Zumba a ajuns și la Iași!

În urmă cu numai un an, o comisie europeană publica un studiu potrivit căruia România înregistrează cea mai scăzută rată a obezității dintre toate statele Uniunii Europene. Pentru a ne menține “faima” printre europeni ne-am apucat de Zumba Fitness.

Ce este Zumba Fitness?

Zumba este cea mai nouă formă de fitness care a apărut în România. Acest sport este o combinație între dans și aerobic, între exerciții fizice și distractie. Mișcările executate se îmbină armonios pe ritmurile salsa, samba, merengue, dar și pe raggaeton sau chiar rock. Chiar dacă la Zumba totul pare o joacă, aici sunt introduse mișcări care lucrează o mare parte din grupele de mușchi ale corpului. Mișcările libere “pun la treabă” mușchii picioarelor, ai abdomenului, ai brațelor, dar și ai inimii. De aceea, antrenorii de Zumba spun că într-o ședință se pot arde până la 1000 de calorii.

Cine a inventat Zumba?

Instructorul de aerobic Beto Perez este cel care a “inventat” accidental acest nou tip de fitness, dupa ce a uitat CD-ul cu muzica pentru orele sale de antrenament acasă. Columbianul a fost nevoit să improvizeze un program nou pe muzica salsa, care, ulterior, a fost foarte popular printre clienții săi. După succesul din Columbia, Beto a lansat noul program în Statele Unite, program ce apoi a luat amploare în toata lumea.

Zumba în Iași

De foarte scurt timp, acest program de fitness a ajuns și la Iași. Cei dornici de a da jos  kilogramele în plus pe muzica lui Fernando Lima pot merge la Royal Beauty Center. Un abonament nelimitat la Zumba pe durata a unei întregi luni costă 130 RON.

Surse: http://www.eva.ro/dietafitness/intretinere/zumba-fitness-te-distrezi-si-slabesti-articol-31205.html

http://www.zumbafitness.ro/

Scris de Mădălina BÎRZU

Editat de Iulian BÎRZOI

Pact cu avocatul

Filmul “The Lincoln Lawyer” (vezi site-ul official al filmului) sau “Avocatul din limuzină”  îl prezintă pe Mick Haller (Matthew McConaughey), un avocat din Los Angeles, al cărui birou se găsește în maşina Lincoln pe care o deţine. Acesta are o carieră bazată pe apărarea răufăcătorilor, fiind invidiat de majoritatea persoanelor cu care lucrează. La începutul filmului, avocatul primeşte o ofertă din partea lui Val Valenzuela (John Leguizamo) în ceea ce priveşte apărarea lui Louis Roulet (Ryan Phillippe), un băiat de bani gata din Inglewood care este acuzat de tentativă de viol şi atac cu arma letală.

Asociatul lui Mick, Frank Levin (William H.Macy) obţine o înregistrare din barul în care cei doi s-au cunoscut şi se dovedeşte că declaraţia lui Louis în ceea ce priveşte modul în care a făcut cunoştinţă cu Reggie Campo (Margarita Mason) este adevărată, dar în acelaşi timp, la faţa locului unde s-a produs incidenul, se descoperă un cuţit plin de sânge, cu iniţialele L.R. După ce avocatul îşi dă seama ca Louis l-a minţit, îşi aduce aminte de cazul Donnei Renteria (Yari Deleon), un proces asemănător cu cel din prezent, în care Jesus Martinez (Michael Pena) a fost acuzat de uciderea unei fete. Dar după descoperirea făcută, Frank este împuşcat şi de aici tot procesul clientului devine un caz personal pentru avocat, mai ales că fosta soţie, procurorul Maggie McPherson (Marisa Tomei) şi fetiţa acestora Hayley sunt ameninţate chiar de către Louis Roulet.

După finalizarea procesului în care acuzatul a fost achitat, la ieşirea din sală, Louis este arestat pentru uciderea Donnei Renteria, dar nu este reţinut din cauză că nu există destule probe în acest caz. Mick descoperă că Roulet a primit o amendă chiar în noaptea în care Renteria a fost ucisă, direct în faţa apartamentului acesteia şi astfel reuşeşte să obţină probele necesare împotriva fostului său client. Avocatul este împuşcat de Mary Windsor (Frances Fiher), mama lui Louis, dar acesta scapă împuşcând-o la rândul lui pe aceasta. Filmul este circular şi are un final în care este prezentat Mick Holler la “birou” şi primeşte o nouă ofertă pentru un caz de posesie de droguri.

“The Lincoln Lawyer” (Avocatul din limuzină) este o dramă bazată pe o carte scrisă de Michael Connelly (vezi site-ul official al autorului) şi a fost regizată de Brad Furman. Întregul film reuşeşte să surprindă viaţa unui avocat, dar să te surprindă şi pe tine ca spectator. Povestea este bine structurată şi firul roşu al poveştii are multe noduri pe care trebuie să le urmezi şi din care afle lucruri total diferite de cele pe care le aşteptai. Matthew McConaughey nu se dezice nici din acest film şi dovedeşte că poate intra în pielea oricărui personaj, chiar dacă este unul mai comic sau serios. Filmul a fost lansat în România anul trecut pe 1 aprilie.

Scris de Steliana ORĂŞANU

Editat de Iulian BÎRZOI 

Augustin Mihalache: “Eşti imbatabil în momentul în care găseşti satisfaţie în evoluţia ta şi în perfecţiune”

Augustin Mihalache este unul dintre piloţii de curse din Iaşi, la a cărui experienţă a contribuit participarea la diverse competiţii în ţară. În ultimul an a concurat în Covasna, Braşov, Târgu Mureş, Iaşi şi Bacău. Comoditatea nu-l caracterizează, alegând ca fiecare zi să o petreacă printre maşini, indiferent că o face la curse, ca instructor auto sau doar teoretic, prin iniţierea unui proiect de lege privind conducerea defensivă. După 25 de ani în domeniu, încă face ce-i place „pentru că îi iese cel mai bine”.

 

Reporter: Se spune că în femei şi în frânele de Dacie nu poţi avea încredere. Am văzut că maşina pe care o folosiţi în competiţii este Dacia Logan. De ce maşina asta şi nu una mai puternică?

Augustin Mihalache: Femeile decid singure ce fac, asupra frânelor decide şoferul. (rade) Ar trebui să am încredere numai în frâne de Mercedes? La mine s-ar putea să fie a treia variantă… Am ales Dacia ca maşină de competiţie pentru că a fost şi varianta cea mai ieftină. E o conjunctură de factori care au decis. De zi cu zi tot acelaşi model folosesc.

Reporter: Care au fost investiţiile în maşină?

A.M.: Dacă e să adun fiecare 5 lei, 10 lei, câteva sute de milioane. Cam tot ce am avut. Ea oricum valora mai mult decât o maşină obişnuită. Şi costurile nu se limitează doar la maşină. E nevoie de bani şi pentru platforma cu care o duci la curse, de altă maşină care să o tracteze, e vorba de anvelope, jante, mai multe tipuri de suspensii. Unei maşini de curse nu e suficient să-i trânteşti o cutie de viteze sau un ambreiaj. E posibil să fie mai multe variante de softuri, calculatoare de bord. Deci, şi acolo sume foarte mari.

Reporter: Ce v-a încurajat să vă reluaţi activităţile privind cursele, după accidentul din 2005?

A.M.: Nu ştiu. A fost mai greu până m-am urcat pe un motor. E acel feeling care te determină. A fost teamă de motoare, dar a dispărut. La început eram îngrozit, îmi era frică să urc într-o maşină şi ca pasager. Dar după ce m-am urcat pe un motor îţi dai seama că îl struneşti, îl poţi controla, îl poţi înclina în viraje.

Scopul nu trebuie să fie cupele sau diplomele

Reporter: Practic aţi copilărit în lumea maşinilor. Cum v-a schimbat această pasiune pentru ele?

A.M.: Mi-a folosit în viaţă. Bine, dacă aş fi făcut pian aş fi fost probabil mai cizelat. Dar nu regret nimic de până acum. Ăsta e cel mai bun lucru pe care am putut să-l fac, pentru că asta-mi reuşeşte. Nu vreau să mă gândesc cum s-ar auzi o simfonie cantată la pian de mine sau cum ar merge un om căruia i-am pus eu oasele la loc. A fost o conjunctură ce a favorizat dezvoltarea mea în acest sens. În blocul, în zona în care am crescut majoritatea au făcut carting, planorism sau paraşutism.

Reporter: Care sunt satisfacţiile pe care vi le aduc această “prietenie” cu motoarele?

A.M.: Satisfacţiile nu sunt date de orgoliu, pentru că nu am făcut automobilism pentru cupe sau diplome. Contează şi astea, dar nu trebuie făcut un scop din ele. Pur si simplu ştiu că datorită automobilismului m-am dezvoltat în domeniul ăsta. Altfel n-aş fi fost la nivelul la care mă aflu acum. Şi ca instructor auto am avut satisfacţii, dar şi la curse. E, într-adevăr, o pasiune. Îmi place să conduc, aş conduce non stop. Eşti imbatabil în momentul în care găseşti satisfacţie în evoluţia ta şi în perfecţiune.

 Reporter: Până unde poate merge dorinţa de a investi în această pasiune?

A.M.: În bani sunt cele mai mari costuri. Niciodată nu-ţi ajung. Pentru o apariţie de 5 minute poţi avea nevoie şi de 3000 de euro. Imaginează-ţi când e vorba de curse de 400 km, câţi bani îţi trebuie. De regulă strângeam bani un an de zile şi reuşeam să ajung la o cursă. Apoi au început să mai apară şi sponsori. Dar şi aici e relativ. De exemplu am încercat anul asta să particip la campionat, dar am reuşit numai la 4 etape să ajung. Numai zilele de antrenament, recunoaştere, deplasare sunt costisitoare, sunt sume mari.

Reporter: Aţi tras linie la sfarşitul unui an, spre exemplu, şi aţi văzut costurile pe care le implică automobilismul? La ce sume se ridică acestea?

A.M.: Linie se trage şi în funcţie de proiectul pe care îl ai. Trebuie să ţii cont dacă vrei să mergi în campionat, sau să mergi la două în acelaşi timp, dacă iţi trebuie o maşină sau două, de care… Numai ca să fii prezent la raliuri, numai ca să te deplasezi trebuie să plăteşti taxele, să-ţi cazezi echipa o saptamână, s-o hrăneşti… Iar ca să mergi acolo să faci toate astea, să stai cu degetul în gură să te uiţi la curse şi apoi să pleci acasă deja sunt sume mari. Cu atât mai mult să concurezi. Se poate ajunge şi la 10-20 mii de euro pentru o etapă. Sunt maşini performante care se închiriază cu 70€/km. La care se adaugă antrenamentele, schimbul de cauciucuri, piese, benzină.

 Reporter: Care sunt riscurile pe care vi le asumaţi când sunteţi la volan?

A.M.: Dar cine a zis că e un risc? E, într-adevăr diferit faţă de condusul cotidian, dar nu risc. Statistic, pietonii sunt supuşi pericolului mai mult decât noi; sunt aproape 30% din victimele accidentelor rutiere.

 Reporter: Cât de important este rolul copilotului într-o cursă?

A.M.: E ca rolul soacrei. Numai că ei îi poţi pune un plasture la gură, copilotului nu. Meritul lui într-o competiţie este fantastic de mare, în condiţiile în care într-adevăr colaborează. Cum îţi spuneam, virajele alea pe care trebuie să le faci din timp, nici nu apuci să le vezi. Tu trebuie deja să auzi ce urmează dinainte. Sunt posibile competiţiile fără copilot, cum ar fi Campionatul Naţional de Viteză în Coastă, unde sunt şi maşini de 800-900 de cai putere, dar este un traseu gen Formula 1, de 10 km, unde sunt 15-20 de viraje. Şi mergi singur şi parcurgi traseul ăla de mai multe ori şi încerci să scoţi cel mai bun timp. Fără un copilot bun n-ai cum să faci performanţă.

 Reporter: Care e viteza maximă pe care aţi atins-o până acum?

A.M.: Pe porţiuni scurte am mers şi cu 260-270 km/h, dar pe un drum normal. La raliuri nu e ideea să atingi o viteză maximă, ci de a lua virajele cât mai bine şi mai repede. Limitele maxime la raliuri sunt de 180-190 km/h, ceea ce pe un drum forestier e destul de interesant, n-ai timp să te plictiseşti. Acolo e arta de a conduce.

 

Reporter: Ce incită cel mai mult un şofer de raliuri, complexitatea traseului, distanţa, locaţia, condiţiile meteo?

A.M.: Toate. Un campion spunea că Formula 1 este pentru viteze mari şi tocilari, care învaţă 3 viraje şi le repetă, pe când raliurile sunt pentru oameni cu o mare experienţă.

Reporter: Vă mai amintiţi când aţi depăşit prima linie de start?

A.M.: În ’98, la Braşov. Dar numai trei viraje, că dup-aia… Au venit şi m-au strans cu camionul. A fost ceva mai ciudat. Oricum, interesant e că am apărut pe PRO TV mai mult decât dacă aş fi câştigat. Deci, din punct de vedere al marketingului, dacă voi primi sponsorizări mai mari şi o să mi se impună anumite targeturi de apariţie la televiziune, o să fie nevoie să mă rastorn regulat. (rade)

 

Reporter: Aţi luat în calcul că străinătatea vă poate oferi mai multe oportunităţi?

A.M.: M-am gândit. Dar e clar că cei dinafară îşi vor promova valorile lor. O şcoală de pilotaj din Finlanda n-o să se chinuie să scoată campion mondial un moldovean. Dacă aş avea bani m-aş duce şi m-aş pregăti acolo. Dar nu pot să mă duc şi să sper că ei o să-mi dea ceva ce nu pot să le ofere nici alor lor.

“Automobilismul: 90% muncă şi restul pasiune, talent”

 

Reporter: În ce constă antrenamentul unui automobilist?

A.M.: Aici e o problemă mai complexă. În general, pentru a fi un pilot de valoare îţi trebuie experienţă, asta înseamnă ani. El trebuie să facă altfel de antrenamente faţă de un sportiv obişnuit, precum ciclism, tenis de câmp, înot, îmbinate între ele. În anii ’90-2000, cam toţi campionii mondiali de raliuri se antrenau după sistemul ăsta, cu exerciţii fizice intensive. În prezent nu a fost eliminat complet, însă nu mai este programul ăla strict. Trebuie o pregătire temeinică, şi nu numai asta, ci şi cunoştinţe în domeniu. Cred că numai munca de informare şi analiză ar trebui făcută câteva ore pe zi, alături de orele de condus. Schumacher a spus, la un moment dat, că e nevoie de 90% muncă şi restul pasiune, talent.

Reporter: Îi încurajaţi pe tinerii de azi să se orienteze spre acest domeniu?

A.M.: Da, numai să nu ştie părinţii. (râde) Cred că este foarte util, în primul rând pentru educaţia rutieră. Spre exemplu, după ce fac şcoala de şoferi realizează cât e de greu să oprească maşina la trecerea de pietoni şi toţi exclamă la prima şedinţă de conducere cum treceau ei ca tâmpiţii şi aşteptau ca maşina să oprească. Plus că pilotajul auto îţi oferă mai multe şanse în trafic să rezolvi o problemă atunci când ea apare.

Sursa: http://www.cuzanet.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=12231&Itemid=67

Scris de Mădălina TÎNCU

Editat de Iulian BÎRZOI 

O nouă nuntă la Hollywood

Încă o nuntă de rang înalt se anunţă în lumea de la Hollywood şi acum o are ca protagonistă pe vedeta de la Disney Channel care a intrat în inimile adolescentelor, devenind un model pentru ele si o febleţe pentru băieți. Aceasta a decis ca în vara anului 2013 să-şi unească soarta cu logodnicul ei, Liam Hemsworth. Contactmusic.com informează faptul că cei doi au o relaţie de 3 ani.
Miley Cyrus în vârsta de doar 19 ani l-a întâlnit pe fratele mai mic al actorului Chris Hemsworth în timpul filmărilor dramei “ The last song” ( 2009) în care aceştia doi erau colegi de platou. Cei doi au dat semne de despărţire anul trecut, însă acum anunţă că sunt pregătiţi să păşească împreună în faţa altarului. Liam Hemsworth a cerut-o de soţie pe Miley Cyrus pe 31 mai şi i-a oferit logodnicei sale un inel cu un diamant de 3,5 carate.
În prezent Miley lucrează la un nou album muzical, iar Liam este ocupat cu filmările Empire State in New Orleans. Tânărul australian va mai filma şi alături de Harrison Ford.

Surse:http://1music.ro/2012/06/06/miley-cyrus-se-pregateste-de-nunta/

Scris de Vasilica GOȘMAN

Editat de Iulian BÎRZOI 

Interviu cu Costin Milon, alias Ryloh

Într-o lume și într-o perioadă în care majoritatea studenților sau absolvenților se plânge de lipsa perspectivelor, Costin Milon, alias Ryloh, dovedește că atunci când unești pasiunea cu munca, nimic nu este imposibil. Student în ultimul an la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Costin Milon este un promițător producător muzical, textier și inginer de sunet, lansând piese de succes și colaborând cu numeroși artiști renumiți.

T.R.: Când ai început să lucrezi în muzică?

C.M.: Aventura mea în muzică a început în anul 2000. Atunci am lucrat la primul instrumental şi tot atunci am pus bazele unei trupe. Au urmat câteva concerte pe plan local, cum se purta pe atunci. Ulterior am început să muncesc mai atent şi mai organizat, să citesc foarte mult, ceea ce m-a făcut să devin un perfecţionist. În 2009 am început activitatea în echipa Super Sound Studio din Comănești ca producător muzical, textier şi inginer de sunet ,iar în 2011 am pus bazele proiectului Voices Media împreună cu Tommy (Bogdan Toma).

T.R.: Cu ce artiști ai colaborat și ce piese a lansat Voices Media?

C.M.: Cea mai cunoscută piesă de-a noastră este „Love Dust”, cântată de Cami Hedlinger și de Marian Vasilescu, fost concurent la Românii au talent, piesă ce a rulat pe radio în mai multe țări, fiind foarte bine primită în Grecia. Lui Marian Vasilescu i-am produs și piesa „Crush on you”, lui Cami Hedlinger piesa „King of party”, artistei Alle piesele „Memories” și  „Ilusion” și am avut colaborări cu numeroși alți artiști. În ultimul timp, cu echipa de la Voices Media, am făcut remixul oficial al piesei „Sophie”, cântată de Maximilian, al piesei „Dă vina pe…” , cântată de Voltaj și al piesei „I’m sorry”, cântată de Akcent, piese ce rulează deja pe Kiss Fm. Artiştii noştri, cu piese produse de mine sau mixate şi masterizate de mine, au avut apariţii la tv, radio, plus concerte. Împreună cu colegul de la Voices Media, Jay Murano, am inițiat proiectul Exhilaration și am lansat un prim single ce iese din tiparele muzicii de club din România, numit progressive house, vocea aparținându-i lui Auzzy din Miami, USA. Amândoi, atât eu cât şi Jay Murano  veneam după single-uri destul de radio-friendly produse de noi (eu lucrasem la Cami Hedlinger – „King Of Party”, el la „Alle” – Memories). Am vrut să arătăm că putem face şi altceva. Nouă ne-a plăcut mult cum a ieşit şi sigur vom mai lansa ceva piese împreună pe viitor, total diferite de Exhilaration.

T.R.: Ce planuri ai pe viitor?

C.M: Planuri? E foarte greu de spus.În principiu foarte multă muzică. O să produc/mixez/masterizez single-uri pentru foarte mulţi artişti. Pentru cei ce nu ştiau, Ryloh e responsabil pentru 99% din proiectele Voices Media (că mix şi mastering) iar ca producţie pentru majoritatea pieselor de pe canalul nostru de Youtube.  ). Revenind la planuri, îmi doresc să facem cât mai multă muzică bună în cadrul label-ului Voices Media şi voi face tot ce ţine de mine pentru că acest target să devină realitate. Totodată, urmează să lansăm primele videoclipuri; primul dintre ele este filmat cu o cameră de 40.000 de euro, cea mai profesională camera la ora actuală din România, existând doar două de acest gen în toată ţara. De asemenea, urmează să producem piese pentru artişti cunoscuţi din ţară şi să ne continuăm iniţiativa de a aduce în atenţia publicului nume noi,descoperite de l abel-ul nostru,Voices Media. Cei care doresc să colaboreze cu mine mă pot contacta la adresele http://www.facebook.com/rylohmusic , http://www.ryloh.com, dar şi pe e-mail la ryloh@voices-media.com.

Sursa: http://www.voices-media.com/, http://www.youtube.com/voicesmediaofficial

 Scris de Tudorel RUSU

Editat de Cristina FLOROIU 

 

Latura mai serioasă a lui Costăchel

E ieşean. Habotnic. N-ai cum să nu-l vezi sau să nu-l auzi. Când râde, răsună săli, când găteşte şi ne povesteşte ni se face foame.  Face parte din grupul de oameni care au făcut istorie în presa din România de după ’90. E Marius Cristian, fost secretar de redacţie al ziarului Monitorul, membru fondator al Obiectivului, e Costăchel, cel care ne spune cum să facem mandarine famblate şi budincă de clătite cu spanac, ne povesteşte cum se face o sabrare ca la carte. A văzut cum a arătat presa după Revoluţie la noi şi vede schimbările din cea de astăzi. Despre presă şi reţete am discutat cu Marius Cristian. 
 
 
Povesteste-mi, te rog, despre rubricile culinare pe care le-ai semnat şi încă le semnezi în Monitorul şi în Ziarul de Iaşi. De unde această plăcere pentru gastronomie?
 A apărut foarte simplu, la începutul Monitorului, repet, vrând să facem altceva, am zis inclusiv să facem o rubrică de gastronomie. Nu mai ţin minte, sfărşit de ’91, început de ’92 a apărut primul Costăchel şi de atunci a rămas. Momentul de glorie în presă probabil constituindu-l iarăşi un proiect care mi-a fost foarte drag, Monitorul de Duminică, care era o pagină săptămânală şi pe lună un supliment pentru care eu făceam mâncarea, domnul profesor Valeriu V. Cotea făcea vinurile şi al treilea colaborator ar fi trebuit să fie Radu Anton Roman, cu partea de obiceiuri şi  etnografie, dar care n-a mai fost să fie. 
 
Ştiu că e greu să alegi, dar, te rog, povesteşte-mi un moment sau două dintre cele mai frumoase pe care le-ai trăit alături de  echipa Monitorul. 
Probabil cel mai frumos a fost în seara alegerilor, în ’96, cănd a câştigat Convenţia. Şi nu atât pentru că a câştigat Convenţia, desigur, ne-am bucurat toţi. Ce s-a întâmplat în redacţie să rămână între pereţii respectivi. Dar absolut emoţionant a fost faptul că au venit studenţii din Tudor, s-a strâns în faţa redacţiei şi au scandat mulţumindu-ne pentru ce am făcut şi pentru că s-a putut ajunge aici. A fost într-adevăr un moment pentru care îţi vine să uiţi absolut toate celelalte momente rele.
Ai stat tot timpul alături de oameni care au făcut istorie în presa de la noi. Cum te simţi când ştii că te afli printre aceşti oameni?
În momentul ăsta nostalgic. Nu aş putea să-ţi spun altfel. Sigur că atunci când îmi pui întrebarea asta primul la care mă gândesc este Florin Zamfirescu, Dumnezeu să-l odihnească, nu pot să nu mă gândesc la el. În toată perioada mea de presă cotidiană am fost alături. Sigur că sunt foarte mulţi alţii, n-aş vrea să spun pe cineva de frică să nu uit pe vreunul dintre ei. Vreau să-ţi spun un lucru însă. Probabil unul din secretele Monitorului la început a fost taman acesta: eram oameni foarte diferiţi, fiecare bun pe pătrăţica lui, discutam şi din toate discuţiile astea ieşea un produs care până la urmă a făcut o şcoală.  Astăzi, am auzit cu multă durere, că nici măcar împreună nu mai pleacă.
Să ne întorcem la Costăchel. Costăcel este un pseudonim cu care tu ai semnat şi încă semnezi. Ştiu că este o preluare după prietenul lui Păstorel Teodoreanu. 
Da, după imaginarul prieten Costache a lui Păstorel. A fost un omagiu adus lui Păstorel când am găsit acest pseudonim. Şi l-am păstrat pentru că se mai întâmplă un lucru. Deobicei Marius Cristian este un om totuşi serios, care mai face publicaţii, mai dă consultanţă tipografică, mai face oricum chestii cât se poate de complicate, de tehnice şi ar fi destul de ciudat ca în momentul în care, să spunem, mă duc la un client să-i calibrez din punctul de vedere al culorii un lanţ tehnologic, ăla să mă întrebe: “Bine, lasă tu cu profilul de culoare, zi câtă sare, căt piper…” N-ar fi bine.
Astăzi te găsim pe Costăchel.ro. Pe lângă foarte multe reţete de toate felurile, observăm şi foarte multe referiri la Păstorel Teodoreanu şi la perioada interbelică a Iaşului. Şi aici, te întreb pe tine, ca istoric. Crezi că Iaşul va ajunge vreodată să fie măcar o mică parte din ce a fost atunci, în perioada lui de glorie?
Fac o paranteză. Deja în perioada interbelică, Iaşul era puţin… decăzut. Normal că Iaşul ar putea să ajungă, totul este să şi vrea. Însă mă întreb, absolut retoric, dacă în toţi ăştia douăzeci de ani n-am avut şi noi măcar un primar născut în Iaşi, ce putem spera?
Spune-mi câteva lucruri despre Caietul de reţete, carte pe care ai semnat-o împreună cu Bogdan Pavlov. 
Cartea aia are o poveste foarte simpatică, Tot am ameninţat, ne-am lăudat că o scriem, Geneza este dublă. O dată ce scriam eu in ziar şi în al doilea rănd împreună cu Bogdan, Dumnezeul să-l odihnească, timp de ani buni de zile, am gătit weekend de weekend, ba la mine, ba la el. Tot gătind şi tot strângându-se reţete, am început să le lăudăm, că scoatem o carte şi tot amânam apariţia ei pentru că niciodată nu ni se părea că e suficient. Vroiam mai mult, vroiam mai bine. Eram şi noi nişte mici perfecţionişti. Până într-o zi când m-am întâlnit pe stradă cu Silviu Lupescu, el era vinovatul şi el o băgase în plan, şi a zis: “ Mi-o dai”. “Stai că nu e gata”. Ne-am certat, cert este că i-am dat-o. Singurul lucru de care îmi pare enorm de rău când îmi aduc aminte de acele momente este că telefonul de la editură, că a intrat cartea, l-am primit la vreo 4 ore după ce a murit mama. Şi n-a mai apucat să o vadă. Dar sunt mândru de carte, bineînţeles.
Scris de Ștefana TODICĂ
Editat de Cristina FLOROIU