Clapele unui destin sensibil

Pianistul (The Pianist) este un film biografic ce ilustrează drama celui de-al Doilea Război Mondial. Întreaga poveste este bazată pe memoriile pianistului Wladyslaw Szpillmann, rol interpretat de Adrien Brody, care încearcă să supraviețuiască în timpul ocupației germane. Originea lui evreiască îl face să fugă de deportare, astfel încât clapele pianului încetează a se mai auzi pentru o perioadă de timp.

Capodopera lui Roman Polanski, “Pianistul”, a apărut în 2002 și a fost de-a lungul timpului premiată cu 3 Oscaruri și Palme d`Or la Cannes. Filmul prezintă situația unui artist ce reușește să supraviețuiască în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe de-o parte datorită norocului și pe de altă  datorită sensibilității lui. Acțiunea se petrece în Polonia și este prezentată în două părți: prima este ocupația germană și cea de-a doua intrarea trupelor sovietice, ambele prezentate de Polanski cu o mare măiestrie. Întreaga dramă se întinde pe o perioadă de 4 ani. Situațiile de tensiune dintre naziști și evrei  sunt redate prin trecerea oarecum bruscă de la o seară la alta. Ca de exemplu, secvența  în care bărânul în scaun cu roțile este aruncat pe fereastră este succedată de atmosfera liniștită din restaurantul în care Szpilman cânta la pian ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, întregul film este o înșiruire de evenimente șocante caracterizate prin realismul și absurditatea lor exacerbată. Relațiile dintre oameni sunt încordate între evrei și polonezi, polonezi și naziști, naziști și evrei și chiar între evrei și evrei, relație evidențiată când un evreu cerșetor smulge din brațele unei femei evreice un bol cu orez, pe care îl scapă pe jos, iar disperarea îl face pe cel dintâi să adune pilaful și să-l mănânce de pe asfalt.

Filmul conține o multitudine de astfel de secvențe tragi-comice, produse a două mari conflicte – conflictul mondial (războiul) și conflictul dintre violența însăși și emotivitatea artistului reliefată absolut superb spre finalul filmului. Szpilman flămând (cutia de conservă este singurul lucru de care se mai poate agăța și care îl animă), fără eleganță, amărât, murdar, la cererea căpitanului nazist, readuce la “viață” pianul mut și prăfuit prin simpla atingere a clapelor cu degetele degerate. Polanski insistă pe această scenă vrând să evidențieze sensibilitatea și spiritul adevăratului artist. Scena are o forță incredibilă, Szpilman se eliberează pe sine de suferința pribegiei și foametei transformând acel decor deplorabil și acea situație dramatică în magie veritabilă. Nu numai mișcarea naturală și grațioasă a degetelor lui ne mișcă, ci și chipul lui, un chip trist eliberat de povara dramei războiului și încercărilor lui. Jocul magistral al lui Adrien Brody confirmă acest lucru.

Pe lângă regizor, scenaristul Ronald Harwood reușește să transmită o atmosferă agitată, de puține ori comică, tragică, realistă, încordată. Agitația familiei Szpilman este redată chiar de la început când soțul își întreabă soția dacă să ia un anumit tablou sau nu, iar ea răspunde ”Take it ! Don`t take it! Take what you like!”.

Există și un personaj ironic al filmului, de fapt fiecare avea câte o mică doză de ironie în replici, fratele lui Vladislav, care face glume sadice, este un om onorabil și virtuos. Toate personajele sunt perfect conturate și definite cu replici  exacte.

Producția este compusă dintr-o multitudine de detalii ce contribuie la starea de încordare a privitorului care trăiește și simte odată cu personajele.

Trecerea de la prima jumătate a filmului la cea de-a doua se face cu măiestrie prin tăierea unei caramele care înseamnă de fapt destrămarea familiei.

În cea de-a doua parte, Szpilman trece prin experiențe traumatizante, mutându-se de ici colo, stând ascuns, îmbolnăvindu-se și într-un final disperând de foame. Norocul nu este singurul care îl ajută, prietenii polonezi riscă pentru ca el să aibă unde dormi. Este ajutat constant, chiar și de persoana cu care ar fi trăit o frumoasă poveste de dragoste dacă evenimentele nu i-ar fi împedicat. Într-un final rămâne cu adevărat singur când trece de zidurile din interiorul cărora evreii au șocat opunând rezistență. Imaginea e deplorabilă, îți răscolește sufletul, totul este distrus și părăsit. Însă norocul îl salvează din nou prin apariția nazistului care îl ajută și despre care la sfârșitul filmului aflăm că a murit într-un lagăr rusesc accentuând încă o dată tragismul acestei perioade istorice și realismul filmului. Szpilman supraviețuiește cu marmelada pe care o mănâncă cu pofta și bucuria unui copil mic. Spre sfârșit, când trupele sovietice pătrund în Varșovia, căpitanul neamț își ia rămas bun și-i dă haina lui care îl putea costa viața, deoarece atunci când sosește armata este confundat cu un german și se trage în el. Șocat, încearcă să explice că este polonez, rușii se conving de acest adevăr și secvența se termină într-o notă comică, când sovieticii întreabă “Why this fucking coat?” și Szpilman răspunde: „I`m cold”. Filmul se finalizează optimist, Szpilman revenind la vechea lui meserie, cea de pianist.

Acest film de artă este o capodoperă măreață și un omagiu adus sensibilității indestructibile a omului, de aceea poate fi o recomandare pentru cei care stiu ce înseamnă un film bun, un film de colecție.

Sursa: www.cinemagia.ro

                                                                                                                            Scris de Andreea DUMITRU

Editat de Iulian BÎRZOI  

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s