Întreceri de tobe pe bătăi de inimă

Aflată la cel de al doilea album de studio, după ce în 2010 a câștigat premiul pentru cel mai bun material discografic și cea mai bună interpretare feminină la Brit Awards, Florence Welch arată că după reușita obținută cu “Lungs”, spectacolul trebuie să continue.

Construit pe baza numeroaselor bătăi de tobe, a notelor de pian și a fluidității versurilor, împreună cu vocea solistei, cele 12 piese dau rezonanță albumului “Ceremonials”.

Iar dacă în albumul lor de debut cei de la Florence and the Machine prezentau un apetit pentru un gen de rock mai aspru cu atracție spre melodramă, aici se regăsesc influențe celtice, gotice sau melodice.

Parcă în altă ipostază decît cea de star pop, Florence își schimbă cu ușurință atitudinea și joacă rolul mai multor personaje. Iar ca o regină a dramelor, din femeia rănită ce suferă din dragoste devine luptătoarea ce mai apoi lasă locul celei care suportă încă o decepție.

Versurile “And I had a dream/ About my old school/ And she was there all pink and gold and glittering” (n.r. “Și am avut un vis/ Despre vechea mea școală/ Și ea era acolo toată în roz și auriu și strălucitoare”), denotă remușcările pe care aceasta încă le are după ce a renunțat la cineva apropiat.

Iar după ce te poartă printre loviturile de tobe și notele înghețate de pian gândul îți fuge imediat la un ritual ce nu poate începe decât în momentul în care Florence dă tonul melodiei “Shake It Out”.

Prezența orchestrei și a corului este acaparată de vocea puternică a solistei și par un simplu zgomot de fundal în piesele “What The Water Gave Me” și “Never Let Me Go”. Iar comparată cu acestea “Breaking Down” este momentul de respiro pe care Florence și-l asumă, alături de accentele funk ale liniei melodice.

Mai mult decît o simplă rugăminte, așa vine și “No Light, No Light”, pentru care ea mărturisește că “Aș face orice pentru a te face să rămîi/ Spune-mi ce ai vrea să îți spun” (“I’d do anything to make you stay / Tell me what you want me to say”).

Accentele tribale ajutate de micile ecouri lasă loc imaginației să danseze alături de “Heartlines”, ce aduce aminte de “Power” a lui Kanye West pentru că folosește același ritm.

“Ceremoniile” se încheie cu “Leave My Body”, în care sunt invocate spiritele, ajutată din nou de cor spre care strigă “I don’t want your future / I don’t need your past.” (n.r. “Nu îți vreau viitorul/ Nu am nevoie de trecutul tău”). Însă despre acest ritual nu se poate ști cu exactitate daca este o încoronare sau o exorcizare.

Surse: www.rollingstone.com

Scris de Mădălina MORARU

Editat de Cristina FLOROIU 

Advertisements

Top zece România

V-aţi intrebat vreo dată ce vedete din România se află in top? Iată câteva criterii după care starurile noastre se află în fruntea clasamentului.

O monitorizare realizată de media Trust în luna aprilie din acest an, arată că în topul celor mai mediatizate personalităţi din lumea mondenă se află Nicoleta Luciu şi Gigi Becali. Aceştia au apărut în peste 400 de pubilcaţii tipărite. Ei sunt urmaţi de vedete precum: Răzvan Lucescu, Cristi Borcea, Ilie Năstase, Dan Daiconescu, Oana Zăvoranu, Bianca Drăguşanu, Monica Gabor şi Andreea Marin Banică.

Un alt criteriu îl reprezintă apariţia lor în reclame. Vedete precum Andreea Marin Banică şi Andra Maruţă au făcut bani frumoşi din apariţiile în reclame tv. Nici Mirabela Dauer nu se lasa mai prejos, ea apare în rubrica „Teleshopping”  în cadrul căreia promovează „tigaia-minune”. Potrivit tabloidelor, cântăreaţa a primit 2.500 de euro pentru această reclamă. Pe Maria Dragomiroiu o întâlnim tot la Teleshopping, unde recomandă telespectatorilor aparatul „Kosmodisk”, care te repară cât ai zice pește. Inna a devenit imaginea Pepsi în România. Ea a declarat că propunerea a fost ca o adevarată provocare, fiind prima ei apariţie într-o reclamă. Adelina Pesrițu îşi rotunjeşte veniturile făcând reclamă la pizza şi unui site de haine pentru femei. Gina Pistol a devenit în 2011 imaginea unei firmei de prezervative. Nico promovează alături de trei actori cunoscuţi, lanţul de farmacii Catena, iar Smiley face reclamă pentru firma de telefonie mobilă Cosmote.

Sursa: http://www.realitatea.net/topul-celor-mai-mediatizate-vedete-din-romania-in-luna-aprilie-vezi-cine-e-pe-primul-loc-foto_940843.html

Scris de Isabela BUCOS

Editat de Iulian BÎRZOI

Recorduri din lumea cărţilor

Fie că este sub forma unei tăbliţe de argilă, a unui papirus, pergament sau în format electronic, cartea a avut întotdeauna un loc important în exprimarea gândirii şi în păstrarea oricărei cunoştinţe în rândul oamenilor. Aşa cum spunea Platon, mirarea este începutul înţelepciunii. Sper doar ca aceste cărţi, prezentate în continuare, să stârnească suficient de multă mirare.

Cea mai mare carte din lume are o înălţime de cinci metri şi cântăreşte aproape o tonă şi jumătate. Documentul gigantic prezintă viaţa profetului Mahomed şi a fost tipărit în Germania, apoi montat în Dubai. Cartea cea mai mică din lume este considerată lucrarea intitulată „Micul Tom din oraşul Gulie”, ce măsoară 0,07 mm pe 0,1 mm.

Cea mai veche carte din lume este papirusul Prisse, alcătuit în jurul anului 2000 î. Hr., fiind o copie a unui alt text, scris de către un funcţionar al unui faraon care trăise în jurul anului 2450 î. Hr. „The Task” este considerată a fi cea mai scumpă carte din lume, ajungând la uriaşa sumă de 153 de milioane de euro, deşi are doar 13 pagini. Lucrarea oferă răspunsul la peste 300 de întrebări fundamentale ale omenirii, cum ar fi: de unde venim, încotro ne îndreptăm, care este misiunea noastră pe care o putem încă realiza. Cartea a fost expusă ultima în anul 2009 la Dubai, iar la cererea autorului, aceasta nu va mai fi expusă niciodată.

„O sută de mii de miliarde de poeme” este o carte scrisă în anul 1961 de către Raymond Quenau şi cuprinde zece pagini, cu câte 14 versuri pe fiecare dintre ele. Curiozitatea sa constă în faptul că fiecare dintre pagini este tăiată în franjuri, conţinând un sonet. Acestea se pot citi combinând fragmentele, ajungându-se, în total, la o sută de mii de miliarde de poeme. Lectura integrală a variantelor ar cere atât de mult timp (după ultimele calcule, peste 300 de milioane de ani), încât cercetătorii consideră acest volum ca fiind cea mai lungă carte din lume.

Cel mai lung roman online – „Marienbad my love” este romanul lui Mark Leach, publicat pe internet în anul 1998, deşi Leach a început să-l scrie încă din 1980. În cele 17 milioane de cuvinte, romanul redă povestea unui ziarist devenit regizor de cinema, convins că după ce va filma o nouă versiune a clasicului francez din 1961, „Anul trecut, în Marienbad”, va veni sfârşitul lumii.

 Scris de Mihai PARFENI

Editat de Cristina FLOROIU

Interviu cu un corifeu al folkului românesc, Mircea Vintilă

Statura impunătoare de la prima vedere îi dă un aer de maestru, de Zeu al lumii chitarelor în care numai cei cu auzul fin îi pot desluşi misterele, dar după primele cuvinte rostite această aparenţă dispare locul fiindu-i luat de o zglobie expresie facială. Amestecând meticulos zahărul în cafea, Mircea Vintilă îmi povesteşte cum Pasărea Colibri a devenit mai iubită de public decât Pasărea Phoenix, mai ales de publicul din America. Cu glumele adunate încă din perioada studenţiei, zâmbetul i se aşterne pe chip atunci cînd îşi aminteşte de Miruna lui şi de nebuniile pe care le făcea cu Alexandru Andrieş, coleg de covrig şi de chitară.

„Eram derbedeu, dădeam cu pana. Vroiam trupă”

Giorgiana Aştefanei: Aveaţi 22 de ani cînd aţi cantat pentru prima dată într-un festival în 1971. Cum aţi început acest drum?
Mircea Vintilă: Când au apărut trupele mari ca Beatles sau Rolling Stones, fiecare vroia să-şi facă o formaţie. Eu am început să cânt cu nişte prieteni de-ai mei ca solist vocal. Problema mare a fost cea a instrumentelor. Într-o duminică după amiază la radio era o emisiune prezentată de Cornel Chiriac, Metronom se numea, celebră pe vremea aia şi l-a adus în discuţie pe Bob Dylan care cânta acompaniat numai de chitară şi de muzicuţă. Mi-am pus întrebarea atunci „eu de ce nu aş putea apărea aşa?”, pentru că era mult mai convenabil dat fiind faptul că staţii nu aveam, microfoanele lipseau, iar de chitare numai noi ştim cât de greu puteam face rost. Şi am debutat în 1968 într-un Cenaclu studenţesc la Casa de Cultura din Bucureşti, „Atlantida” se numea şi era condus de Radu Anton Roman. In festivalul din 1971, tot unul studenţesc, am cântat la Clubul „303” al Politehnicii. (Râde) Noi îi spuneam „3 gaură 3”, eram studenţi şi îţi dai seama că trebuia să inventăm tot felul de cuvinte şi de titulaturi din astea haioase, a fost primul festival studenţesc de folk.

G.A.: V-a plăcut muzica de mic, aţi studiat chiar şi viola, însă aţi urmat Institutul de Construcţii. De ce nu v-aţi urmat pasiunea?
M.V.: Aşa se obişnuia pe atunci, cântăreţii nu erau boschetari, erau oameni care făceau facultate. Nu eram pregătit pentru Conservator. Am dat la Institutul de Construcţii în primul an şi am vrut să stau ca să nu mă ia în armată şi să mă pregătesc să intru la Conservator. În primul an am intrat la Instalaţii, iar in al doilea an la Maşini şi Construcţii, apoi au început spectacole şi nu mai aveam timp să mă pregătesc nici pentru facultate şi nici pentru Conservator. Am terminat facultatea, însă nu mai avea nici un rost să dau la Conservator.

G.A.: Atunci, de unde ați furat meserie?
M.V.: Educaţie muzicală am avut inclusiv din familie, naşul meu fiind violonist şi dirijor într-o orchestră de amatori. El m-a învăţat să cânt la violă, am dat la şcoala de muzică, dar pentru că nu mai era loc la vioară am fost primit la violă şi am terminat Şcoala nr. 3 din Bucureşti. Tata mi-a făcut cadou o chitară spaniolă, naşul meu a început să mă înveţe chitară clasică şi să ciupesc, însă eu eram derbedeu, dădeam cu pana. Vroiam trupă pentru că abia apăruseră la vremea aceea şi era mare nebunie.

G.A.: Cum era privit folkul după Revoluţie?
M.V.: A fost o perioadă groaznică. Au apărut posturile de televiziune şi nu a mai avut treabă nimeni să vină la spectacole. A ţinut cam doi ani această situaţie, puteai lăsa porţile deschise la Polivalentă şi tot nu venea nimeni la concerte.

“Dar formaţia Pasărea Colibri când mai vine?”

G.A.: Dan Iliescu, solistul de la Timpuri Noi spunea într-un interviu că „un gropar are nevoie de morţi, un poliţist are nevoie de hoţi, un doctor are nevoie de bolnavi, iar un artist are nevoie doar de inspiraţie”, dumneavoastra de ce aveţi nevoie?

M.V.: Este un dar de la Dumnezeu, e nevoie de o interpretare foarte bună, dar este vorba şi de creaţie. Pentru a putea ajunge la performanţă trebuie să munceşti enorm. Nu ţine doar de modul în care priveşti un copac şi cum sunt frunzele sale şi gata, vine inspiraţia, nu e aşa. Sunt anumite momente care te inspiră, diverse situaţii, dar vorbind de creaţie sunt foarte multe lucruri care te pot inspira, însă ce iese din tine e foarte important.

G.A.: Nu vă plac antologiile muzicale pentru că miros a final de carieră, totuşi în 2005 la insistenţa publicului aţi scos „Opere şi operete”. Bilanţuri asupra carierei faceţi?

M.V.: Eu îmi doream un album nou, dar dacă stai să observi cu atenţie peste tot în lume există albume ce cuprind colecţii. „Opere şi operete” a avut un succes uimitor. Au trecut mulţi ani şi era bine sa fie rearanjate şi reorchestrate. În ceea ce priveşte bilanţurile – nu, nu fac, fiindcă m-aş lua cu mîinile de cap. E bine să mergi înainte, să investeşti atît în sunet, cît şi în prezenţa scenică şi în spectacol, nu e suficientă o simpla cântare. Dacă vrei să prezinţi un spectacol mare, trebuie să te pregateşti.

G.A.: Aţi fost peste 30 de ani alături de Florian Pittiş pe scenă, ce imagine vă trece cu el prin minte atunci cînd îi auziţi/pronunţaţi numele? 
M.V.: Îmi amintesc momentul din 1974 cînd el aflase ca “e unul care cânta bine la cenaclu”. A venit după un concert la Liceul Şincai din Bucureşti împreună cu Anda Călugăreanu şi Andrei Aldea şi m-au văzut într-un spectacol. Reţin că era îmbrăcat în celebrii lui blugi şi avea o ie. M-au ascultat şi le-a plăcut teribil, astfel că am rămas de atunci prieteni şi am muncit împreună 35 de ani.

G.A.: În felul acesta s-a format „Pasărea Colibri”?
M.V.: Era un spectacol de sărbători la Rîmnicu Vâlcea al formaţiei Phoenix la care eram prezenţi şi eu, Florian Pittiş şi Mircea Baniciu. Publicul cunoştea formaţia Phoenix, însă nu auziseră de noi. Baniciu cânta în ambele. Eu eram în recital cu Moţu’ şi încheia spectacolul Mircea Baniciu, iar formaţia Phoenix cânta cu alt vocal. Ca o glumă, am propus să îi facem lui Baniciu formaţia lui şi aşa au ajuns pe scenă „Mircea Baniciu şi formaţia Pasărea Colibri”. Era mai întâi Phoenix şi apoi Colibri, o pasăre mai mică. A fost un spectacol foarte bun, iar după terminarea lui au venit persoane din public şi au întrebat cand mai vine formaţia Pasărea Colibri. Uşor, uşor, dintr-o glumă a devenit o treabă serioasă care a durat nouă ani de zile.

G.A.: În afară de faptul că regretaţi dispariţia Moţului Florian Pittiş, ce mai regretă Mircea Vintilă?
M.V.: Îi simţi lipsa pentru că te consultai cu el, era un baiat care ştia atît de multe încît trebuia să te consulţi cu el. El îţi răspundea imediat, nu exista să nu-ţi spună ceva şi totul era constructiv. În viaţa de zi cu zi nu am ce să regret şi nici să-mi pară rău.

G.A.: Ciocu – așa sunteti numit de prieteni. De unde a pornit denumirea asta? 

M.V.: Asta era în perioada de copilărie, aşa eram obişnuit. Cei de pe stradă mi-au spus Mirciocu şi de aici a rezultat Ciocu. Mulți îmi spun „maestre”, dar nu-mi place, sună a distanţă. „Domnule Corifeu” – asta îmi place, sună şi frumos şi prețios. Andrieş (n.r. Alexandru Andrieș) îmi spune aşa şi sună mai apropiat.

„Americanii erau fascinaţi de vocea lui Pittiş”

G.A.: Cum e folkul de azi, cel cîntat de tineri?
M.V.: Ei se exprima, dar nu au nici un pic de forţă. Cânta foarte multi, însă nu e suficient să cânţi doar la festivalurile de folk. Pe mine mă interesează cântăreţul profesionist; l-ai pus la Sala Palatului pe afiş, lumea a cumpărat bilet şi s-a umplut sala. Asta s-a întâmplat cu Pasărea Colibri. La spectacolul de 11 ani s-a pus afişul, a funcţionat Internetul şi sala a fost plină. Ne-am speriat şi noi pentru că ştim că este o perioadă destul de dificilă, iar biletele sunt foarte scumpe şi cu toate aceste au venit familii întregi: soţ, soţie şi copii. Acesta este spectacolul  profesionist, unul la care lumea îşi doreşte să vină ca la un spectacol de teatru şi să cumpere bilet. Pe mine mă interesează foarte mult profesionalismul.
G.A.: Cum era privită formaţia de către ochii străinului din SUA, de exemplu?
M.V.: Românii de acolo ştiau melodiile vers cu vers. Am cîntat la Ambasada din Washington şi au fost invitaţi şi romani şi straini. O chestie extraordinară a fost cînd recita Pittiş. Americanii stăteau şi se uitau, nu înţelegeau nimic şi nici nu întrebau pe cineva ce spune, erau pur şi simplu fascinaţi de vocea lui Pittiş. Foarte interesant era cum îl ascultau.

G.A.: „Miruna” are o poveste foarte frumoasă şi în acelaşi timp tristă, deoarece fata de care v-aţi îndrăgostit în studenţie s-a stins din viaţă acum ceva vreme. Cum a fost făurita melodia?
M.V.: Miruna a apărut în perioada aia frumoasă a studenţiei. „Un celebru şi foarte bun coleg de facultate” era Andrieş, care a făcut şi el o melodie pentru fata asta pe care a cîntat-o doar de două ori. Eram derbedei. La un spectacol, mama ei ne-a spus că “ne batem joc de fața ei pentru că ea nu are niciodată pantalonii rupţi la spate”. Şi dintr-o glumă frumoasă a ieşit un cântec frumos. Au fost doar două strofe la început. Dupa ce am cântat-o, ce dezastru a fost în sala aia! (Râde) Miruna mi-a spus după spectacol că avea impresia că toata lumea se uită la ea. Era îngrozită, era disperată!

G.A.: Cât de brambura este viaţa lui Mircea Vintilă?
M.V.: Azi sunt aici, mâine sunt acolo. Bramburim pe drumurile vieţii, ne întâlnim, cântăm, stăm împreună, vorbim. E brambura, e bine!

Sursa: http://www.altiasi.ro/muzica/interviu-cu-domnul-corifeu-mircea-vintila

Scris de Giorgiana AŞTEFANEI
Editat de Cristina FLOROIU

Vintage, între modă și stil de viață

Vintage, noul curent ce se impune din ce în ce mai mult în lumea modei, își face astăzi apariția în rândul doamnelor prin ținute elegante și clasice și impresionează prin unicitate. Vom afla ce înseamnă sa fi vintage si cum cum ar trebui adoptat acest stil.

A fi la modă şi a avea un stil vestimentar diferit de ceilalţi s-a dovedit a fi astăzi un lucru uşor de atins. Unicitate în vestimentaţie, originalitate, elegantă şi stil, spre toate aceste direcţii femeile sunt tentate să se îndrepte astăzi pentru a impresiona uşor prin ţinuta lor. Cum reuşesc însă să îmbine aceste elemente într-un stil vestimentar diferit, şi cum se simt comod în hainele pe care le poartă, la toate aceste întrebări şi nu numai reuşeşte să răspundă noul stil vestimentar adoptat tot mai des în modă, stilul vintage

În ultimii ani, curentul vintage a prins aripi, hainele şi bijuteriile vintage au devenit un must-have pentru femeile tinere, visătoare, care vor să fie … altfel.

În materie de articole vestimentare, termenul vintage se referă la haine ce aparţin unor timpuri trecute, modă ce s-a manifestat în secolul XX cu precădere în anii 70’-80’.

Șalurile bunicii şi genţile ei în formă de trăistuţă, tip bource, sunt must-have-uri în sezonul care vine. Ele nu trebuie să lipsească din garderoba adeptelor stilului vintage sau a celor care iubesc pălăriile, gentile, pantofii, bijuteriile şi rochiile inspirate sau, mult mai bine, provenite din anii ’20- ’80 şi care poartă semnătura marilor case de modă internaţionale.

Vintage permite femeilor să adopte mai multe stiluri vestimentare, retro, hippie, antique, disco în funcţie de preferinţe.

De la culori pale şi sterse, fustă şi pantaloni cu talie înaltă, platforme, pălării şi până la eşarfe, toate aceste optinuni pot fi în atenţia celor care doresc să adopte acest stil. În general lucruri din această perioadă se găsesc foarte rar, predominând cămăşile albe victoriene ,desuurile, over-dressurile, blănurile, căciulile/pălăriile, poşetele de seară, mănuşile şi, extrem de rar, bijuteriile.

Indrăznește să fii vintage !

Eşti nonconformistă, excentrică, uberfashionistă? Aşa a sunat invitaţia lansată de Gaia Garage Couture la cel mai extravagant târg vintage din sezonul primavară-vară 2009.  Persoanele nonconformiste, îndrazneţe care doresc să exprime ceva prin vestimentaţia lor pot adopta acest stil cu uşurinţă, plecând de la o simplă pereche de pantofi richeliux până la o rochie cu geantă tip plic.

Principalul motiv pentru care stilul vintage este adoptat tot mai des este originalitatea iar opţiunea cu adevărat inteligentă şi creativă este să investesti în piese clasice, care nu se vor demoda niciodată pentru că moda mereu se întoarce la ele într-o manieră sau alta. De asemenea cei care doresc să adopte acest stil trebuie să ştie că nu este costisitor, stilul vintage permite să achiziţionezi haide second-hand fără probleme şi în acelaşi timp îţi permite să fii la modă.

Stilul vintage sfideează de asemenea toate tendinţele, în timp ce toate prietenele tale aleargă după brand-uri cât mai cunoscute, tu îţi faci cumpărăturile la târguri de produse hand-made şi scoţi din portofel o sumă mult mai mică de bani. Hainele vintage sunt mult mai accesibile ca preţ şi uşor de întreţinut, deoarece vintage este sinonim calităţii, hainele sunt deseori realizate din materiale de calitate, care permit o conservare pe o perioadă îndelungată de timp.

Dacă alegi să fi vintage, trebuie să ştii că hainele incluse în acest stil vestimentar sunt și mai sănătoase. Hainele de acest gen dănunează mai puțin ţie și mediului înconjurător, pigmenţii care dau culoare hainelor fiind extraşi din plante iar ţesăturile din bumbac 100%, mătase şi lână naturală.

Dacă vrei sa fi naturală, originală, să trăieşti sănătos şi să te simţi confortabil în hainele pe care le porţi, stilul vintage îţi poate oferi toate aceste avantaje. De asemenea dacă te caracterizează calitatea şi bunul gust, vintage îţi permite să le ai pe amândouă în acelaşi timp fără a depune mare efort.

Sursa: http://www.mademoiselle-vintage.blogspot.ro/

http://www.intrefete.ro/

Scris de Andreea Nicoleta RUSU

Editat de Cristina FLOROIU 

Îndrumător culinar al lui Horia Vîrlan

Ultima carte de bucate a lui HoriaVîrlan, intitulată “Bucatele noastre. Carte cu preparate mai mult sau mai puțin românești”, este una atât pentru începători, cât și pentru avansați.

Cartea conține rețete ale unor preparate care au fost culese de autor în călătoriile sale prin țară, altele preluate din caietele de bucate ale bunicii sale sau “furate” de la câte o gospodină iscusită. Toate, însă,  au fost testate de bucătar. Majoritatea preparatelor a suferit modificări în ceea ce privește componenta ingredientelor și a tehnicilor culinare.

Ingredientele și condimentele folosite în prepararea mâncărurilor sunt cele comune și pot fi găsite cu ușurință în orice supermarket sau magazin. Autorul dezvăluie faptul că intenția lui nu a fost aceea de a “împopoțona” mâncărurile cu ingrediente exotice, tocmai pentru ca rețetele să fie accesibile tuturor.

Îndrumătorul culinar este împărțit în patru capitole, fiecăruia revenindu-i câte un anotimp. Explicația acestei structurări este  oferită chiar de autor: “Bucătăria românească se bazează pe sezonalitate, neavând fructe și legume proaspete 12 luni pe an”.

În carte se regăsesc 365 de rețete, câte una pentru fiecare zi. În plus, în sprijinul celor care vor sa pregătească rețete inedite pentru anumite evenimente speciale, HoriaVîrlan a rezervat la sfârșitul fiecărui capitol o pagină ce conține meniuri complete specifice sezonului respectiv.

Scris de Oana ANGHELACHE

Editat de Cristina FLOROIU