În căutarea crucii lupului

Anton

Anton

 „Lupul cel bătrân, unde-i? Unde stă?” „Apăi maică, mai sus în munte, lângă troiță ai’ mare. Da’ nu-i acolo.” „Dar unde-i?” „E timpul florilor. E cu ai lui în munți. Dus după Izmă tari, Gura leului pentru puteri și Trii frați pătați pentru iarna ce-o veni. La miază-l găsești. Grabă cu tini niște strășânică că-i placi!” Pofta de viață încă i se citește în ochii albaștri că de copilă. A păstrat în ei sclipirea de virgină, iar pe obraz, încercările vieții transpuse în tranșee. Mâinile mici, osoase, dar încă puternice, țin în palmă scândură de gard aproape putredă, cu o crustă de mucegai verde pe ea și gri de atâtea ploi.

Urmele Lupului sunt încă proaspete. Îi simți mirosul blănii. Îi vezi rămășițele trofeielor obținute după lupte. Drumul spre bârlogul lui e presărat cu operile sale. Nu de oase goale îngălbenite și cranii cu scalpul intact și stârvuri cu viermi colcăind, ci de troițe sculptate la porțile viilor și cruci rânduite la capetele morților. Casa e la răscruce de drumuri, între patru brazi, cu o troiță mare în față, un fel de „Moara cu noroc” a muntenilor. E o troiță grea de stejar, veche de zeci de ani, de două ori înălțimea omului, sculptată simplu, cu un Iisus slab fără aură deasupra capului și un „INRI” scris stângaci și o semnătura jos, sub picioare „C.A”.

„Tata o făcut-o când eu încă mă zbăteam în pântece, în ’35!” Și iată-l: „Lupul cel bătrân!” Doi ochi de lup siberian, țintiți, analizează. E încă în putere. Privirea-i dură, pe sub pleoapele căzute pe ochi. Se sprijină în cârja. E șchiop de piciorul drept, dar impunător în postură. E gata de atac! Își ridică capul parcă adulmecând mirosul în timp ce bălmăjește câteva cuvinte, că într-un descântec străvechi, pe sub barba albă de vreo patru degete. Obrazul drept e deformat de o cicatrice veche, adâncă, din colțul gurii și până la ureche. E un lup rănit ce și-a lins singur rănile, camuflat în verdele pădurii.

„Ăhăăă! Când eram di vârsta ta trecut-am printr-un război, aveam fimeie șî doi baiețandri. Era greu. Țapina-i o zî-n pădure ca s-ai lemne di foc iarna șî băteai munții-n lung șî-n lat după vreo lighioană că s-ai o buca’ de carni. S-ai ce da ălora mici, nu numai mămăligă din făină aprinsă șî lapte slab de la o juncă. ” Se uita fix, cu un zâmbet disprețuitor ridicându-și numai colțul drept al buzii de sus. Față i se transforma în a unui clovn nebun, cu rujul întins pe obraz, isteric să își trăiască viață, să smulgă zâmbetele tuturor și să le dea în schimbul nemuririi. Se-ntoarce brusc și pleacă că un prădător murdar de sânge pe la bot, scârbit de la atâta carne, lăsând în urmă leșul, în semn de supremație. Cu un mers stepat a unui lup lovit la coaste, se retrage între brazi, în teritoriul sau, pe o bancă.

Se uită în sus, la cerul printre brazi. Bate vântul. Urnește cetină din loc într-un război al acelor. Privirea i se întunecă. Sprâncenele i se încordează asemeni unui arc cu săgeți, gata de lovitură. Strânge în mână cârja de parcă ar fi ultima legătură cu lumea viilor, singurul sau aliat. Vântul geme printre crengi. Se desprinde un con din vârf și cade. Îl urmărește cu privirea și rămâne cu ea țintită la sol. Meditează.

’44

„Așa-au căzut toțî!” ridică vocea în timp ce o venă i se zbate pe tâmplă. Îi poți gustă dezgustul din vorbe. „Șî săracu’ tata șî doi frați de-ai mei. Omorâți ca niști corcituri de-ogradă, di împuțiții de ruși!” Și scuipă! Cea mai stătută flegmă. „Nouă ierni aveam în ’44 când au venit pesti noi, în munți, pi Valea Tarcăului. Au jăcmănit, au omorât, au violat șî distrus tot în calea lor. Germani-ți mai dădeau o bucată di ciocolată, de-aia neagră ș-amară, rusu-ți dădea câti una.” Își înclină capul și privește în gol. Caută golul din sufletul său. „Tata șî frate-miu Gheorghiță erau duși la război. Di tata n-aveam nicio vorbă, tata Anton, pe Gheorghiță-l știam mort. L-o visat mamă-ntr-o noapte că cerea sarmale. Și mamă i-o dat. I-o dat di suflet. Eram cu Neculai, ăl mai mic di patru ierni. Vasâli, ăl mai mare cu mamă. Prășeau fasolea-n grădină. Noi ni jucam cu mațili în spatili casei. Satu’ era a rușilor di două săptămâni. Șî vin pe la poartă cea din față, trii de-ai lor. Li sî vedea patu’ puștii di după capiti șî li simțeai putoarea boascăi din stomaci. Vin la mama.” Se oprește brusc. Și tăce. Respirația i se îngreunează. Cicatricea i se înroșește. Îi pulsează fața. Ură era încă vie, mocnea în el de ani. „Ș-o ia pi mama. Îi trage-o palmă. »Nu da mă! Nu da! « răcnea mama. Fratemiu Vasâli stătea l-o parte, ca un câne. Ia sapa șî fuge spre unu să-i crape capu’. Și rusu’ trage. L-o crăpat pi-al lui. »Vasâli! Nu! Vasâli! Fugiți mă! Fugiți cî vă omoară!« răcnea lung mama” Scrâșnește din măsele. Contemplează același fir de iarbă. „L-am luat în spati pi Neculai ș-am fugit din toți rărunchii-n podu’ grajdului. Ne-am ascuns în fân ca niști șobolani. Neculai plângea, l-am luat la piept. Ș-am stat ascunși pân-a venit mama la noi, bătută. Acu’ eu eram stâlpu’ casei, țapinam în păduri. Îngrășam pământu’ acu’, di nu fugeam. Multe ierni m-o prins la capatu’ vreunui brad, scorojîndu-i coarja. Îl dădeam la vali cu țapina șî-l puneam în căruță. Îl aveam pi Mugur, cal zdravan luat di la un țâgan. Li-aduceam acasă pentru foc sau li vindeam la oameni. În paduri mă simțeam liber ca pasărea codrului. Acolo mi-era menirea. ”

Lupul cel Bătran

Se-ntunecă. În aer miroase a ploaie. Buzele s-au oprit din grăi. Piciorul olog și-l ține întins, în iarbă cu talpă lipită de pământ că într-o conexiune cu natura. E un copac bătrân rămas fără ramuri, doar rădăcinile înfipte adânc în pământ. Își trece degetele prin bărbă. Își atinge cicatricea că un copil că își zgâncilește o rană prospătă. „Lupul! Lupul cel bătrân o făcut-o! Da’ șî eu l-am omorât!” Zâmbește satisfăcut că o hienă. Își ridică capul și își îndreaptă spatele și umerii strâmbi. E mândru. Tăie cu privirea izlazul din față. Se uită la vaci cum pasc. „Una de-aia floreană cu pulpă mare am avut șî eu. Două găleți dădea di hrăneam băieții.” Și ridică mână uscată că o frunză de vie în Octombrie și arată către una dinspre pădure. „În primăvara lu’ ’58 era cu vițăl, primu’. Fusese o iarnă grea șî lungă, cu nămeți ce-ți ajungeau la brâu. Mult au mai umblat sălbăticiunile prin ogrăzile oamenilor. N-aveau ci mânca-n păduri. Multe oi au rupt lupii. Șî nu toți. Numa’ o haită cobora-n sat. Haita „Lupului cel bătrân” ci mai prădase șî cu două ierni în urmă. Mulți au încercat să-l răpună. Într-o sară m-am dus s-o iau di pi izlaz. Era moartă la marginea poienii cu beregata mâncată, cu mațili pi-afară, cu pulpa lângă cap șî coastili roasi. Vițălu’ nu mai era. Lupu’ l-o luat. Am coborât șî mi-am luat pușca. O pușcă nemțească din război, ș-am mers după urmili di noroi șî sânge din târâiala animalului. Îl căra greu. Era unu mare cu ghiara cât jumati di palmă di bărbat. S-o oprit lâng-un pârau să-și ungă gâtul plin di sângi. Trec di poiana Lăptucilor, dintri Murgoci șî Ața ș-ascult pădurea. Nu s-auza nica. Liniști. Era pe-aproapi. Îi simțeai mirosul di câni ud șî sângi îngroșat îmbâcsit în blană.” Se oprește și iși toarnă în pahar, vin roșu. Se uită la culoarea lui în lumină, îl agită, îl miroase și îl degustă că un expert în vinuri. Strâmbă din nas de la acreală vinului. Îi place. Îl soarbe precum lupul apa și își mai toarnă unul. Își masează piciorul și privește roșul vinului. „Era între doi brazi. Sur șî mare cât doi câni de-ai noștri. Rupea din burta vițălului.  Într-o lună era bun di tăiat. Pisti tot măruntaie șî sânge. Vântul îmi bătea din față șî simțeam mirosul cărnii ș-a burții juncii. Îmi tremura mâna șî mă treceau sudorile. I-am țintit coastele ș-am tras. Am căzut în cur. Îmi țiuiau timpanele șî simțeam miros di praf di pușcă. S-a repezit la mine, la picior, mi-a smuls mușchiul șî mi-a mușcat fața. I-am dat c-un par în cap ș-am luat pușca. Am tras di i-a zburat jumati di cap. Îi văd față turbată șî colții gălbejiți plini di sângele meu. Mi-am zdrențuit cămașa șî mi-am legat picioru’. M-am târât mai mult pi coati până-n sat. Mama m-a legat și-așa-m trăit. N-am mai putut merge-o iarnă șî nici munci-n munți. Ș-așa sunt Lupul cel bătrân.”

Un cuțit teșit

Oftează și face o cruce strâmbă în timp ce își ridică privirea spre cer. Ia de pe masă un cuțit și o bucată de lemn îngălbenită de soare. Cioplește cu calm în mișcări bruște și calculate. Parcă ar fi un orb ce își citește Biblia. O știe pe de rost, știe ce verset urmează, știe ce conține, dar o citește cu același devotament că prima dată. Cu ultimile zvâcnituri de cuțit rotunjește marginile. Marginile unei cruci mici, de stejar, reprezentarea simplității și a credinței muntenilor. O pune la loc pe masă și se joacă cu cuțitul, cu ușurință unui copil, cu bățul prin bălți. Îl privește cu drag de parcă ar face parte din ființă sa.

„Asta e unealtă mea acu’. Un cuțit teșit! Nu mai e toporu’ ca altă dată.” Se uită la pădure cu o privire de lup închis în cușcă, tânjind la libertate. „Nu-i mai tăi din rădăcini, acum-i cioplesc și-i pun la capu’ morților, pi lângă ei și-n față caselor. Talentu-l am di la tata. C-alfel eram muritori di foame. N-am mai putut lucra la lemne. Eram olog.” Îi tremură vocea. Nu a frică ci a regret. „Prima cruce-a fost pentru fratele lu’ tata. Una mare din brad alb, c-un scris strâmb pi ea, ciungită-ntr-o parte. N-aveam mână pentru dalta șî ciocan. Tăiam dintr-o bucată. Câte zile-a stat pi iesle mortu’ atâte-am lucrat la ea. Ș-am învățat să meșteresc, sângur, la strungu’ vechi a lu’ tata. Eram singuru’ di pi Valea Tarcăului ci știam șî singuru’ sunt ș-acu’. Îmi călcau oamenii pragu’ să li fac ștreșâne, obloane, troiți în fața casei șî cruci la capul morților șî draniță de-acoperit. Așa mi-am crescut familia. Așa i-am făcut pi toți oameni. Până-o murit mama, știam să li meșteresc. M-am apucat în zî di vineri. Nu să punea la socoteala că-i zî mare. O trebuit facut. Aveam scânduri di stejar, strânse pentru casă, de-alea trainici șî cu ani, frumose, pentru cerdac. Le-am ales bini, sa-i faca cinste. I-am făcut un sicriu mare șî i-am încreștat cruci și flori. Și pasări. Dalta mergea-n lemn ca-n unt, ca niciodată. Ca-n untu’ gras batut di mâna mamii. L-am ars cu pârlitoarea să sî vadă anii. Pi cruce i-am scris numele, frumos, sculpat așa cum i-l scria tata. I-am făcut o Albăstrea ca ochii ei. Ș-am băgat-o-n pământ. Atât rămâni, o sămnătură pi lemni: Chiriac Anton. Pân-acu’ am ros în lemne. Eu asta-m facut la viata mea, zî di zî. Și-o sî mai rod în ele pâna când m-or inveli

Și iarăși tăce. Se-aude ploaia cum cade pe copaci că o hoardă de mongoli ce se apropie. Cerul e că un puhoi. Gongul de începere a luptei răsuna în vale. Zeii sunt furioși, vor răzbunare. Cu o voce parcă fiind ultima suflare, zice: „Si crucea-mi, cin’ mi-o face?” Se uită în zare. Albastrul de metil din ochi i se transformă în albastru de Voroneț. Se ridică și pleacă șchiopătând spre casă.

Oana Fîrțigu

 Foto: Oana Fîrțigu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s