab, care spăla nişte piese metalice într-o tavă mare cu motorină. Ne-am apropiat și Hălmaghi i-a zis: „Domnule profesor, am venit să vă prezint un bucovinean pe care îl chinuiesc muzele. Vedeţi dacă este ceva de capul lui”. I-am sups o poezie scrisă de mine, m-a înurajat, în fine… Îmi spunea de fiecare dată când ne despărțeam: „Bucovinene, ne revedem la Gândirea”. Pe atunci mai credeam că americanii vor veni și că nu ne vor lăsa în mâinile barbariei și a întunericului.

Ultima dată l-am văzut în martie 1953. Era o dimineaţă friguroasă şi, în timp ce ne-au scos afară cu tineta ca să o vărsăm la closet şi-mi aşteptam rândul, în spatele meu apare Nichifor Crainic, purtând cu greu vasul respectiv. În cursul nopţii fusese o per-cheziţie barbară şi mi s-a plâns că i-au luat totul, un pulovăr, o flanelă de corp, până şi periuţa de dinţi. A pus tineta jos, îi era frig, strângea pe lângă el o haină prea largă pe un trup firav şi slăbit. Tuşea des, iar pe faţă i se putea citi o imensă tristeţe, amestecată cu disperare. Atât am putut să-i spun: „Lăsaţi, domnule profesor, că de acum vine primăvara, se încălzeşte timpul şi o să ne ajute Dumnezeu să rezistăm”. „Parcă nu mai pot, sunt terminat”, mi-a spus. „Nu vă lăsaţi, nu deznădăj-duiţi, nu vă lăsaţi! Şi a trebuit să intru în closet ca să vărs tineta şi să iau apă. Am aflat apoi că l-au eliberat.

B.P: În pledoaria sa, Nichifor Crainic scria: „În veacul veacului nu mă voi rușina de ce am trudit pentru țara mea”. Era același când l-ați cunoscut sau îl schimbase detenția?

 D.O: Ca om, avea destule slăbiciuni. Suporta greu închisoarea din pricina mizeriilor ei şi suferea mai mult ca oricine, dar mai ales îl chinuiau foamea, frigul şi toate umilinţele la care eram supuşi. Mulţi îl condamnau pentru aceste slăbiciuni şi circulau fel de fel de bârfe şi răutăţi, lansate în cea mai mare parte de politruci şi de turnători, slugi supuse ofiţerilor politici. Unii se lăsau prinşi în cursă făcând fără voia lor, jocul comuniştilor. Anchetele, bătăile şi schingiuirile se puteau termina cu un nou proces sau cel mai des cu decesul persoanei respective. Ofiţerii politici se străduiau în fel şi chip să facă noi anchete şi procese. Şi totuşi, în acele condiţii groaznice, Nichifor Crainic a creat poezii nemuritoare, de o rară frumuseţe. Le învăţam şi le răspândeam, iar în clipe grele, când ajungeai la capătul răbdărilor, în momente de descumpănire şi deznădejde, te rugai şi le recitai. În general, poeziile din închisori se potriveau cu durerile noastre, iar poeţii erau preţuiţi şi sti-maţi.

B.P: Tot în acea perioadă, la Aiud, era închis si Radu Gyr. L-ați cunoscut și pe el?

 D.O: Foarte puțin. În genere, administrația încerca să ponegrească mai mult pe oamenii deosebiți. Există o politică foarte parșivă. Te chemau la anchetă și te întrebau ce crezi despre unu` sau altu`. Dacă spuneai ceva pozitiv, respectivul era persecutat. Noi am prins chestia asta și când te chema să te îndrebe spuneai vrute și nevrute, important era să fie de rău. El a îndurat foarte mult și era foarte bolnav. O singură dată am reușit să ies din curte și să mă duc în celulă la el. El auzise de mine, cineva îi spusese mai multe poezii de-ale mele. Am vorbit în genere despre  poezie, iubea poezia.

 

„Ar fi trebuit să fiu mort încă din timpul anchetelor…”

 

B.P: Ați avut și dumneavoastră parte de barbarii în anchete sau în detenție?

D.O: Eu am fost anchetat de Satu Mare. Acolo erau numai evrei și unguri. Era un singur român care era și ala pe la telefon săracul. Acolo pur și simplu ne-au schingiuit. Era un regim foarte dur. În primul rând nu aveai mâncare. Joia venea cineva de la o organizație umanitară și ne aducea mâncare. Era foarte puțină, fiecăruia îi revenea câteva linguri de ciorbă și o felie de pâine. Când ajungei la pură epuizare, la un pas de moarte, te trimeteau la penitenciar. Stăteai acolo o lună, două, cu mâncare la fel de proastă dar măcar era mai multă. După ce te puneai pe picioare, te aduceau înapoi la interogatoriu unde reîncepeau bătăile. Erau foarte cruzi, foarte cruzi. Era unu Kul, de fiecare dată când mă vedea, mă izbea jos și începea să mă bată cu pumnii, cu picioarele, cu ce apuca. Avea niște bocanci foarte grei, cu niște ținte sau așa ceva. Întreg corpul îmi era vânăt. La Cluj era un evreu, Brainer, care lăsa foarte rar pe cineva în viața după anchetă. A venit la Aiud un cetățean de prin Satu Mare. Ăsta fusese anchetat de Brainer, la Cluj vreo lună și ceva.  Mi-a povestit că a stat acolo într-o celulă care se afla sub biroul aluia. Cat a stat el acolo, Brainer a anchetat 32 de inși din care au murit 32. Am cunoscut și oameni care au fost anchetați de Brainer. Mi-au spus ca au scăpat ca prin urechile acului. Mai era acolo la Cluj un țigan, unu Stanescu care se lua la întrecere cu Brainer; cine omoară mai mulți. Aceasta a fost realitatea! Lumea acuma nu prea o știe.

Într-o seara pe la televizor se certa un evreu cu unu`, că evreii nu au avut nici o vină cu cele întâmplate în România comunistă. Prostii… Au ocupat unul dintre rolurile principale. Marea majoritate a șefilor de securitate erau evrei. La Suceava era Popic, la Cluj era Patricius, – Patricius își spunea – la Satu Mare unde m-au anchetat pe mine era WeissLudovik. Se purtau mizerabil. Adevărați criminali.

B.P: În asemenea condiții, v-ați dorit vreodată moartea?

D.O: Nu mi-am dorit-o niciodată, dar nici mult nu mi-a mai lipsit. În `55 mă îmbolnăvisem foarte grav de tuberculoză. Aveam o formă galopantă. M-au internat la infirmerie, iar în prima noapte când au intrat doctorii să mă vadă, erau tot doctori de-ai noștri, deținuți, în cameră erau șapte cămăși întinse la uscat. Cu mine stătea un preot, părintele Ștefan din Constanța. L-au întrebat pe el ce se întâmplă, iar el le-a explicat că eu udasem toate cămășile transpirând. Lângă mine la infirmerie era un prieten de-al meu, unu` Lupașcu, care era în ultimul hal. Nici mâna nu și-o mai mișca. Tot corpul era prins de tuberculoză, venise de la mină. Lui i-au venit ceva medicamente, însă nu i-au mai trebuit… Mi-au dat mie o sută de Hidrazive. Ăsta e un bacteriostatic care se folosește împotriva tuberculozei. Am luat în prima zi zece pastile și în noaptea aceea am transpirat trei cămași. Am mai luat a doua zi încă zece și nu am mai transpirat. Părintele a făcut o rugăciune ca să îi mulțumească lui Dumnezeu că făcuse o minune cu mine. Acesta a fost un moment tare greu…

 B.P: Cum ați reușit să rezistați?

 D.O: Numai Dumnezeu știe. Numai prin El am rezistat, altfel nu îmi închipui cum aș fi putut. Ar fi trebuit să fiu mort încă din timpul anchetelor, darămite în închisoare.

A mai fost la Aiud o perioadă de foame. Primeai pe zi o ciorbă de gogonele sau una de ardei iuți și 250 de grame de pâine. Era o pâine mare de două kilograme, era așa pufoasă, studiată de savanții sovietici, si când se împărțea nu cred ca primeai mai mult de 150 de grame. În perioada asta au murit foarte mulți de inaniție. Tot atunci a murit și Remus Daneș, un intelectual din Mitoc. Era foarte înalt și solid iar cei așa ca el, înalți, n-au rezitat. „ Mor de foame în țara pâinii. Oare cum va plăti neamul ăsta toate crimele?”, asta a spus înainte să moară. În fiecare zi se scoteau din închisoare câte 5-10 sicrie.

B.P: În România există o singură încercare de a face cunoscute adevăratele proporții ale crimelor comuniste. Vorbesc aici despre „Memorialul Durerii” realizat de Lucia Hossu-Longin. Cunoașteți acele reportaje?

D.O: DA! Mă uit mereu la ele. Sunt departe de adevăr. Este foarte greu de reprodus aceasta situație în care stai ani întregi izolat. Sunt bineînțeles și momentele de cruzime pe care ea nu le-a mai arătat. Când au evadat trei inși din Aiud, erau trei aviatori. În Aiud s-a aplicat Represalii pentru că au evadat aștia. Au pus vreo 20 si ceva de oameni în lanțuri, printre care eram și eu, și ne-au pus să mergem din fabrică până la sala de mese. Gardienii au format un culuar prin care să mergem. Stăteau cu pari, cu bâte și te loveau. Au ținut-o așa câteva zile la rând.

B.P: Erați pedepsiți în felul acesta doar pentru că cei trei evadaseră?

 D.O: Da, pentru că ei evadaseră.

B.P: Știți ce s-a întâmplat cu cei care au evadat?

D.O: Nu a durat mult. Pe doi dintre ei i-au prins și i-au condamnat la moarte. Pedeapsa s-a executat. Al treilea, unu Greceanu, a scăpat. A murit apoi acasă.

 

 „Ar trebui într-adevăr o revoluție, dar una adevărată…”

 

B.P: România posdecembristă este plină de anticomuniști și revoluționari. Aproape ca îmi mai vine greu să cred că au existat comuniști români. Ce s-a întamplat? S-au pocăit toți în 89?

 D.O: Ați văzut piesa aia „Cocoșul Negru” a lui Victor Eftimiu? E ca în scena aceea cu împăratul verde și cu împăratul roșu. Supușii împăratului verde erau îmbracați în verde. Când acesta moare și pe scenă își face apariția împăratul roșu, toți își întorc hainele pe dos. Ce să vezi, pe dos erau roșii. Cam așa a fost și cu anticomuniștii. Perioada asta de aproape 50 de ani a afectat foarte mult caracterul. S-au promovat lichelele și turnătorii. Majoritatea conducătorilor de după 89 așa s-au promovat, prin turnătorie. Vedem cu țoții că unii au ajuns milonari. Au închis și au casat toate fabricile din țară, după care au vândut fier vechi. Iliescu a patronat toate ticăloșiile!

B.P: De ce nu are și comunismul un „Nuremberg”?

 D.O: Cum să aibă comunismul Nuremberg când comuniștii sunt încă și astăzi la conducere. Asociația foștilor deținuți m-au ales ca deputat. Eu am plecat la Covasna în concediu, iar când am venit nu mai eram deputat. Au făcut ce au făcut și m-au schimbat. În cazurile astea nu s-a ținut cont de comunitatea respectivă. Au pus pe cine au vrut ei.

 B.P: Credeți că se exagerează atunci când se spune că urmările spirituale ale comunismului au fost la fel de grave sau poate chiar și mai grave decât cele fizice pe care atâția oameni le-au trăit?

D.O: Nu! Eu sunt copil de tăran. Când eram acasă lucram pământul. Plecam seara acasă și lăsai saci de cartofi, de multe ori lăsam și plugul, le lăsai acolo pe câmp. Nu se atingea nimeni de ele. Acum sunt capabili să îți scoată cartofii din pământ și să îi fure. Așa a ajuns tăranul român. Calitatea morală a scăzut extraordinar de mult, ori asta e o mare nenorocire pentru un neam, pentru o țară.

B.P: Seamănă România liberă de afară cu cea imaginată din temniță?

 D.O: Acum trăim un dezastru. La mine la Stupca jumătate din pământul agricol e pârloagă, nu-l lucrează nimeni. Situația e la fel și în restul țării. Sunt atâția romăni care au preferat să plece și să lucreze ca slugi pentru străini. Am spus li mai devreme: cel mai mare dezastru al nostru este calitatea morală. Dacă poporul nu va ști să își promoveze în conducere niște oameni cinstiți, niște oameni patrioți, suntem pierduți.

B.P: Mai are România oameni cinstiți și patrioți?

 D.O: Va avea. Dumneavoastră, aștia mai tineri, trebuie să vă împuneți. Trebuie să se ridice o generație care să știe să se impună. Eu cred că țara asta va reacționa într-un fel, va reacționa prin tineret. E ușor să plec atunci când nu îmi place, dar e greu să rămân și să fac ordine.

B.P: Întreb cu tot respectul cuvenit, trebuie oare să moară cei formați de comunism ca să putem progresa?

 D.O: Așa se pare! Nenorocirea e că rămân fii lor care moștenesc aceleași obiceiuri și care au mai și învățat de la cei mai buni. Ar trebui într-adevăr o revoluție, dar una adevărată, una în urma căreia să pui oameni adevărați în frunte, nu lichele.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s